CASE OF DEL LATTE v. THE NETHERLANDS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-2;Pecuniary damage - claim dismissed;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
CASE OF DEL LATTE v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2004)
Reclamanții, dl Vincenzo Del Latte și dl Angelo Del Latte, s-au născut în 1966 și, respectiv, în 1967 și locuiesc în Volendam, Olanda. 11. Pe 22 iunie 1996, reclamanții s-au dus împreună la casa unui Y., cu care s-au certat mai devreme într-un bar. Căutând Y. acasă, unul dintre ei – aparent Vincenzo Del Latte – a tras trei focuri dintr-o armă în direcția sa generală. 12. Reclamanții au fost arestați în aceeași zi și acuzați de tentativă de crimă, sau în alternativă, încercarea de asasinare a lui Y. Reclamantul Angelo Del Latte a fost, în plus, acuzat, în altă alternativă, de ajutor și de a abține tentativa de crimă sau de asasinare a lui Vincenzo Del Latte. 13. Reclamanții au fost arestați în custodie de poliție (inverzekeringstelling) și, după aceea, au fost reținuți în reținere (voorlopige hechtenis). 14. La 30 septembrie 1996, a avut loc o primă audiere de proces în fața Curții Regionale Haarlem (arrondissementsrechtbank). La 14 octombrie 1996, Curtea Regională a pronunțat o hotărâre interlocutivă prin care judecătorul de investigare (rechter-commissaris) a respins cazul pentru investigații suplimentare. La 7 ianuarie 1997, s-a desfășurat o a doua ședință de proces. În urma unei audieri din 21 noiembrie 1997, Curtea de Apel din Amsterdam (gerechtshof) a pronunțat hotărârea la 5 decembrie 1997 susținând achitarea Curții Regionale. Întrucât, în Țările de Jos, nu este posibilă niciun recurs asupra punctelor de drept împotriva achitării (art. 430 § 1 din Codul de Procedință Penală (Wetboek van Strafvording) – denumit în continuare „CCP”), acest lucru a adus sfârșitul procedurii penale. 17. Ambele reclamante au solicitat Curtea de Apel în ianuarie 1998, fiecare cerând o compensație monetară cu o sumă de 31 200 de flori Țările de Jos (NLG) pentru timpul petrecut în detenție anterioară (art. 89 CCP – a se vedea mai jos). 18. O audiere a avut loc la 24 aprilie 1998. 19. La 5 iunie 1998, Curtea de Apel a dat hotărâri care respingeau cererile reclamanților. Raportul său, identic în ambele hotărâri, a fost următorul (punctul adăugat): „Curtea de Apel constată că dosarul conține suficiente dovezi pentru a dovedi că reclamantul împreună cu fratele său s-a dus la casa victimei [Y.] în Edam-Volendam și că focurile au fost trase printr-unul dintre ei prin fereastra [Y.] de living-room cu o armă de foc. În acel moment [Y.] a fost în acea sală. Cu toate acestea, nu s-a stabilit concluzivă (onomstotelijk) că filmul a fost destinat uciderii [Y.]. Cu toate acestea, având în vedere celelalte circumstanțe care apar din dosar, acțiunile reclamantului și fratele său au constituit amenințări, în sensul articolului 285 din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht – denumit în continuare „CC”). Comportamentul reclamantului împreună cu fratele său, în orice caz, a justificat ca el să fie luat în custodie de poliție și, ulterior, reținut în închisoare. Curtea regională Haarlem, precum și Curtea de Apel, au trebuit să ia în considerare cazul pe baza acuzației elaborate de procurorul public (oficier van justitie). Această acuzație a fost limitată la tentativă de crimă/amorment, care nu conține nici o acuzație de amenințare de a comite o crimă împotriva vieții. Curtea regională și Curții de Apel au găsit dovezi insuficiente pentru a susține acuzațiile conținute în acuzare, iar reclamantul trebuie achitat ca urmare. Având în vedere cele de mai sus, achitarea Curții de Apel poate fi calificată ca un „acquit tehnic”, deoarece adăugarea unei noi acuzații alternative, după cum se menționează mai sus, ar fi condus la o condamnare. În circumstanțele în care Curtea de Apel nu găsește motive de echitate pentru atribuirea reclamantului orice compensație pentru custodia de poliție și deținerea la încarcerare.” „1. Amenințarea [a comite]... orice infracțiune împotriva vieții ... este pedepsită cu un termen de închisoare care nu depășește doi ani sau cu o amendă de a patra categorie. ...” "Cel care deliberat privește altul din viața sa va fi vinovat de omor și va fi pedepsit cu o perioadă de închisoare de cel puțin 15 ani sau cu o amendă de a cincea categorie." "Cel care deliberat și cu mai mult de douăzeci de ani sau cu o amendă de rău (radă voorbedactenă) va fi pedepsit de omor și va fi pedepsit de închisoare pentru viață sau pentru un termen de cel puțin 20 de ani sau o amendă de a cincea categorie." "1. În cazul în care un caz se încheie fără impunerea unei pedepse sau a unei măsuri, sau atunci când se impune o astfel de pedeapsă sau măsură, dar pe baza unui fapt pentru care nu este permisă deținerea în reținere, instanța poate, la cererea fostului acuzat, să-i acorde compensații în detrimentul statului pentru daunele pe care le-a suferit ca urmare a custodiei de poliție, a observației clinice sau a reținerii în reținere. Aceste daune pot include prejudiciu moral. ...” art. 90 „1. Compensarea se acordă în fiecare caz în cazul în care și în măsura în care instanța, ținând seama de toate circumstanțele, este de părere că există motive în materie de capital propriu pentru a face acest lucru. ...” „1. Acuzarea cuprinde o descriere a faptului cu care este acuzat acuzatul, menționând ora și locația aproximate în care se presupune că a fost perpetrată; menționează, de asemenea, dispozițiile statutare în temeiul cărora acest fapt a fost penalizat; inculparea stabilește în continuare circumstanțele în care se presupune că acest fapt a fost perpetrat. ...” Curtea regională delibera pe baza acuzării (op den grondslag der telastelegging) și în lumina anchetei sale în cadrul audierii privind dacă a fost dovedit că faptul a fost comis de către acuzat și, dacă este cazul, ce act pedepsit acest lucru dă naștere în conformitate cu legea; în cazul în care se constată că acest fapt este dovedit și pedepsit, Curtea regională decide dacă acuzatul poate fi pedepsit și în ceea ce privește impunerea unei pedepse sau a unei măsuri [non-punitive] în conformitate cu legea.” „1. În cazul în care Curtea Regională nu constată că acuzatul a comis faptul inculpat (het hem telastegelegde fait heeft begaan), acesta îl acceptă. ...” 20. Articolele 261, 350 și 352 considerate împreună sunt interpretate în jurisprudență internă în sensul că instanța judiciară trebuie să își bazeze concluziile exclusiv pe acuzațiile prezentate în acuzații. În consecință, ei nu pot condamna pe cineva de o anumită infracțiune dacă nu constată că fiecare dintre elementele constitutive ale acestei infracțiuni, astfel cum sunt definite prin statut, au fost acoperite în acuzație, chiar dacă dosarul conține dovezi concludente că acuzatul este de fapt vinovat de infracțiune (a se vedea, printre altele, hotărârile Hoge Raad (Curtea Supremă) din 27 iunie 1995, Nederlandse Jurispredentie – Newlands Law Reports – 1996, nr. 21. Procedura de recurs penal în Țările de Jos fiind printr-o recerere completă, dispozițiile de mai sus se aplică și în apel (art. 415).