CASE OF ZAMMIT AND BUSUTTIL v. MALTA

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ZAMMIT ȘI BUSUTTIL v. MALTA (Documentul nr. 551002/20) HOTĂRÂREA STASBOURG 12 septembrie 2023 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Zammit și Busuttil v. Malta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Pauliine Koskelo , Președintele Lorraine Schembri Orland, Davor Derenčinović , judecători și Dorothee von Arnim, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nu. 55102/20) împotriva Republicii Malta a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 11 decembrie 2020 de doi resortisanți maltezi, dl Joseph Zammit și dna Anna Busuttil, născuți în 1944 și respectiv în 1956, precum și amândoi locuind în Paola („reclamanții”), reprezentați de dr M. Camilleri și dr K. Micallef, avocați care practică în Valletta; decizia de a anunța plângerile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția și în legătură cu art. 13 din Convenție, în ceea ce privește efectele Legii XXIII din 1979, la Guvernul Maltez („Guvernul”), reprezentat de agenții lor, dr. C. Soler, avocat de stat, și dr. J. Vella, avocat de la Biroul Avocatului de Stat, și de a declara inadmisibil restul cererii; observațiile părților; având deliberat în particular la 11 iulie 2023, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul se referă la o închiriere unilaterală impusă în temeiul legii nr. XXIII din 1979 de modificare a capitolului 158 din Legile Malta (denumită în continuare „Ordinul”) care afectează proprietatea reclamanților din Paola la 17 decembrie 2007. În acel moment, chiria anuală plătibilă a fost de 291 EUR și în 2013 a crescut la 335 EUR, după aceea ar crește la fiecare trei ani. La 27 septembrie 2019, reclamanții au depus o procedură constituțională de recurs, plângând că aplicarea articolului 12 alineatul (2) din Ordonanța a încălcat drepturile lor de proprietate. Decembrie 2018, fără a aduce atingere oricărei alte acțiuni pe care le-ar putea angaja pentru a contesta modificările din 2018 la legea de introducere a noului articol 12B. Valoarea anuală a pieței de închiriere a proprietăților, potrivit expertului desemnat de instanță, a fost de 2,100 EUR pentru anii 2007-2012 și de 5,800 EUR pentru anii 2013-2018. Prin hotărârea din 17 iunie 2020, Curtea Civilă (Primă Sală) în competența sa constituțională a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a aplicării legii până în 2018 și a acordat EUR 15.000 în compensare. Acesta a remarcat că, în cererea lor, reclamanții și-au limitat cererile până în decembrie 2018. În plus, a considerat că reclamanții au un nou remediu de urmărit în lumina amendamentelor 2018 pentru viitor. Niciun cost nu trebuie plătit de către solicitanți. Între timp, la 3 iulie 2019 au fost achiziționați un acord prin care chiriașii plătesc 2400 EUR anual, în lumina amendamentelor 2018. Hotărârea se va încheia atunci când chiriașii mor. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție numai și coroborat cu art. 13 din Convenție că au rămas victime de încălcare a încălcării susținute de instanța internă datorită cuantumului scăzut de compensare acordat. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DE PROTOCOLUL N. 1 LA CONVENȚIE Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că au rămas victime de încălcarea susținută din cauza sumei scăzute de compensare acordate. Curtea observă că instanța internă a recunoscut încălcarea și a acordat 15.000 EUR în compensație atât pentru pecuniarie, cât și pentru neîntregire. Prejudiciu material. Curtea se referă la principiile sale generale referitoare la statutul victimelor și la jurisprudența sa stabilită în cazuri similare cu cea actuală (a se vedea, printre multe alte autorități, Apap Bologna c. Malta , nr. 46931/12 , §§ 41, 43, 48 și 82, 30 august 2016). Având în vedere faptul că proprietatea avea o valoare anuală de închiriere de 5,800 EUR, de exemplu, pentru anii 2013-2018, Curtea consideră că compensația acordată pentru o încălcare care persistă pe parcursul unui deceniu nu era adecvată și că reparația oferită de instanța internă nu a oferit suficiente ajutor reclamanților, care mențin astfel statutul de victimă în sensul prezentei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis Portanier v. Malta , nr. 55747/16, § 24, 27 august 2019 . Obiecția guvernului în acest sens este, prin urmare, respinsă . Curtea a făcut deja considerații relevante legate de eficacitatea Curții Constituționale pentru perioada până în 2018 în Cauchi c. Malta (nr. 14013/19, §§ 55 și 77, 25 martie 2021) și pentru perioada până în 2019 în Pace c. Malta (nr. 53545/19, § 9, 29 septembrie 2022) și Grima și alții v. Malta ([Comitetul] nr. 18052/20, § 8, 7 martie 2023). 10. Curtea constată că hotărârile suplimentare interne invocate de guvern în acest caz, legate de 2020, arată că Curtea Constituțională a crescut compensația în șapte [1] din cele opt apeluri în cazul în care acest lucru a fost solicitat. Prin urmare, Curtea consideră că jurisprudența invocată de Guvern oferă o indicație bună că, în 2020, Curtea Constituțională și-a abandonat practica precedentă a reducerii compensațiilor acordate în primă instanță și, după cum susține Guvernul, a început să examineze aceste cazuri de închiriere pe fondurile lor proprii, acordând atenție faptelor fiecărei cauze. 11. Cu toate acestea, Curtea observă că condițiile de compensare aplicate de Curtea Constituțională în martie 2020 nu au fost totuși satisfăcătoare în mod constant. De exemplu, în aceeași zi, 27 martie 2020, a susținut apelul reclamantului și a sporit compensația într-o singură hotărâre, acordând astfel compensații adecvate (a se vedea Tabone v. Malta (dec.) [Comitetul], nr. 23107/20, §§ 10-13, 28 martie 2023), susținând în același timp recursul statului și, prin urmare, reducerea compensației în alte două hotărâri [2] , cel puțin una dintre acestea care a determinat o cantitate inadecvată de compensare a fost acordată (a se vedea Grima c. Malta [Comitetul] nr. 3860/20, §§ 6 și 9, 22 septembrie 2022). Următoarea cauză în care compensația a fost majorată de Curtea Constituțională este data de 20 iulie 2020 [3] , care este după expirarea termenului pentru ca reclamanții să recurgă (de exemplu, douăzeci de zile de la hotărârea de primă instanță din 17 iunie 2020 în cazul lor). Astfel, chiar presupunând că, până la 20 iulie 2020, premiile finale formulate de Curtea Constituțională erau deja în conformitate cu acordurile prezentei instanțe (a se vedea, de exemplu, Cuschieri și alții c. Malta (dec.) [Comitetul], nr. 36806/21, § 8, 20 septembrie 2022, în ceea ce privește începutul anului 2021, și că ar putea fi considerat un remediu eficace, având în vedere termenul-limită relevant în circumstanțele prezentului caz, reclamanții nu ar fi putut fi așteptat să depună apel la Curtea Constituțională înainte de data respectivă. 12. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 13. În ceea ce privește fondul, Curtea se referă la principiile sale generale, astfel cum se prevede, de exemplu, în Amato Gauci c. Malta (nr. 47045/06, §§ 52-59, 15 septembrie 2009). 14. Având în vedere concluziile instanței interne referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că nu este necesar să se referă la aceasta. Examinarea în detaliu a meritelor plângerii, constatând că, după cum a fost stabilită de instanța internă, reclamanții au suportat o sarcină disproporționată. În plus, după cum a constatat deja Curtea în contextul obiecției privind statutul victimelor (a se vedea punctul 8 mai sus), recursul oferit de instanța internă nu a oferit suficiente ajutor reclamanților. 15. Aceste considerații de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să constate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. ALTE COMPLAINTE 16. Reclamanții s-au plângut, de asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și concluziile sale de mai sus, inclusiv cele legate de dezvoltarea jurisprudenței Curții Constituționale în 2020, Curtea consideră că a abordat principalele întrebări juridice formulate de acest caz și că nu este necesar să examineze încă reclamația (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridiale în numele Valentin Câmpeanu v. România [GC], nr. 47848/08, § 156, ECHR 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 17. Reclamanții au solicitat 7.698.90 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material pentru pierderile de închiriere până în 2019 pe baza evaluării experților desemnați de instanță și în conformitate cu propriile calcule pe care le-au considerat bazate pe principiile Cauchi (citate mai sus) și EUR 18. Guvernul a susținut că nu a existat nici o explicație în ceea ce privește calculul reclamanților în ceea ce privește prejudiciile materiale care, în conformitate cu Guvernul, nu sunt conforme cu Cauchi (citate mai sus). În plus, ei au considerat că: (i) valorile prezentate de expert erau doar estimări și nu sumele pe care reclamanții le-ar fi obținut cu siguranță; (ii) nu se putea presupune că proprietatea ar fi fost închiriată pentru întreaga perioadă dacă chiriașii nu ar fi fost protejați prin lege – în special având în vedere creșterea prețurilor proprietăților în ultimii ani; (iii) măsura a fost în interesul public și, prin urmare, valoarea de piață nu a fost solicitată. Guvernul a considerat, de asemenea, că pretinderea pentru prejudiciu moral a fost excesivă. 19. Curtea a făcut toate considerațiile aplicabile în acest tip de cazuri, astfel cum se prevede în Cauchi (citată mai sus, §§§ 102-07). Remarcand, în special, că atribuirea Curții civile rămâne plătibilă dacă nu este încă plătită și că, la nivel intern, reclamanții și-au limitat cererile la perioada până în 2018, Curtea atribuie reclamanților, în comun, 5.000 EUR în prejudiciu material și 3,000 EUR, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă, în ceea ce privește prejudiciile morale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; declară că nu este necesar să examineze admisibilitatea și meritul încălcării plângerii; deține literele (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în comun, în termen de trei luni, următoarele sume: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale; (ii) 3000 EUR (3 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 12 septembrie 2023, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Dorothee von Arnim Pauliine Koskelo Președintele adjunct al grefierului [1] Victoria Amato Gauci și v. L-Avukat Generali et , Rik. 85/2013, 28 februarie 2020; Catherine Tabone pro et noe c. L-Avukat Generali et , Rik. 27/18, 27 martie 2020; Mario Cachia et v. Supermarkets Limited et c. , Rik. 82/2015, 20 iulie 2020; Angela sive Gina Balzan c. L-Onorevoli Prim Ministru et, Rik. 16/2015/1, 8 octombrie 2020; Michael Farrugia et c. L-Avukat Generali et , Rik. 79/2016, 6 octombrie 2020; Giovanna Bartoli et c. Carmelo Calleja et , Rik. 46/2018/1, 6 octombrie 2020; Henry Deguara Caruana Gatto et c. L-Avukat tal-Istat , Rik. 36/18, 23 noiembrie 2020. [2] Joseph Grima et c. L-Avukat Generali eti , Rik. 22/19, 27 martie 2020, Brian Psaila c. L-Avukat Generali et , Rik. 12/2018, 27 martie 2020. [3] Mario Cachia et (citat mai sus).

SECOND SECTION

CASE OF ZAMMIT AND BUSUTTIL v. MALTA

(Application no. 55102/20)

JUDGMENT

STRASBOURG

12 September 2023

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Zammit and Busuttil v. Malta,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Pauliine Koskelo

, President

,

Lorraine Schembri Orland,

Davor Derenčinović

, judges

,

and Dorothee von Arnim,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

55102/20) against the Republic of Malta lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 11 December 2020 by two Maltese nationals, Mr Joseph Zammit and Ms Anna Busuttil, born in 1944 and 1956 respectively and both living in Paola (“the applicants”), who were represented by Dr M. Camilleri and Dr K. Micallef, lawyers practising in Valletta;

the decision to give notice of the complaints under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention alone, and in conjunction with Article 13 of the Convention, in relation to the effects of Act XXIII of

1979, to the Maltese Government (“the Government”), represented by their Agents, Dr C. Soler, State Advocate, and Dr J. Vella, Advocate at the Office of the State Advocate, and to declare inadmissible the remainder of the application;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 11 July 2023,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The case concerns a unilaterally imposed lease under Act XXIII of 1979 amending Chapter 158 of the Laws of Malta (hereinafter ‘the Ordinance’) affecting the applicants’ property in Paola as of 17 December 2007. At that time the annual rent payable was EUR 291 and in 2013 it increased to EUR 335; it would increase every three years thereafter.

2.

On 27 September 2019 the applicants lodged constitutional redress proceedings complaining that the application of Article 12 (2) of the Ordinance breached their property rights. They specified that their claims referred to the period until 31

December 2018, without prejudice to any further action they might undertake to challenge the 2018 amendments to the law introducing the new Article 12B. The property’s annual market rental value, according to the court-appointed expert, was EUR 2,100 for the years 2007-2012 and EUR 5,800 for the years 2013-2018.

3.

By a judgment of 17 June 2020, the Civil Court (First Hall) in its constitutional competence found a violation of Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention as a result of the application of the law until 2018 and awarded EUR

15,000 in compensation. It noted that in their application the applicants had limited their claims to December 2018. It further considered that the applicants had a new remedy to pursue in the light of the 2018 amendments for the future. No costs were to be paid by the applicants.

4.

None of the parties appealed.

5.

In the meantime, on 3 July 2019 an agreement was reached by the parties whereby the tenants are paying EUR 2,400 annually, in the light of the 2018 amendments. The agreement will come to an end when the tenants die.

6.

The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention alone and in conjunction with Article 13 of the Convention that they remained victims of the violation upheld by the domestic court due to the low amount of compensation awarded.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF

ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO.

1 TO

THE CONVENTION

7.

The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that they remained victims of the upheld violation due to the low amount of compensation awarded.

8

.

The Court observes that the domestic court has acknowledged the violation and awarded EUR

15,000 in compensation for both pecuniary and non

‑

pecuniary damage. The Court refers to its general principles concerning victim status and its established case

‑

law in cases similar to the present one (see, among many other authorities,

Apap Bologna

v. Malta

, no.

46931/12, §§

41, 43, 48 and 82, 30 August 2016). Bearing in mind that the property had an annual rental value of, for example, EUR 5,800 for the years 2013-2018, the Court considers that the compensation awarded for a violation persisting over a decade was not adequate and that the redress provided by the domestic court did not offer sufficient relief to the applicants, who thus retain victim status for the purposes of this complaint (see,

mutatis mutandis

,

Portanier v.

Malta

, no.

55747/16, § 24, 27 August 2019). The Government’s objection to this effect is therefore dismissed.

9

.

The Court also dismisses the Government’s objection of non

‑

exhaustion of domestic remedies (in so far as the applicants had not appealed to the Constitutional Court). The Court has already made relevant considerations related to the Constitutional Court’s effectiveness for the period until 2018 in

Cauchi v. Malta

(no.

14013/19, §§ 55 and 77, 25

March 2021) and for the period until 2019 in

Pace v. Malta

([Committee], no.

53545/19, §

9, 29 September 2022) and

Grima and Others v. Malta

([Committee], no. 18052/20, § 8, 7 March 2023).

10.

The Court notes that the additional domestic judgments relied on by the Government in the present case, related to 2020, show that the Constitutional Court increased compensation in seven

[1]

of the eight appeals where this was requested. Thus, the Court considers that the case-law relied on by the Government offers a good indication that in 2020 the Constitutional Court abandoned its precedent practice of diminishing compensation awarded at first instance and, as argued by the Government, has started to examine these rent cases on their own merits, paying attention to the facts of each case.

11.

However, the Court observes that the compensation terms applied by the Constitutional Court in March 2020 were nonetheless not consistently satisfactory. For example, on the same day, 27 March 2020, it upheld the plaintiff’s appeal and increased compensation in one judgment, thus awarding adequate compensation (see

Tabone v. Malta

(dec.) [Committee], no.

23107/20, §§ 10-13, 28 March 2023), while upholding the State’s appeal and therefore reducing compensation in two other judgments

[2]

, at least one of which resulting in an inadequate amount of compensation being awarded (see

Grima v.

Malta

[Committee], no.

38660/20, §§ 6 and 9, 22 September 2022). The next case where compensation was increased by the Constitutional Court is dated 20

July 2020

[3]

, that is after the expiry of the time-limit for the applicants to appeal (i.e. twenty running days from the first-instance judgment of 17 June 2020 in their case). Thus, even assuming that, by 20 July 2020, the final awards made by the Constitutional Court were already in line with this Court’s awards (see, for example,

Cuschieri and Others v. Malta

(dec.) [Committee], no.

36806/21, § 8, 20 September 2022, in relation to the beginning of 2021), and that it could be considered an effective remedy, given the relevant timeline in the circumstances of the present case, the applicants could not have been expected to lodge an appeal to the Constitutional Court prior to that date.

12.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

13.

As to the merits, the Court refers to its general principles as set out, for example, in

Amato

Gauci v. Malta

(no. 47045/06, §§

52-59, 15

September 2009).

14.

Having regard to the findings of the domestic court relating to Article

1 of Protocol No. 1, the Court considers that it is not necessary to re

‑

examine in detail the merits of the complaint. It finds that, as established by the domestic court, the applicants were made to bear a disproportionate burden. Moreover, as the Court has already found in the context of the objection on victim status (see paragraph 8 above), the redress provided by the domestic court did not offer sufficient relief to the applicants.

15.

The foregoing considerations are sufficient for the Court to find that there has been a violation of Article

1 of Protocol No. 1 to the Convention.

OTHER COMPLAINTS

16.

The applicants also complained under Article 13 of the Convention in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1. Having regard to the facts of the case, the submissions of the parties, and its findings above, including those related to the development of the Constitutional Court’s case-law in 2020, the Court considers that it has dealt with the main legal questions raised by the case and that there is no need to examine the remaining complaint (see

Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v.

Romania

[GC], no.

47848/08, §

156, ECHR 2014).

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

17.

The applicants claimed 7,698.90 euros (EUR) in respect of pecuniary damage for rental losses up to 2019 based on the court-appointed expert’s valuation and in accordance with their own calculations which they considered were based on the principles of

Cauchi

(cited above) and EUR

5,000 in respect of non-pecuniary damage.

18.

The Government submitted that there had been no explanation as to the applicants’ calculation in respect of pecuniary damage which according to the Government was not in line with

Cauchi

(cited above). Furthermore, they considered that: (i) the values submitted by the expert were only estimates, and not amounts that the applicants would certainly have obtained; (ii) it could not be assumed that the property would have been rented out for the whole period if the tenants had not been protected by law – particularly given the boom in property prices over recent years; (iii) the measure had been in the public interest and thus the market value was not called for. The Government also considered that the claim for non-pecuniary damage was excessive.

19.

The Court has made all the considerations applicable in this type of cases, as set out in

Cauchi

(cited above, §§

102-07). Noting in particular that the award of the Civil Court remains payable if not yet paid, and that at the domestic level the applicants limited their claims to the period until 2018, the Court awards the applicants, jointly, EUR

5,000 in pecuniary damage and EUR

3,000, plus any tax that may be chargeable on that amount, in respect of non

‑

pecuniary damage.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the complaint concerning Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

Holds

that there is no need to examine the admissibility and merits of the remaining complaint;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicants, jointly, within three months, the following amounts:

(i)

EUR 5,000 (five thousand euros) in respect of pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,000 (three thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 12 September 2023, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Dorothee von Arnim

Pauliine Koskelo

Deputy Registrar

President

[1]

Victoria Amato Gauci et v. L-Avukat Generali et

, Rik. 85/2013, 28 February 2020;

Catherine Tabone pro et noe v. L-Avukat Generali et

, Rik. 27/18, 27 March 2020;

Mario Cachia et v. Supermarkets Limited et

, Rik. 82/2015, 20 July 2020;

Angela sive Gina Balzan v. L-Onorevoli Prim Ministru

et,

Rik. 16/2015/1, 8 October 2020;

Michael Farrugia et v. L-Avukat Generali et

, Rik. 79/2016, 6 October 2020;

Giovanna Bartoli et v. Carmelo Calleja et

, Rik. 46/2018/1, 6 October 2020;

Henry Deguara Caruana Gatto et v. L-Avukat tal-Istat

, Rik. 36/18, 23 November 2020.

[2]

Joseph Grima et v. L-Avukat Generali et

, Rik. 22/19, 27 March 2020,

Brian Psaila v. L-Avukat Generali et

, Rik. 12/2018, 27 March 2020.

[3]

Mario Cachia et

(cited above).