Reclamantul, dl Harry van Offerten, este un cetățen Țările de Jos care s-a născut în 1965 și trăiește în „s-Hertogenbosch. El este reprezentat în fața Curții de către dl W. Bos, un avocat practicant la Eindhoven. În hotărârea sa din 13 septembrie 1999, în urma procedurii penale de recurs, Curtea de Apel (gerechtshof) a „s-Hertogenbosch a anulat hotărârea impugată a Curții regionale (arrondissementsrechtbank) de „s-Hertogenbosch din 21 ianuarie 1999, a condamnat reclamantul că a transportat între 1 iunie 1998 și 8 octombrie 1998 una sau mai multe cantități de cocaină, că a avut loc la 9 octombrie 1998 aproximativ 640 de grame de cocaină, care a avut loc la 9 octombrie 1998 – în pregătirea infracțiunilor de droguri – aproximativ 535 de grame de substanță [mannitol] destinată diluării cocainei, că au deținut ilegal la 9 octombrie 1998 arme de foc și muniții și fraude de securitate socială. Acesta a achitat reclamantul acuzațiilor rămase, inclusiv traficul de cocaină. A condamnat reclamantul la patru ani și șase luni de închisoare mai puțin timp petrecut în detenție anterioară. Această hotărâre a devenit finală după ce un recurs inițial depus în casă la Curtea Supremă (Hoge Raad) a fost retras la 24 septembrie 1999. Între timp, la 21 decembrie 1998, procurorul public a convocat reclamantul să apară în fața Curții Regionale de „Hertogenbosch” în sensul articolului 36e din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht), care a fost evaluat de procurorul public, pe baza unei anchete financiare penale (strafrechtelijk financeel onderzoek) efectuate și închise la 18 decembrie 1998, cu o sumă totală de 357.059 guilders din Țările de Jos (NLG; corespunzător la 162.026.31 EUR). În audierea din 13 septembrie 1999 în fața Curții Regionale privind cererea de confiscare a unei hotărâri, reclamantul a susținut că, deși a fost condamnat pentru patru infracțiuni pentru care ar putea fi impusă o amendă de a cincea categorie, anume trei infracțiuni în temeiul Legii Opium (Opiumwet) și o infracțiune în temeiul Legii Armelor și Muniției (Wet Wapens en Munitie), el nu a obținut niciun avantaj prin sau prin intermediul acestor infracțiuni. S-a schimbat doar cu mașini și aur, nu cu droguri. În măsura în care cererea de confiscare a fost bazată pe avantajul obținut ilegal prin sau prin trafic de cocaină, reclamantul a susținut că nu se poate considera că a comis această infracțiune, deoarece Curtea de Apel l-a achitat de această acuzație și că, prin urmare, impunerea unei ordine de confiscare pe această bază ar fi încălcat dreptul său de a fi presupus nevinovat în temeiul articolului 6 § 2 din convenție. În hotărârea sa din 25 octombrie 1999, Curtea Regională a respins argumentele reclamantului și a emis o ordonanță de confiscare în valoare de NLG 357.059 care urmează să fie înlocuită, în caz de lipsă de plată sau imposibilitate de recuperare, cu o detenție de treizeci de luni. Audierile au fost desfășurate în fața Curții de Apel la 7 martie 2002 și 8 iulie 2002, în cursul cărora a observat conținutul unui număr de documente, inclusiv două rapoarte financiare elaborate la 17 decembrie 1998 și un alt raport financiar elaborat la 2 iulie 1999 de Unitatea de Investigare Penală Financiară a Poliției Regionale din Brabant de Nord, conform căreia reclamantul a avut venituri considerabile dintr-o sursă nedescoperibilă/necunoscută, în orice caz, nu provenind dintr-o sursă juridică trasabilă. Reclamantul a susținut că a avut doar schimb de mașini și aur, dar nu în cocaină. Curtea de apel a mai auzit șapte martori – inclusiv dl F. pe care a fost aplicată procedură privind suspiciunile de perjuri de către un martor, astfel cum este prevăzut la art. 295 din Codul de Procedință Penală (Wetboek van Strafvording) – cu privire la activitățile de afaceri ale reclamantului. În decizia sa din 25 septembrie 2002, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 25 octombrie 1999 și a impus un ordin de confiscare în valoare de 162.026.31 EUR, care urmează să fie înlocuită – în caz de lipsă de plată sau imposibilitate de recuperare – cu opt luni de detenție. În măsura în care este relevantă, această decizie se citește după cum urmează: „A fost argumentat în numele [reclamantului] că nu există suficiente indicații că [el] ar fi comis (în scurt) traficul de cocaină. Curtea respinge această apărare. În hotărârea sa din 13 septembrie 1997 devenind finală, această instanță a condamnat [reclamantul], printre altele, transportul de cocaină în perioada cuprinsă între iunie și octombrie 1998, deținerea de aproximativ 640 de grame de cocaină și deținerea mannitolului diluant. Traficul de cocaină trebuie considerat o infracțiune similară cu infracțiunile constatate în temeiul Actului Opium. Curtea este de opinie, menționând cantitatea de cocaină deținută de [reclamantul], transportul dovedit de cocaină ..., deținerea unui diluant și CID (Criminele Inlichtingen Dienst; Criminal Inteligence Service) informații în cazul în care există suficiente indicații că [reclamantul] a comis infracțiunile de trafic de cocaină. Curtea consideră cu totul incredibilă explicația [aplicantului] pentru vizitele sale frecvente la mansarda el a închiriat ... (de unde cocaina a fost ascunsă) că de fiecare dată când ar schimba acolo un pistol de 9 mm. Walther pentru un mai ușor de manipulat calibrul Beretta 6.35. În plus, din analiza proprietății (vermogensvergelijking) elaborată de poliție (prima și a doua rapoarte financiare din [17 decembrie 1998] Unitatea de Investigație Penală Financiară a Poliției Regionale din Brabant de Nord) că [reclamantul], în perioada între 1 ianuarie 1997 și 31 mai 1998, a deținut un capital considerabil care constă, printre altele, în bijuteriile și mașinile în care [reclamantul], în cursul acestei perioade, a primit beneficii de bunăstare. [Reclamantul] și avocatul său au declarat în fața instanței în procedura [prezenta] de recurs că diferitele mașini, care în conformitate cu acuzația aparține [reclamantului], ar fi fost finanțate de martorul F. și ar fi de fapt aparține acestuia din urmă, declarația care a fost confirmată integral de martorul F. în procedura [prezenta] de recurs. Cu toate acestea, instanța este de părere că a apărut din [prezentul] procedură de apel și, în special, din diferitele declarații din procedura de perjur în ceea ce privește F. că declarația [latter] trebuie considerată complet incredibilă. [Versiunea] reclamantului nu a fost stabilită, în opinia instanței. Având în vedere acest lucru, Curtea consideră că nu se poate ajunge la o altă concluzie decât faptul că [reclamantul] a achiziționat aceste autovehicule cu capital propriu. [Reclamantul] a încercat în timpul procedurii de apel [prezentate] pentru a demonstra că, în măsura în care ar fi existat vreun capital, acest [capital] ar fi fost obținut din comerțul (illegal) cu aur și mașini. Cu toate acestea, în opinia instanței, nu s-a demonstrat în examinarea în instanță că [reclamantul] ar fi fost efectiv implicat în schimbul respectiv și că ar fi generat astfel de profituri, astfel încât [capitalul reclamantului] mai sus menționat ar putea fi explicat. În acest sens, instanța ia în considerare faptul că [reclamantul] a afirmat că ar fi o mare diferență în prețul aurului în Țările de Jos și Belgia, după cum rezultă din informațiile furnizate de poliție, s-a dovedit a fi fals. [declararea reclamantului] va fi pus deoparte de către Curte ca fiind incredibilă. Din motivele de mai sus, instanța constată că nu poate fi concluzionată altfel decât că există suficiente indicații că [reclamantul] a fost implicat, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1997 și 31 mai 1998, în încălcarea interdicției prevăzute la art. 2 .... Reclamantul a depus un recurs în casă la Curtea Supremă (Hoge Raad), plângând că impunerea ordinului de confiscare pe baza unei infracțiuni de care a fost achitat și-a încălcat dreptul de a fi presupus nevinovat, astfel cum este garantat de art. 6 § 2 din convenție. În avizul său consultativ, Procurorul General la Curtea Supremă a considerat, referindu-se la jurisprudența Curții Supreme cu privire la acest punct, că impunerea ordinului de confiscare nu a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție. La 9 decembrie 2003, Curtea Supremă a respins plângerea reclamantului în cassare, declarând: „Reclamația nu prevede motive de anulare a hotărârii Curții de Apel (can niet tot cassatie leiden). Având în vedere art. 81 din Legea Organizației Judiciare (Organizare) (Wet op de rechterlijke organisatie), nu se solicită nici un raționament suplimentar, deoarece plângerea nu dă naștere la necesitatea de stabilire a problemelor juridice în interesul unității juridice sau al dezvoltării juridice.” Cu toate acestea, pe baza unei examinări ex officio a hotărârii impugnate, Curtea Supremă a hotărât să anuleze în parte hotărârea impugnată, adică. în măsura în care Curtea de Apel a impus detenție alternativă, respinsă restul recursului în casă. art. 36e din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht) prevede: 1. La cererea Departamentului de Procurori Publice, orice persoană care a fost condamnată pentru o infracțiune penală poate fi ordonată într-o decizie judiciară separată de a plăti o sumă de bani statului pentru a-l priva de avantajul obținut ilegal. O astfel de ordonanță poate fi impusă unei persoane menționate la alineatul (1) care au obținut avantaje prin intermediul sau din produsul acestei infracțiuni sau infracțiuni similare pentru care se poate impune o amendă de a cincea categorie, în ceea ce privește care există suficiente indicații că au fost comise de el. La aplicarea Departamentului de Procurori Publice, orice persoană care a fost considerată vinovătoare pentru o infracțiune inculpabilă pentru care se poate impune o amendă de a cincea categorie și împotriva căruia, în legătură cu suspectul său de această infracțiune, a fost instituită o anchetă financiară penală, poate fi ordonată, într-o decizie judiciară separată, să plătească statului o sumă de bani pentru a-l priva de avantaj obținut ilegal, dacă, având în vedere această anchetă, este probabil ca alte infracțiuni inculpabile să conducă în orice alt mod persoanei condamnate care obțin avantaj ilegal. Judecătorul stabilește valoarea pe care se estimează că avantajul obținut ilegal este reprezentat. Valoarea mărfurilor pe care instanța consideră să le formeze parte din avantajul obținut ilegal poate fi estimată ca fiind valoarea sa de piață în momentul în care decizia este luată sau poate fi estimată prin trimitere la venitul care urmează să fie obținut prin licitație publică dacă valoarea trebuie recuperată. Se consideră că toate obiectele și drepturile de proprietate sunt considerate drepturi. În determinarea cuantumului pe care se estimează că avantajul obținut ilegal este reprezentat, se deduc cererile juridice de la părțile terțe defavorizate atribuite de o instanță. În impunerea ordinului se ia în considerare ordinele de a plăti o sumă de bani prin privare a avantajului obținut ilegal impus în temeiul deciziilor anterioare.” Posibilitatea de a priva o persoană de venitul crimei a fost introdusă în 1983 prin Legea pedepselor financiare (Wet Vermogenssancties). La 1 martie 1993, legea din 10 decembrie 1992 privind extinderea posibilităților de aplicare a măsurii de avantaj obținute ilegal și a altor sancțiuni financiare (Wet tot verruiming van de mogelijheden tot toepassing van de maatregel van ontneming van wederrechtelijk verkregen voordeel en andere vermogenssanctties) a intrat în vigoare. Una dintre modificările aduse de prezenta lege a fost faptul că procedurile privind măsura de privare a avantajului obținut ilegal au fost deconectate din procedura penală principală, printre altele, pentru a preveni situațiile în care chestiunile referitoare la avantajul obținut ilegal ar eclipsa și ar afecta durata procedurii penale principale. Acesta a instituit o procedură specifică – separată de procedura penală luată împotriva unui suspect – pentru instituirea unei ordine de confiscare în temeiul articolului 36e din Codul Penal. Această procedură specifică este prevăzută la articolele 511b - 511i din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvording). Alegerea legislatorului în acest domeniu a fost de a exprima faptul că acesta a avut în vedere continuarea urmăririi penale a persoanei condamnate, scopul de a determina sancțiunile care urmează să fie impuse (Kamerstukken (Documente parlamentare) II, sesiunea 1989/90, 21,504 nr. 3, p. 14). Procedura de procedură a ordinului de confiscare nu este concepută și nu este destinată determinării unei acuzații penale, ci pentru detectarea produselor obținute ilegal, pentru a determina valoarea pecuniară a acestuia și, prin intermediul unei ordonanțe de confiscare judiciară, pentru a priva beneficiarul acestor venituri. Obiectivul urmărit de posibilitatea de a impune ordine de confiscare este dublu; în primul rând, de a remedia o situație ilegală și, în al doilea rând, de a aduce un efect general de prevenire a infracțiunii prin a face infracțiuni neatractive din cauza unui risc sporit de confiscare a veniturilor crimei. În conformitate cu art. 511b § 1 din Codul de Procedură Penală, o cerere de ordin de confiscare în temeiul articolului 36e din Codul Penal trebuie depusă de procurorul public la Curtea Regională cât mai curând posibil și nu mai târziu de doi ani de la o hotărâre de condamnare pronunțată în cadrul procedurii penale de fond de către prima instanță de judecată. Nu este necesar ca, la depunerea unei astfel de cereri, condamnarea să fi obținut forța de res iudicata. art. 311 § 1 din Codul de Procedință Penală obligă procurorul public să indice – în cazul în care acest lucru nu a fost încă făcut – la pronunțarea discursului de închidere (requisitori) în fața instanței de judecată de primă instanță în procedura penală de fond dacă pronunțarea intenționează să solicite o decizie de confiscare în cazul condamnării. Scopul acestei obligații este de a preveni situația în care o persoană condamnată se confruntă, cel puțin doi ani de la condamnarea sa de către o instanță de primă instanță, cu o cerere de confiscare și de a exprima că o procedură de confiscare nu constituie o procedură proaspătă și a doua procedură bazată pe aceleași fapte, ci trebuie să fie înțelesă ca o parte separată a procedurii penale de susținere anterioară și că urmărirea urmăririi nu se oprește după încheierea procedurii penale de confiscare, ci este urmărită în procedura de procedură de confiscare. Noțiunea de „criminalitate sau infracțiuni similare” în temeiul articolului 36e § 2 din Codul penal se referă la infracțiuni de natură similară ca cele care au constituit obiectul procedurii penale împotriva acuzatului, cum ar fi, de exemplu, infracțiuni de droguri, infracțiuni de proprietate și infracțiuni care implică falsificare și fraudă. Regulile de probă care se aplică în cadrul procedurii penale, astfel cum se prevede la articolele 338-344a din Codul de procedură penală, nu se aplică procedurii de confiscare a ordinii de confiscare. În această procedură, procurorul trebuie să stabilească un caz prima facie în care există suficiente indicații că persoana în cauză a comis una sau mai multe infracțiuni similare în sensul articolului 36e § 2 din Codul penal care a generat avantajul obținut ilegal. Judecătorul va decide cazul pe baza echilibrarii probabilităților, comparabile cu standardul de probă aplicabil procedurii civile. Faptul că normele de probă aplicabile procedurii penale nu se aplică procedurii de confiscare constă în faptul că – dacă în cadrul procedurii penale un acuzat a fost în parte condamnat și în parte achitat de acuzațiile aduse împotriva acestuia – într-o procedură ulterioară de procedură de confiscare, judecătorul poate impune o pronunțare de confiscare împotriva persoanei în cauză care nu se bazează numai pe infracțiunile din care a fost condamnat, ci și pe infracțiunile similare din care a fost achitat, dar în ceea ce privește care judecătorul este satisfăcut, pe un echilibru de probabilități, că există suficiente indicații că le-a comis. În conformitate cu art. 511f din Codul de Procedință Penală, judecătorul poate obține evaluarea valorii efective a avantajului obținut ilegal în temeiul articolului 36e din Codul Penal numai din conținutul „mejurile legale de probă” (wettige bewijsmiddelen). art. 339 din Codul de Procedință Penală definește „mediumul legal de probă” ca observațiile personale ale judecătorului, declarațiile acuzatelor, declarațiile unui martor, declarațiile unui expert și materiale scrise (de exemplu, deciziile judiciare și minutele și dosarele formale). Cu toate acestea, spre deosebire de cerința în cadrul procedurii penale că o condamnare nu poate fi bazată decât pe dovezi care sunt confirmate de alte dovezi, evaluarea cuantumului avantajului obținut ilegal într-o procedură de ordin de confiscare poate fi bazată pe o singură elementă probantă, cum ar fi, de exemplu, un dosar oficial care conține declarația persoanei în cauză. Într-o hotărâre pronunțată la 1 aprilie 2003 și publicată în Rapoartele Legii Țărilor de Jos (Nederlandse Jurisprudentie; NJ), Curtea Supremă a stat, în măsura în care este relevantă: „3.3. În hotărârea sa din 22 mai 2001, NJ 2001, nr. 575, Curtea Supremă a considerat următoarele: - Dispozițiile art. 36e din Codul Penal și [articole 551b – 511i] din Codul de Procedură Penală se referă la impunerea unei măsuri asupra persoanei condamnate pentru o infracțiune pedepsită, și anume obligația de a plăti statului o sumă de bani în scopul confiscarii în mod ilegal obținute avantaje. Acest lucru nu constituie o penalitate, ci o măsură care vizează privarea avantajului obținut ilegal. Faptul că impunerea acestei măsuri a fost acordată un loc într-o procedură penală nu modifică caracterul său special. - Acest caracter special este, de asemenea, exprimat în cerințele stabilite pentru impunerea acestuia. Aceste cerințe sunt mai puțin stricte decât cele care trebuie îndeplinite pentru impunerea unei [legi criminale] penale. Regulamentele privind dovezile care se aplică procedurilor penale nu se aplică pe deplin, ceea ce presupune că infracțiunile incluse într-o acuzație penală care au dus la achitarea pot constitui încă baza pentru impunerea unei măsuri (conficare). De asemenea, în acest caz, judecătorul trebuie să stabilească fie că există suficiente indicații că o infracțiune similară sau o infracțiune similară, menționată la art. 36e § 2 din Codul penal pentru care se poate impune o amendă din a cincea categorie, a fost comisă de persoana în cauză, fie că este plauzibil ca celelalte infracțiuni similare, menționate la art. 36e § 3 din Codul penal, să aibă ca rezultat obținerea ilegală a avantajului de către persoana în cauză. O astfel de determinare este precedată de procedura reglementată în art. 511b și secunde din Codul de Procedură Penală. Acest lucru servește ca garanție că judecătorul, care trebuie să stabilească o cerere de ordin de confiscare depusă de departamentul fiscal, va face acest lucru numai după ce el a examinat dacă, și a constatat că condițiile statutare, printre altele, dacă au fost îndeplinite indicațiile în sensul al doilea paragraf [al doilea paragraf [al articolului 36e] sau plauzibilitatea în sensul celui de al treilea paragraf [al articolului 36e]. - Cea de mai sus constă în faptul că circumstanța că suspectul a fost achitat de infracțiuni specifice nu constituie automat un obstacol pentru luarea în considerare a acestor infracțiuni, în cadrul procedurii de confiscare, ca „infracțiuni similare” sau „infracții pentru care se poate impune o amendă de a cincea categorie”, astfel cum se menționează la art. 36e § 2 din Codul Penal. 3.4. Curtea Supremă adaugă că acest lucru nu este incompatibil cu art. 6 § 2 din Convenție, deoarece, în procedura reglementată de art. 511b și suiv. din Codul de procedură penală, persoana în cauză este oferită posibilitatea de a se apăra, inclusiv posibilitatea de a susține că și de ce există indicii insuficiente că infracțiunile similare sau infracțiunile similare pentru care se poate impune o amendă de a cincea categorie, astfel cum se prevede la art. 36e § 2 din Codul penal, au fost/au fost comise de [el], sau că nu este plauzibil ca celelalte infracțiuni pedepsite, în sensul articolului 36e § 3 din Codul penal, să aibă ca rezultat obținerea ilegală a avantajului [el]. Faptul că procedura de la ... [solicitarea unei ordine de confiscare] trebuie considerată o parte separată sau o continuare a unei [sesiuni de] urmărire penală [proceduri] care poate duce la condamnare și pedeapsa (a se vedea Hoge Raad, 5 decembrie 1995; NJ 1996; nr. 411) nu provoacă o concluzie diferită. 3.5. Având în vedere faptul că nu s-a argumentat nici nu a apărut că ocazia, menționată la [alineatul anterior] 3.4., nu a fost furnizată în cazul instantaneu, hotărârea Curții de Apel nu dezvăluie o interpretare necorespunzătoare a legii.”
The applicant, Mr Harry van Offeren, is a Netherlands national who was born in 1965 and lives in ‘s-Hertogenbosch. He is represented before the Court by Mr W. Bos, a lawyer practising in Eindhoven. In its judgment of 13 September 1999, following criminal proceedings on appeal, the Court of Appeal (gerechtshof) of ‘s-Hertogenbosch quashed the impugned judgment of the Regional Court (arrondissementsrechtbank) of ‘s-Hertogenbosch of 21 January 1999, convicted the applicant of having transported between 1 June 1998 and 8 October 1998 one or more quantities of cocaine, of having held on 9 October 1998 about 640 grams of cocaine, of having held on 9 October 1998 – in preparation of drug offences – about 535 grams of a substance [mannitol] destined to dilute cocaine, of having unlawfully held on 9 October 1998 firearms and ammunition, and of social security fraud. It acquitted the applicant of the remaining charges, including trafficking cocaine. It sentenced the applicant to four years and six months imprisonment less the time spent in pre-trial detention. This judgment became final after an initially lodged appeal in cassation to the Supreme Court (Hoge Raad) was withdrawn on 24 September 1999. In the meantime, on 21 December 1998, the public prosecutor had summoned the applicant to appear before the Regional Court of ‘sHertogenbosch in order to be heard on the prosecutor’s request for an order for the confiscation of illegally obtained advantage (vordering tot ontneming van wederrechtelijk verkregen voordeel) within the meaning of Article 36e of the Criminal Code (Wetboek van Strafrecht), which had been assessed by the public prosecutor, on the basis of a criminal financial investigation (strafrechtelijk financieel onderzoek) carried out and closed on 18 December 1998, at a total amount of 357,059 Netherlands guilders (NLG; corresponding to EUR 162,026.31). At the hearing held on 13 September 1999 before the Regional Court on the prosecution’s application for a confiscation order, the applicant argued that, although he had been convicted of four offences for which a fifth-category fine could be imposed, namely three offences under the Opium Act (Opiumwet) and one offence under the Weapons and Ammunition Act (Wet Wapens en Munitie), he had not obtained any benefits by or through these offences. He had only traded in cars and gold, not in drugs. In so far as the request for a confiscation order was based on illegally obtained advantage by or through trafficking cocaine, the applicant argued that it could not be held that he had committed this offence as the Court of Appeal had acquitted him of that charge and that, therefore, the imposition of a confiscation order on that basis would be in violation of his right to be presumed innocent under Article 6 § 2 of the Convention. In its ruling of 25 October 1999, the Regional Court rejected the applicant’s arguments and issued a confiscation order in the amount of NLG 357,059 to be replaced, in case of lack of payment or impossibility of recovery, by thirty months detention. The applicant filed an appeal against this ruling with the Court of Appeal of ‘s-Hertogenbosch. Hearings were held before the Court of Appeal on 7 March 2002 and 8 July 2002, in the course of which it noted the contents a number of documents, including two financial reports drawn up on 17 December 1998 and a further financial report drawn up on 2 July 1999 by the Financial Criminal Investigation Unit of the North Brabant Regional Police, according to which the applicant had had considerable revenues from an untraceable/unknown source, in any event not from a traceable legal source. The applicant maintained that he had only traded in cars and gold, but not in cocaine. The Court of Appeal further heard seven witnesses – including Mr F. whom the prosecution suspected of perjury (meineed) and in respect of whom the procedure concerning a suspicion of perjury by a witness as set out in Article 295 of the Code of Criminal Procedure (Wetboek van Strafvordering) was applied – on the applicant’s business activities. In its decision of 25 September 2002, the Court of Appeal quashed the ruling of 25 October 1999 and imposed a confiscation order in the amount of EUR 162,026.31, to be replaced – in case of lack of payment or impossibility of recovery – by eighteen months’ detention. In so far as relevant, this decision reads as follows: “It has been argued on behalf of [the applicant] that there exist insufficient indications that [he] would have committed (in brief) cocaine trafficking. The court rejects this defence. In its judgment of 13 September 1997 having become final, this court has convicted [the applicant] of, inter alia, transport of cocaine in the period between June and October 1998, possession of about 640 grams of cocaine, and possession of the diluent mannitol. Cocaine trafficking must be regarded as an offence similar to the offences under the Opium Act found proved. The court is of the opinion, noting the quantity of cocaine held by [the applicant], the proved transport of cocaine ..., the possession of a diluent, and the CID (Criminele Inlichtingen Dienst; Criminal Intelligence Service) information in the case-file, that there exist sufficient indications that [the applicant] has committed the offence of cocaine trafficking. The court considers wholly incredible the [applicant’s] explanation for his frequent visits to the attic he had rented ... (where the cocaine had been concealed) that every time he would exchange there a 9 mm. Walther pistol for an easier to handle Beretta calibre 6.35. In addition it appears from the property analysis (vermogensvergelijking) prepared by the police (first and second financial reports of [17 December 1998 of] the Financial Criminal Investigation Unit of the North Brabant Regional Police) that [the applicant], in the period between 1 January 1997 and 31 May 1998, held a considerable capital consisting, inter alia, of jewellery and cars where [the applicant], during that period, was in receipt of welfare benefits. [The applicant] and his counsel have stated before the court in the [present] proceedings on appeal that the different cars, which according to the prosecution belonged to [the applicant], would have been financed by the witness F. and would in fact belong to the latter, which statement was confirmed in full by the witness F. in the [present] proceedings on appeal. However, the court is of the opinion that it has appeared from the [present] appeal proceedings and, in particular, from the different statements from the perjury procedure in respect of F. that the ... [latter’s] statement must be regarded as wholly incredible. [The applicant’s] version has, in the opinion of the court, not been established. Noting this, the Court considers that no other conclusion can be reached than that [the applicant] has purchased these cars with own capital. [The applicant] has tried during the [present] appeal proceedings to demonstrate that, to the extent that there would be any capital, this [capital] would have been obtained from the (illegal) trade in gold and cars. However, in the court’s opinion, it has not been demonstrated in the examination in court that [the applicant] would actually have been engaged in that trade and that it would have generated such profits that thereby [the applicant’s] abovementioned capital could be explained. In this, the court takes into account that [the applicant’s] allegation that there would be great differences in the price of gold in the Netherlands and Belgium has, as appears from information provided by the police, turned out to be untrue. [The applicant’s] statement will be put aside by the Court as incredible. On grounds of the above, the court finds that it cannot be concluded otherwise than that there are sufficient indications that [the applicant] has been engaged, during the period from 1 January 1997 to 31 May 1998, in violating the prohibition set out in Article 2 .... of the Opium Act and that [the applicant] has derived benefit from this trafficking in cocaine to an amount to be determined below.” The applicant filed an appeal in cassation with the Supreme Court (Hoge Raad), complaining that the imposition of the confiscation order on the basis of an offence of which he had been acquitted violated his right to be presumed innocent as guaranteed by Article 6 § 2 of the Convention. In his advisory opinion, the Procurator General to the Supreme Court considered, referring to the Supreme Court’s case-law on this point, that the imposition of the confiscation order did not infringe the applicant’s rights under Article 6 § 2 of the Convention. On 9 December 2003, the Supreme Court dismissed the applicant’s complaint in cassation, holding: “The complaint does not provide grounds for overturning the ruling of the Court of Appeal (kan niet tot cassatie leiden). Having regard to Article 81 of the Judiciary (Organisation) Act (Wet op de rechterlijke organisatie), no further reasoning is called for, since the complaint does not give rise to a need for a determination of legal issues in the interest of legal unity or legal development.” However, on the basis of an ex officio examination of the impugned ruling, the Supreme Court decided to quash the impugned ruling in part, i.e. in so far as the Court of Appeal had imposed alternative detention. It rejected the remainder of the appeal in cassation. Article 36e of the Criminal Code (Wetboek van Strafrecht) provides: 1. Upon the application of the Public Prosecutions Department any person who has been convicted of a criminal offence may be ordered in a separate judicial decision to pay a sum of money to the state in order to deprive him of illegally obtained advantage. 2. Such an order may be imposed on a person as referred to in paragraph 1 who has obtained advantage by means of or from the proceeds of the said criminal offence or similar offence or offences for which a fifth-category fine may be imposed, in connection with which there exist sufficient indications that they were committed by him. 3. Upon the application of the Public Prosecutions Department any person who has been found guilty of an indictable offence for which a fifth-category fine may be imposed and against whom, in connection with his being suspected of that offence, a criminal financial investigation has been instituted, may be ordered in a separate judicial decision to pay a sum of money to the state in order to deprive him of illegally obtained advantage if, having regard to that investigation, it is likely that other indictable offences led in any other way to the convicted person obtaining illegal advantage. 4. The judge shall determine the amount which the illegally obtained advantage is estimated to represent. Advantage shall be taken to include cost savings. The value of goods which the court deems to form part of the illegally obtained advantage may be estimated to be its market value at the time the decision is taken or may be estimated by reference to the yield to be obtained through public auction if the amount must be recovered. The court may order that the amount to be paid shall be less than the estimated advantage. 5. Goods shall be taken to mean all objects and property rights. 6. In determining the amount which the illegally obtained advantage is estimated to represent, legal claims from disadvantaged third parties awarded by a court shall be deducted. 7. In imposing the order account shall be taken of orders to pay a sum of money by way of deprivation of illegally obtained advantage imposed under previous decisions.” The possibility to deprive a person of proceeds of crime was introduced in 1983 by the Financial Penalties Act (Wet Vermogenssancties). On 1 March 1993, the Act of 10 December 1992 on the extension of the possibilities to apply the measure of illegally obtained advantage and other financial penalties (Wet tot verruiming van de mogelijkheden tot toepassing van de maatregel van ontneming van wederrechtelijk verkregen voordeel en andere vermogenssancties) entered into force. One of the changes brought about by this Act was that the proceedings on the measure of deprivation of illegally obtained advantage were disconnected from the principal criminal proceedings, inter alia, in order to prevent situations in which issues concerning illegally obtained advantage would overshadow and affect the duration of the principal criminal proceedings. It established a specific procedure – separate from the criminal proceedings taken against a suspect – for imposing a confiscation order under Article 36e of the Criminal Code. This specific procedure is set out in Articles 511b - 511i of the Code of Criminal Procedure (Wetboek van Strafvordering). The legislator’s choice for this setting was to express that it concerned a continuation of the criminal prosecution of the convicted person, the purpose being to determine the sanction to be imposed (Kamerstukken (Parliamentary Documents) II, 1989/90 session, 21,504 no. 3, p. 14). The confiscation order procedure is neither designed nor intended for the determination of a criminal charge, but for the detection of illegally obtained proceeds, to determine the pecuniary value thereof and, by way of a judicial confiscation order, to deprive the beneficiary of these proceeds. The aim pursued by the possibility of imposing confiscation orders is twofold; in the first place to remedy an unlawful situation and, secondly, to bring about a general crimepreventive effect by rendering crime unattractive on account of an increased risk that proceeds of crime will be confiscated. Pursuant to Article 511b § 1 of the Code of Criminal Procedure, a request for a confiscation order under Article 36e of the Criminal Code must be filed by the public prosecutor with the Regional Court as soon as possible and not later than a maximum of two years after a convicting judgment handed down in the substantive criminal proceedings by the first instance trial court. It is not required that, when filing such a request, the conviction must have obtained the force of res iudicata. Article 311 § 1 of the Code of Criminal Procedure obliges the public prosecutor to indicate – in case this has not yet been done – when delivering the closing speech (requisitoir) before the first instance trial court in the substantive criminal proceedings whether the prosecution intends to seek a confiscation order in case of a conviction. The purpose of this obligation is to prevent a situation that a convicted person is confronted, at the latest two years after his conviction by a first instance court, with a request for a confiscation order, and to express that a confiscation order procedure does not constitute a fresh, second prosecution based on the same facts but is to be understood as a separate part of the earlier substantive criminal proceedings and that the prosecution does not stop after the end of the substantive criminal proceedings but is pursued in the confiscation order procedure. The notion of “similar offence or offences” under Article 36e § 2 of the Criminal Code relates to offences of a similar nature as those having formed the object of the criminal proceedings against the accused, such as for instance drug offences, property offences and offences involving forgery and fraud. The rules of evidence that apply in criminal proceedings, as set out in Articles 338-344a of the Code of Criminal Procedure, are not applicable to a confiscation order procedure. In that procedure it is for the public prosecutor to establish a prima facie case that there are sufficient indications that the person concerned has committed one or more similar offences within the meaning of Article 36e § 2 of the Criminal Code having generated illegally obtained advantage. It is for the person concerned to rebut the prosecutor’s case. The judge will decide the case on the basis of a balancing of probabilities, comparable to the standard of proof applicable to civil proceedings. The fact that the rules of evidence applicable to criminal proceedings do not apply to the confiscation order procedure entails that – if in criminal proceedings an accused has been partly convicted and partly acquitted of the charges brought against him – in a subsequent confiscation order procedure the judge may impose a confiscation order against the person concerned which is not only based on the offence(s) of which he has been convicted, but also on the similar offence(s) of which he has been acquitted but in respect of which the judge is satisfied, on a balance of probabilities, that there exist sufficient indications that he has committed them. Pursuant to Article 511f of the Code of Criminal Procedure, the judge can derive the assessment of the actual amount of illegally obtained advantage under Article 36e of the Criminal Code only from the contents of “legal means of evidence” (wettige bewijsmiddelen). Article 339 of the Code of Criminal Procedure defines “legal means of evidence" as the personal observations of the judge, statements of the accused, statements of a witness, statements of an expert, and written materials (such as, for instance, judicial decisions, and formal minutes and records). However, unlike the requirement in criminal proceedings that a conviction can only be based on evidence that is corroborated by other evidence, the assessment of the amount of illegally obtained advantage in a confiscation order procedure can be based on only one evidentiary item, such as for instance a formal record containing the statement of the person concerned. In a judgment handed down on 1 April 2003 and published in the Netherlands Law Reports (Nederlandse Jurisprudentie; “NJ”), the Supreme Court held, in so far as relevant: “3.3. In its ruling of 22 May 2001, NJ 2001, no. 575, the Supreme Court considered the following: - The provisions of Article 36e of the Criminal Code and [Articles 551b – 511i] of the Code of Criminal Procedure concern the imposition of a measure on the person convicted of a punishable offence, namely the obligation to pay a sum of money to the State for the purposes of confiscating illegally obtained advantage. This does not constitute a penalty, but a measure aimed at the deprivation of illegally obtained advantage. The fact that the imposition of that measure has been given a place in a criminal procedure does not alter its special character. - That special character is also expressed in the requirements set for imposing it. These requirements are less strict than those that must be met for imposing a [criminal law] penalty. The regulations on evidence that apply to criminal proceedings do not apply in their full extent. This entails that offences included in a criminal charge having resulted in an acquittal can still form the basis for the imposition of a (confiscation) measure. Also in such a case, the judge must determine either that there exist sufficient indications that a similar offence or similar offences, referred to in Article 36e § 2 of the Criminal Code for which a fine of the fifth category may be imposed, has/have been committed by the person concerned, or that it is plausible that the other similar offences, referred to in Article 36e § 3 of the Criminal Code, have in any way resulted in the illegal obtaining of advantage by the person concerned. Such a determination is preceded by the procedure regulated in Articles 511b et seq. of the Code of Criminal Procedure. This serves as a guarantee that the judge, who must determine a request for a confiscation order filed by the prosecution department, will only do so after he has examined whether, and has found that, the statutory conditions, inter alia whether there are indications within the meaning of the second paragraph [of Article 36e] or plausibility within the meaning of the third paragraph [of Article 36e], have been met. - The above entails that the circumstance that the suspect has been acquitted of specific offences does not automatically constitute an obstacle for considering those offences, in the framework of the confiscation procedure, as “similar offences” or “offences for which a fifth-category fine may be imposed” as referred to in Article 36e § 2 of the Criminal Code. 3.4. The Supreme Court adds that this is not incompatible with Article 6 § 2 of the Convention as, in the procedure regulated by Article 511b et seq. of the Code of Criminal Procedure, the person concerned is provided with the opportunity to defend himself, including the possibility to argue that and why there exist insufficient indications that the similar offence or similar offences for which a fifth-category fine may be imposed, as meant in Article 36e § 2 of the Criminal Code, has/have been committed by [him], or that it is not plausible that the other punishable offences, within the meaning of Article 36e § 3 of the Criminal Code, have resulted in the illegal obtaining of advantage by [him]. The fact that the procedure on a ... [request for a confiscation order] must be regarded as a separate part or a continuation of a same [set of] criminal prosecution [proceedings] that can lead to conviction and sentence (see Hoge Raad, 5 December 1995; NJ 1996; no. 411) does not prompt a different finding. 3.5. Considering that it has neither been argued nor appeared that the opportunity, referred to in [the above paragraph] 3.4., has not been provided in the instant case, the decision of the Court of Appeal does not disclose an incorrect interpretation of the law.”