WARREN v. THE NETHERLANDS

Reclamantul, Curtis Francis Warren, este un resortisan al Regatului Unit care s-a născut în 1963 și este în prezent condamnat la închisoare în Olanda. El este reprezentat în fața Curții de către dl J. Jahae, un avocat practicant la Amsterdam. Reclamantul a fost plasat în detenție anterioară (voorlopige hechtenis) la 24 octombrie 1996. Procedura penală interpusă împotriva reclamantului – în care a fost acuzat, printre altele, de conducere a unei organizații penale, importul de aproximativ 317 kg de cocaină și deținerea XTC, marihuana și armele – a ajuns la sfârșit la 16 noiembrie 1999, atunci când Curtea Supremă (Hoge Raad) a confirmat hotărârea pronunțată de Curtea de Apel (gechtshof) din Haga la 22 aprilie 1999 în care reclamantul a fost condamnat la 12 ani de închisoare. Reclamantul, care a fost reținut inițial într-un centru de reținere normală (huis van bewaring), a fost transferat – pe baza unui raport din partea Serviciului de Informare Informativă a Deținăților / Serviciul Național de Informații Criminale (Gedetineerde Recherche Informatiepunt / Centrale Recherche Informatedienst; “GRIP/CRI”), potrivit căruia au existat indicații că reclamantul ar căuta modalități de scăpare – la 23 decembrie 1996 către Unitatea Națională de Segregare (Landelijke Afzonderingsafdeling) într-un centru de detenție din Maastricht. La 4 februarie 1997, pe baza informațiilor suplimentare privind GRIP și a consiliului de selectare specială al instituției de securitate maximă (Extra Beveiligde Inrichting; “EBI”) – Ministrul Justiției a hotărât să plaseze reclamantul în unitatea de detenție preliminară din cadrul EBI, care face parte din complexul penitenciar Nieuw Vosseveld din Vught. Potrivit acestor informații suplimentare privind GRIP, prezentate într-un raport oficial (ambtsbericht) din 23 decembrie 1996, reclamantul a reprezentat un risc de securitate sporit în cazul în care, în caz de evadare, ajutorul extern cu utilizarea forței brute, violența împotriva persoanelor și situația de luare a ostaticilor nu ar putea fi exclus. În acest sens, s-a subliniat că el este membru al unei organizații criminale, că au fost găsite diferite tipuri de arme de foc și grenade de mână atunci când membrii acestei organizații au fost arestați, că unii membri – inclusiv omul de dreapta reclamantului – au fost încă în libertate, că organizația se spune să dispună de explozivi și arme grele, cum ar fi lansatorii rachetelor, și că, în cursul arestărilor anterioare a membrilor organizației din Regatul Unit, o persoană a scăpat atunci când transportul poliției a fost blocat de un vehicul. În plus, s-a subliniat că autoritățile Regatului Unit, în cazul în care reclamantul trebuia să îndeplinească o condamnare la 23 de ani de închisoare, au depus o cerere de extrădare. Detenția reclamantului în EBI a fost revizuită și prelungită de către ministru la fiecare șase luni. La 15 septembrie 1999, reclamantul a fost atacat în EBI de către un alt deținut care a fost letal rănit de către reclamant în lupta care a urmat. Procedura penală a fost interzisă împotriva reclamantului care s-a încheiat la 4 martie 2003 atunci când Curtea Supremă a confirmat hotărârea din 8 februarie 2002, „Cortea de Apel s-Hertogenbosch, în care a respins motivul reclamantului de autoapărare, l-a condamnat de asasinat și a impus o condamnare de patru ani de închisoare. Prin scrisoarea din 17 iulie 2001, reclamantul a fost informat că ministrul justiției a decis să își prelungească încă o dată plasarea în EBI. Această decizie s-a bazat pe conținutul raportului oficial din 23 decembrie 1996, posibilitatea extrădirii reclamantului în Regatul Unit în cazul în care – potrivit declarației proprii a reclamantului – el ar trebui să îndeplinească încă 15 ani de închisoare și un alt raport oficial din 16 august 1999, conform căruia au fost planificate să elibereze reclamantul de detenție, implicând implementarea unui elicopter de către un membru al organizației criminale care a scăpat la 10 iunie 1999 dintr-un centru de detenție Țările de Jos prin intermediul unui plan de evadare bine pregătit. În continuare, subliniind faptul că reclamantul a fost condamnat la 12 ani de închisoare și că a fost condamnat în primă instanță într-un alt set de proceduri penale în legătură cu moartea unui co-deținut la patru ani de închisoare, ministrul a considerat că, din cele de mai sus, evadarea reclamantului ar duce la o mare tulburare socială. Deoarece, de asemenea, Consiliul special de selecție al EBI – după ce a observat cele de mai sus, precum și preocuparea gravă a societății și a opiniei publice în ceea ce privește crimele comise de către reclamant – a informat ministrul să prelungească detenția reclamantului în cadrul EBI, ministrul a luat o decizie în acest sens. Reclamantul a depus recurs împotriva prezentei decizii în fața comitetului de apel (beroepscommissie) al Consiliului pentru administrarea justiției penale și protecția juvenilor (Raad voor Strafrechtstoepassing en Jeugdbescherming). În acest recurs, el a contestat necesitatea de a-și prelungi plasarea în EBI, argumentând, printre altele, că s-a bazat pe informații depășite, că comportamentul său în EBI a fost corect în toată durata, că el nu a provocat lupta cu co-deținătorul, și că nu există motive pentru a menține că va avea planuri de evadare. Deși el a făcut o referire generală la concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor sau Puncturilor Inumane sau Degradante (CPT) în ceea ce privește regimul EBI, el nu a prezentat niciun argument cu privire la modul în care acest regim l-ar fi afectat personal. În plus, el nu a formulat reclamații, fie sub formă sau substanță, în temeiul articolului 3 sau al articolului 8 din Convenție în ceea ce privește condițiile sale personale de detenție în cadrul OEB. La 29 noiembrie 2001, comisia de apel a respins recursul. Acesta a remarcat faptul că reclamantul a fost condamnat la o condamnare lungă la închisoare pentru crime foarte grave care au susținut o mare preocupare în societate și în opinia publică și că, în plus, a fost condamnat în primă instanță la patru ani de închisoare în legătură cu o luptă în EBI cu un rezultat fatal. Prin urmare, Comisia a considerat că reclamantul, în caz de evadare, ar constitui un risc inacceptabil pentru societate în ceea ce privește perturbarea severă a ordinului public, riscul de scăpare fiind, ca atare, mai puțin important, și anume situația prevăzută la art. 6 la litera (b). din selecția regulamentului, plasarea și transferul deținuților (Regeling selectie, plaatsing en overplaatsing van gedetineerden) din 15 august 2000. Comisia de apel a concluzionat, de asemenea, că, având în vedere faptul că nu s-au constatat fapte sau circumstanțe care militează împotriva continuării șederii reclamantului în OEB, decizia de a prelungi plasamentul său a fost legală și că, cântărind toate interesele implicate, nu a putut fi considerată necorespunzătoare sau nedreptă. La 15 aprilie 2002, reclamantul a fost transferat într-o închisoare cu un regim obișnuit din Maastricht. O prezentare generală a dreptului și practicii interne relevante este prezentată în hotărârea Curții din 4 februarie 2003 în cazul Van der Ven v. Țările de Jos (nr. 50901/99, §§ 26-35, CEDH 2003-II).

The applicant, Curtis Francis Warren, is a United Kingdom national who was born in 1963 and is currently serving a prison sentence in the Netherlands. He is represented before the Court by Mr J. Jahae, a lawyer practising in Amsterdam. The applicant was placed in pre-trial detention (voorlopige hechtenis) on 24 October 1996. The criminal proceedings brought against the applicant – in which he stood accused of, inter alia, leading a criminal organisation, importation of about 317 kilograms of cocaine and possession of XTC, marihuana and weapons – came to an end on 16 November 1999, when the Supreme Court (Hoge Raad) confirmed the judgment handed down by the Court of Appeal (gerechtshof) of The Hague on 22 April 1999 in which the applicant had been sentenced to twelve years’ imprisonment. The applicant, who had initially been detained in an ordinary remand centre (huis van bewaring), was transferred – on the basis of a report from the Detainee Intelligence Information Service / National Criminal Intelligence Service (Gedetineerde Recherche Informatiepunt / Centrale Recherche Informatiedienst; “GRIP/CRI”) according to which there were indications that the applicant would seek ways to escape – on 23 December 1996 to the National Segregation Unit (Landelijke Afzonderingsafdeling) in a Maastricht detention facility. On 4 February 1997, on the basis of further GRIP information and the advice of the special selection board of the maximum-security institution (Extra Beveiligde Inrichting; “EBI”) – the Minister of Justice decided to place the applicant in the pre-trial detention unit in the EBI which is part of the Nieuw Vosseveld Penitentiary Complex in Vught. According to this further GRIP information, set out in an official report (ambtsbericht) dated 23 December 1996, the applicant represented an increased security risk in that in case of an escape, outside aid with use of brute force, violence against persons and a hostage-taking situation could not be excluded. In this connection, it was pointed out that he was a member of a criminal organisation, that various kinds of firearms and hand grenades had been found when members of this organisation had been arrested, that some members – including the applicant’s right-hand man – were still at large, that the organisation was said to dispose of explosives and heavy arms such as rocket launchers, and that in the course of previous arrests of members of the organisation in the United Kingdom, one person escaped when the police transport was blocked by a vehicle. It was further pointed out that the authorities of the United Kingdom, where the applicant was to serve a 23 years’ prison sentence, had filed a request for his extradition. The applicant’s detention in the EBI was reviewed and prolonged by the Minister every six months. On 15 September 1999, the applicant was attacked in the EBI by another detainee who was lethally injured by the applicant in the ensuing fight. Criminal proceedings were brought against the applicant which ended on 4 March 2003 when the Supreme Court confirmed the judgment given by the ‘s-Hertogenbosch Court of Appeal on 8 February 2002, in which it had rejected the applicant’s plea of self-defence, convicted him of manslaughter and imposed a sentence of four years’ imprisonment. By letter of 17 July 2001, the applicant was informed that the Minister of Justice had decided to extend his placement in the EBI once again. This decision was based on the contents of the official report of 23 December 1996, the possibility of the applicant’s extradition to the United Kingdom where – according to the applicant’s own statement – he would still have to serve a fifteen years’ prison sentence, and a further official report of 16 August 1999, according to which there were plans to liberate the applicant from detention, involving the deployment of a helicopter by a member of the criminal organisation who had escaped on 10 June 1999 from a Netherlands detention facility by way of a well prepared escape plan. Further pointing out that the applicant had been sentenced to twelve years’ imprisonment and that he had been convicted in first instance in another set of criminal proceedings in connection with the death of a co-detainee to four years’ imprisonment, the Minister considered that it appeared from the above that the applicant’s escape would give rise to great social upheaval. Since, moreover, the EBI special selection board – having noted the above as well as the grave concern in society and public opinion concerning the crimes committed by the applicant – had advised the Minister to prolong the applicant’s detention in the EBI, the Minister had taken a decision to this effect. The applicant filed an appeal against this decision with the Appeals Board (beroepscommissie) of the Council for the Administration of Criminal Justice and Protection of Juveniles (Raad voor Strafrechtstoepassing en Jeugdbescherming). In this appeal, he challenged the necessity to prolong his placement in the EBI, arguing inter alia that it had been based on outdated information, that his conduct in the EBI had been correct throughout, that he had not caused the fight with the co-detainee, and that there were no reasons for holding that he would harbour any escape plans. Although he did make a general reference to the findings of the European Committee for the Prevention of Torture and Inhuman or Degrading Treatment or Punishment (CPT) as regards the EBI regime, he did not present any arguments about the manner in which this regime would have affected him personally. He further did not raise any complaints, either in form or substance, under Article 3 or Article 8 of the Convention in relation to his personal conditions of detention in the EBI. On 29 November 2001, the Appeals Board dismissed the appeal. It noted that the applicant had been sentenced to a lengthy prison sentence for very serious crimes giving rise to grave concern in society and public opinion, and that – in addition – he had been sentenced in first instance to four years’ imprisonment in relation to a fight in the EBI with a fatal outcome. It therefore considered that the applicant, in the event of an escape, would pose an unacceptable risk to society in terms of severe disturbance of public order, the risk of escape being, as such, of lesser importance, i.e. the situation provided for in Article 6 under b. of the Regulation selection, placement and transfer of detainees (Regeling selectie, plaatsing en overplaatsing van gedetineerden) of 15 August 2000. The Appeals Board further concluded that, having found no facts or circumstances militating against a continuation of the applicant’s stay in the EBI, the decision to prolong his placement was lawful and that, weighing up all the interests involved, it could not be considered as unreasonable or unjust. On 15 April 2002, the applicant was transferred to a prison with an ordinary regime in Maastricht. An overview of the relevant domestic law and practice is given in the Court’s judgment of 4 February 2003 in the case of Van der Ven v. the Netherlands (no. 50901/99, §§ 26-35, ECHR 2003-II).