AFFAIRE IPSD ET AUTRES c. TURQUIE

Originea cauzei o constituie o cerere (nr. 35832/97) adresată Republicii Turcia și formulată de șapte cetățeni ai acestui stat, d-nii Fettah Ayhan Erkan, Tacettin Çolak, İbrahim Halil Arabulan, Meral Küçükosmanoğlu, Ramazan Kap, Nihat Güldemir și Ahmet Pektopal (« reclamanii »), care au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 25 martie 1997 în temeiul vechiului articol 25 al Convenției de protejare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »). Reclamanii au introdus cererea în propriul lor nume și în numele asociației IPSD din care sunt fondatori.

Reclamanii sunt reprezentați de d-na Orhan Özer, avocat la Konya. Guvernul turc (« Guvernul ») nu a desemnat un agent în scopurile procedurii în fața Curții.

Pe 10 februarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAPT

Pe 10 august 1992, prefectura comunică statutele IPSD ministerului Internelor. Într-o scrisoare din 15 septembrie 1992 adresată prefecturii, ministerul Internelor subliniază că termeni cum ar fi « (...) popoarele Turciei (...) » și « (...) consideră necesar să lupte împotriva imperialiștilor care vor să domine Turcia transformând-o într-o piață și o sursă de materii prime », utilizați în statutele asociației, erau pe de o parte de natură să jignească statul turc și pe de altă parte contrari principiului integrității teritoriale a statului și unității indivizibile a națiunii.

Pe 5 octombrie 1992, au fost apuse pecetele pe sediul asociației pe ordinul ministerului Internelor.

Printr-un act din 9 octombrie 1992, procurorul Republicii din Fatih a cerut dizolvarea asociației în temeiul articolului 50 § 1 din legea nr. 2908, din cauza neregularităților din statut.

Prin scrisori din 13 octombrie 1992 și 16 decembrie 1992 adresate tribunalului de prim-instanță din Fatih (« tribunalul de prim-instanță »), avocatul reclamanților a formulat o opoziție împotriva procedurii în cauză și a cerut suspendarea executării pentru a obține redeschiderea sediului asociației. A susținut că administrația nu respectase dispozițiile articolelor 10 și 50 § 1 din legea nr. 2908, în special prin faptul că nu le acordase termenul de treizeci de zile prevăzut de aceste dispoziții pentru « remedierea » neregularităților reprehensibile. A invocat, de asemenea, art. 11 al Convenției.

Printr-o hotărâre din 17 septembrie 1993, tribunalul de prim-instanță a admis cererile reclamanților și a anulat procedura pe motiv că aceasta era lipsită de fundament.

Prin scrisori din 28 septembrie și 16 noiembrie 1993, reclamanii se adreseaza prefecturii Istanbulului pentru a obține redeschiderea sediului asociației. Au susținut că, din lipsa contestației în casație în timp util, hotărârea din 17 septembrie 1993 devenise definitivă.

Pe 17 noiembrie și 20 decembrie 1993, reclamanii au cerut procurorului Republicii din Fatih restituirea registrelor asociației în executarea deciziei tribunalului de prim-instanță.

Printr-o scrisoare din 1 iulie 1994 adresată procurorului Republicii din Fatih, ministerul Justiției a cerut depunerea integral a dosarului pentru examinare, în vederea introducerii unui recurs « în interesul legii » împotriva hotărârii din 17 septembrie 1993. Acest recurs extraordinar, prevăzut de art. 427 § 6 al codului de procedură civilă (« CPC »), permite procurorului Republicii să atace o hotărâre de prim-instanță devenită definitivă, fără ca aceasta să fi făcut obiectul unei contestații în casație în termenele legale. Hotărârea Curții de Casație ca urmare a unui recurs « în interesul legii » nu are niciun efect asupra hotărârii definitive de prim-instanță.

Printr-o a doua scrisoare din 2 septembrie 1994 adresată procurorului Republicii din Fatih, ministerul Justiției a indicat că examinarea dosarului reiese că notificarea hotărârii pronunțate pe 17 septembrie 1993 de tribunalul de prim-instanță era viciat de o neregularitate de formă, în încălcare articolului 43 al codului de notificare, și că din acest motiv hotărârea nu devenise definitivă. Ministerul Justiției subliniază că recursul « în interesul legii » nu putea fi formulat decât împotriva hotărârii definitive. Într-o dată neprecizată, hotărârea pronunțată de tribunalul de prim-instanță pe 17 septembrie 1993 a fost notificată părților, conform articolului 43 al codului de notificare. Pe 15 septembrie 1994, procurorul Republicii din Fatih a introdus atunci o contestație în casație împotriva hotărârii din 17 septembrie 1993, pe motiv că aceasta rezulta dintr-un examen lacunar. El a susținut că IPSD avea scop de a desfășura activități politice și a cerut dizolvarea.

În observațiile lor din 14 octombrie 1994, reclamanii au susținut că contestația în casație formulată de procuror era contrară legii, atât formă cât și fond. Au susținut că ministerul Justiției nu era parte la cauză și că intervenția sa constituia o ingerință a executivului în domeniu judecătoresc. Au cerut confirmarea deciziei pronunțate în prim-instanță.

Pe 12 decembrie 1994, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre infirmând hotărârea de prim-instanță. În motivele sale, Curtea de Casație subliniază în special că expresiile « (...) popoarele Turciei (...) » și « (...) consideră necesar să lupte împotriva imperialiștilor care vor să domine Turcia transformând-o într-o piață și o sursă de materii prime », utilizate în statutele asociației, erau contrare articolului 5 §§ 11 și 12 din legea nr. 2908 care interzice asociațiilor să desfășoare activități politice și să jignească statul turc.

Printr-o hotărâre din 25 octombrie 1995, a doua cameră a tribunalului de prim-instanță se conformă hotărârii Curții de Casație și decide, cu majoritate, dizolvarea asociației reclamante.

Pe 24 noiembrie 1995, reclamanii au formulat o contestație în casație. Au subliniat că procurorul Republicii inițiase o procedură de dizolvare, în temeiul articolului 50 din legea nr. 2908, și nu o procedură conform articolului 5, care pune în cauză conformitatea scopurilor asociației cu Constituția.

Pe 5 martie 1996, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 25 octombrie 1995.

Pe 22 aprilie 1996, reclamanii au introdus un recurs de rectificare înaintea Curții de Casație. Aceasta i-a respins și pe 30 septembrie 1996 a pronunțat hotărârea definitivă care a fost comunicată reclamanților pe 28 octombrie 1996.

Pe 13 noiembrie 1996, prefectura a confirmat dizolvarea asociației.

Dispoziția relevantă a codului de procedură civilă este redactată după cum urmează: art. 427 § 6 « Deciziile definitive sau care au devenit definitive pe motiv că părțile nu au formulat o contestație în casație în termenele stabilite pot fi atacate printr-un recurs în interesul legii introdus de procurorul Republicii la ordinul ministrului Justiției (...). Decizia Curții de Casație asupra unui asemenea recurs nu are niciun efect asupra rezultatului litigiului. » ÎN DREPT

Reclamanii susțin mai întâi că dizolvarea asociației reclamante a fost pronunțată ca urmare a unui recurs « în interesul legii » în sensul articolului 427 § 6 al codului de procedură civilă, atunci când acest recurs extraordinar nu trebuia să aibă niciun efect asupra hotărârii definitive care fusese pronunțată în favoarea lor.

Guvernul contestă versiunea faptelor prezentată de reclamani. El susține că hotărârea pronunțată de tribunalul de prim-instanță pe 17 septembrie 1993 nu devenise definitivă, ținând cont că nu fusese făcută o notificare regulă și că pe 15 septembrie 1994 procurorul a formulat o contestație în casație și nu un recurs « în interesul legii ». Nu era vorba de un recurs extraordinar împotriva hotărârii definitive care respingea cererea reclamanților și procedura ordinară și-a urmat cursul după o notificare regulă.

Curtea apreciază că faptele nu susțin pretențiile reclamanților. La fel ca Guvernul, ea constată că înainte de a fi regulă notificată, hotărârea pronunțată pe 17 septembrie 1993 de tribunalul de prim-instanță nu dobândise forță de lucru judecat potrivit dreptului intern. Termenul pentru a formula o contestație în casație împotriva acestei hotărâri a început să curgă numai după notificarea regulă a părților. În acest termen, procurorul a formulat o contestație în casație (recurs ordinaire) și nu un recurs în interesul legii (recurs extraordinar). De aceea Curtea constată că, contrar pretențiilor reclamanților, nicio decizie judecătorească care dobândise forță de lucru judecat nu a fost pusă în cauză în cursul procedurii litigioase. Rezultă de aici că principiul securității raporturilor juridice nu a fost încălcat în acest caz (a se vedea, a contrario, Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Nu a existat deci o încălcare a articolului 6 al Convenției în privința acestei părți a pretențiilor derivate din această dispoziție. B. Modificarea calificării faptelor în cursul procedurii

Reclamanii susțin, de asemenea, că jurisdicțiile naționale, prin modificarea calificării faptelor în cursul procedurii, au încălcat drepturile apărării. La acest scop, ei observă că procedura litigioasă privea dizolvarea asociației în cauză pe motiv că statutele sale erau viciate de o neregularitate în sensul articolului 50 din legea nr. 2908 privind asociațiile. Or, instanțele naționale ar fi dizolvat în final asociația pentru neconstituționalitate a scopurilor sale, în temeiul articolului 5 al acestei legi.

Guvernul apreciază că această pretenție este neîntemeiată.

Curtea observă că în actul din 9 octombrie 1992, procurorul Republicii ceruse dizolvarea asociației în cauză pe motiv că statutele sale erau viciate de neregularitate în sensul articolului 50 din legea nr. 2908. Or, în hotărârea din 12 decembrie 1994 infirmând hotărârea de prim-instanță, Curtea de Casație, exercitând dreptul de a recalifica faptele de care era sesizată, a considerat că scopurile asociației erau contrare principiilor enunțate la art. 5 din această lege.

În continuare, reclamanii au beneficiat de o procedură contradictoriu. Au putut prezenta, atât în fața tribunalului de prim-instanță cât și în fața Curții de Casație, argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei, și după recalificarea faptelor de către Curtea de Casație. Reclamanii au avut prin urmare posibilitatea de a-și exercita drepturile apărării într-un mod concret și efectiv, ținând seama de recalificarea faptelor de instanțele naționale în acest caz (a se vedea, a contrario, Sadak și alții împotriva Turciei, nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 57, CEDO 2001-VIII). În concluzie, Curtea apreciază că, considerată în ansamblu, procedura litigioasă a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 §§ 1 și 3 al Convenției. Nu a existat deci o încălcare a articolului 6 al Convenției și în privința acestei părți a pretențiilor.

Curtea observă că nu este contestat între părți că condamnarea litigioasă a constituit o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea de asociere, protejată de art. 11. Nu este contestat nici că ingerința era prevăzută de lege și urmărea scopuri legitime, și anume securitatea națională, siguranța publică și apărarea ordinii, în sensul articolului 11 § 2. În cazul de față, litigiul privește întrebarea dacă ingerința era « necesară într-o societate democratică ».

Potrivit Guvernului, statutele IPSD nu erau conforme cu dispozițiile Constituției și ale legii care reglementează asociațiile. Dizolvarea asociației era deci necesară pentru respectarea regulilor în vigoare și salvgardarea principiului unității indivizibile a națiunii, precum și pentru protecția statului împotriva atacurilor nejustificate.

Curtea observă de la început că IPSD, care a fost fondată pe 13 iulie 1992 și pe ale cărei locuri ministerul Internelor ordonase apunerea peceților pe 5 octombrie 1992, a fost dizolvată chiar înainte de a-și putea începe activitățile. Această măsură a fost deci ordonată pe baza unică a statutelor asociației. La fel ca și jurisdicțiile naționale, Curtea se va baza deci pe aceste statute pentru a aprecia necesitatea ingerința litigioasă.

Ea reafirmă că dreptul la libertatea de asociere consacrat de art. 11 al Convenției include posibilitatea pentru cetățeni de a forma o persoană juridică pentru a acționa colectiv într-un domeniu de interes comun (Sidiropoulos și alții împotriva Greciei, hotărâre din 10 iulie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, § 40). Ea reamintește, de asemenea, că a confirmat în mod repetat relația directă între democrație, pluralism și libertatea de asociere și a stabilit principiul conform căruia doar motive convingătoare și imperioase pot justifica restricții la această libertate (a se vedea, de exemplu, Partiul Comunist Unit al Turciei și alții împotriva Turciei, hotărâre din 30 ianuarie 1998, Recueil 1998-I).

În contextul articolului 11, Curtea a menționat adesea rolul esențial jucat de partidele politice pentru menținerea pluralismului și democrației (a se vedea, de exemplu, Refah Partisi (Partidul Prosperității) și alții împotriva Turciei ([MC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, CEDO 2003-II). Aceasta este valabil și pentru asociațiile create în alte scopuri, în special urmărirea unor scopuri sociale sau economice diferite, sau căutarea unei identități etnice, care sunt de asemenea importante pentru buna funcționare a democrației (Gorzelik și alții împotriva Poloniei [MC], nr. 44158/98, § 92, CEDO 2004-...).

Privind întrebarea dacă IPSD urmărea scopuri contrare principiilor democrației, instanțele naționale au considerat că anumite expresii conținute în statutele asociației, cum ar fi « popoarele Turciei » și « consideră necesar să lupte împotriva imperialiștilor care vor să domine Turcia transformând-o într-o piață și o sursă de materii prime » atingeau principiul unității indivizibile a națiunii și jigneau statul turc.

Cu toate acestea, Curtea constată că părțile litigioase ale statutelor IPSD conțin o analiză a situației economice și sociale a țării, precum și o critică a politicii guvernului în această privință. Ea acceptă că principiile apărate de IPSD nu sunt, ca atare, contrare principiilor fundamentale ale democrației.

Curtea observă, în plus, că IPSD prevedea doar utilizarea mijloacelor legale și democratice pentru a atinge scopurile enunțate în statutele sale. În special, acestea nu conțineau niciun termen incitând la utilizarea violenței sau care ar putea să seamene cu un discurs de ură, ceea ce este în ochii Curții elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV, și Gerger împotriva Turciei [MC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

De aceea, IPSD nu având un proiect politic de natură să compromită regimul democratic în țară și neincitând la recurgerea la forță în scopuri politice nici justificând un asemenea recurs, nu se poate considera în mod rezonabil că dizolvarea sa răspundea unui « need social imperios » și că era deci « necesară într-o societate democratică ».

A existat deci o încălcare a articolului 11 al Convenției.

Reclamanii susțin că dizolvarea asociației le-a cauzat un prejudiciu material în valoare de 16.400 mărci (DEM).

Ei cer, de asemenea, repararea unui prejudiciu moral pe care îl evaluează la 40.250 euro (EUR).

Guvernul contestă aceste pretenții.

Privind prejudiciul material, Curtea apreciază că probele depuse nu permit ajungerea la o cuantificare precisă a pierderii rezultând pentru reclamani din încălcarea articolului 11 al Convenției (a se vedea, în același sens, Karakoç și alții împotriva Turciei, nr. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). De aceea, Curtea respinge această cerere.

Privind prejudiciul moral, Curtea este de părere că, în ciuda faptului că IPSD a fost dizolvată chiar înainte de a-și putea începe activitățile, dizolvarea sa trebuie să-i fi cauzat reclamanților și altor fondatori și membri un sentiment profund de frustrare. Pronunțând în echitate conform articolului 41 al Convenției, ea acordă tuturor reclamanților 7.000 EUR la titlu de reparație a prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Stankov și Organizația macedoneană unită Ilinden împotriva Bulgariei, nr. 29221/95 și 29225/95, § 121, CEDO 2001-IX). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanii cer, de asemenea, 11.710 EUR pentru cheltuieli și costuri în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții. Ca justificare, furnizează o convenție de onorar încheiate între ei înșiși și reprezentantul lor.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază rezonabilă suma de 1.500 EUR, toate cheltuielile incluse, și o acordă tuturor reclamanților. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 6 al Convenției; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 11 al Convenției; 3. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume de convertit în noi lire turce la rata aplicabilă la data plății: i. 7.000 EUR (șapte mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Alcătuit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 25 octombrie 2005, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Michael O'Boyle Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35832/97) dirigée contre la République de Turquie et dont sept ressortissants de cet Etat, MM. Fettah Ayhan Erkan, Tacettin Çolak, İbrahim Halil Arabulan, Meral Küçükosmanoğlu, Ramazan Kap, Nihat Güldemir et Ahmet Pektopal (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 25 mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Les requérants ont introduit la requête en leur propre nom ainsi qu’au nom de l’association IPSD dont ils sont les fondateurs.

Les requérants sont représentés par M e Orhan Özer, avocat à Konya. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 10 février 2004, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

Le 10 août 1992, la préfecture communiqua les statuts de l’IPSD au ministère de l’Intérieur. Dans une lettre du 15 septembre 1992 adressée à la préfecture, le ministère de l’Intérieur souligna que les termes tels que « (...) les peuples de Turquie (...) » et « (...) considère nécessaire de lutter contre les impérialistes qui veulent dominer la Turquie en la transformant en un marché et une source de matières premières » employés dans les statuts de l’association étaient d’une part de nature à bafouer l’Etat turc et d’autre part contraires au principe de l’intégrité territoriale de l’Etat et de l’unité indivisible de la nation.

Le 5 octobre 1992, des scellés furent apposés sur les locaux du siège de l’association sur ordre du ministère de l’Intérieur.

Par un acte du 9 octobre 1992, le procureur de la République de Fatih requit la dissolution de l’association en vertu de l’article 50 § 1 de la loi n o 2908, en raison des irrégularités figurant dans les statuts.

Par des lettres des 13 octobre 1992 et 16 décembre 1992 adressées au tribunal de grande instance de Fatih (« le tribunal de grande instance »), l’avocat des requérants forma opposition contre la procédure en question, et demanda un sursis à exécution afin d’obtenir la réouverture des locaux de l’association. Il fit valoir que l’administration n’avait pas respecté les dispositions des articles 10 et 50 § 1 de la loi n o 2908, notamment en ce qu’elle ne leur aurait pas accordé le délai de trente jours prévu par lesdites dispositions pour le « redressement » des irrégularités reprochées. Il invoqua par ailleurs l’article 11 de la Convention.

Par un jugement du 17 septembre 1993, le tribunal de grande instance accueillit les demandes des requérants et annula la procédure au motif qu’elle était dénuée de fondement.

Par des lettres des 28 septembre et 16 novembre 1993, les requérants s’adressèrent à la préfecture d’Istanbul en vue d’obtenir la réouverture des locaux de l’association. Ils alléguèrent que, faute de pourvoi en cassation présenté dans les délais, le jugement du 17 septembre 1993 était devenu définitif.

Les 17 novembre et 20 décembre 1993, les requérants demandèrent au procureur de la République de Fatih de leur restituer les registres de l’association en exécution de la décision du tribunal de grande instance.

Par une lettre du 1 er juillet 1994 adressée au procureur de la République de Fatih, le ministère de la Justice demanda le dépôt de l’intégralité du dossier pour examen, en vue de l’introduction d’un recours « dans l’intérêt de la loi » contre le jugement du 17 septembre 1993. Ce recours à caractère extraordinaire, prévu par l’article 427 § 6 du code de procédure civile (« CPC »), permet au procureur de la République d’attaquer un jugement de première instance devenu définitif, sans que celui-ci ait fait l’objet d’un pourvoi en cassation dans les délais légaux. L’arrêt rendu par la Cour de cassation à la suite d’un recours « dans l’intérêt de la loi » n’a aucun effet sur le jugement définitif de première instance.

Par une deuxième lettre du 2 septembre 1994 adressée au procureur de la République de Fatih, le ministère de la Justice indiqua que l’examen du dossier avait fait ressortir que la notification du jugement rendu le 17 septembre 1993 par le tribunal de grande instance était entachée d’un vice de forme, en violation de l’article 43 du code de notification, et que ce jugement n’était de ce fait pas devenu définitif. Le ministère de la Justice souligna que le recours « dans l’intérêt de la loi » ne pouvait être formé que contre un jugement définitif. A une date non précisée, le jugement rendu par le tribunal de grande instance le 17 septembre 1993 fut notifié aux parties, conformément à l’article 43 du code de notification. Le 15 septembre 1994, le procureur de la République de Fatih introduisit alors un pourvoi en cassation contre le jugement du 17 septembre 1993, au motif que celui-ci résultait d’un examen lacunaire. Il soutint que l’IPSD avait pour but de mener des activités politiques et demanda sa dissolution.

Dans leurs observations du 14 octobre 1994, les requérants alléguèrent que le pourvoi en cassation formé par le procureur était contraire à la loi, tant sur la forme que sur le fond. Ils firent valoir que le ministère de la Justice n’était pas partie à l’affaire et que son intervention constituait une ingérence de l’exécutif dans le domaine judiciaire. Ils demandèrent la confirmation de la décision rendue en première instance.

Le 12 décembre 1994, la Cour de cassation rendit un arrêt infirmant le jugement de première instance. Dans ses attendus, la Cour de cassation souligna notamment que les propos suivants : « (...) les peuples de Turquie (...) » et « (...) considère nécessaire de lutter contre les impérialistes, qui veulent dominer la Turquie en la transformant en un marché et une source de matières premières », employés dans les statuts de l’association étaient contraires à l’article 5 §§ 11 et 12 de la loi n o 2908 qui interdit aux associations de mener des activités politiques et de bafouer l’Etat turc.

Par un jugement du 25 octobre 1995, la deuxième chambre du tribunal de grande instance se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et décida, à la majorité, de dissoudre l’association requérante.

Le 24 novembre 1995, les requérants formèrent un pourvoi en cassation. Ils soulignèrent que le procureur de la République avait initialement engagé une procédure en dissolution, en vertu de l’article 50 de la loi n o 2908, et non une procédure, au titre de l’article 5, mettant en cause la conformité des buts de l’association avec la Constitution.

Le 5 mars 1996, la Cour de cassation confirma le jugement du 25 octobre 1995.

Le 22 avril 1996, les requérants introduisirent un recours en rectification devant la Cour de cassation. Celle-ci les débouta et, le 30 septembre 1996, rendit l’arrêt définitif qui fut notifié aux requérants le 28 octobre 1996.

Le 13 novembre 1996, la préfecture confirma la dissolution de l’association. II.

La disposition pertinente du code procédure civile est ainsi libellée : Article 427 § 6 « Les décisions définitives ou devenues définitives au motif que les parties n’ont pas formé un pourvoi en cassation dans les délais peuvent faire l’objet d’un pourvoi dans l’intérêt de la loi introduit par le procureur de la République sur ordre du ministre de la Justice (...). La décision de la Cour de cassation sur un tel pourvoi n’a aucun effet sur l’issue du litige. » EN DROIT I.

Les requérants soutiennent en premier lieu que la dissolution de l’association requérante a été prononcée à la suite d’un pourvoi « dans l’intérêt de la loi » au sens de l’article 427 § 6 du code de procédure civile, alors que ce recours extraordinaire ne devait avoir aucun effet sur le jugement définitif qui avait été rendu en leur faveur.

Le Gouvernement conteste la version des faits présentée par les requérants. Il soutient que le jugement rendu par le tribunal de grande instance le 17 septembre 1993 n’était pas devenu définitif, étant donné qu’il n’avait pas fait l’objet d’une notification régulière et que le 15 septembre 1994 le procureur a formé un pourvoi en cassation, et non un pourvoi « dans l’intérêt de la loi ». Il ne s’agissait donc pas d’un recours extraordinaire contre un jugement définitif faisant droit à la demande des requérants et la procédure ordinaire a suivi son cours à la suite d’une notification régulière.

La Cour considère que les faits n’étayent pas les allégations des requérants. A l’instar du Gouvernement, elle constate qu’avant d’être régulièrement notifié le jugement rendu le 17 septembre 1993 par le tribunal de grande instance n’avait pas acquis force de chose jugée en vertu du droit interne. Le délai pour former un pourvoi en cassation contre ce jugement n’a commencé à courir qu’après la notification régulière aux parties. Dans ce délai, le procureur a formé un pourvoi en cassation (recours ordinaire) et non un pourvoi dans l’intérêt de la loi (recours extraordinaire). Aussi la Cour constate-t-elle que, contrairement aux allégations des requérants, aucune décision judiciaire ayant acquis force de chose jugée n’a été mise en cause lors de la procédure litigieuse. Il s’ensuit que le principe de sécurité des rapports juridiques n’a pas été enfreint en l’espèce (voir, a contrario, Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). Il n’y a donc pas eu violation de l’article 6 de la Convention concernant ce volet des griefs tirés de cette disposition. B. Modification de la qualification des faits au cours de la procédure

Les requérants soutiennent par ailleurs que les juridictions nationales, en modifiant la qualification des faits au cours de la procédure, ont enfreint les droits de la défense. A cet égard, ils font observer que la procédure litigieuse portait sur la dissolution de l’association en question au motif que ses statuts étaient entachés d’irrégularité au sens de l’article 50 de la loi n o 2908 sur les associations. Or les instances nationales auraient finalement dissous l’association pour inconstitutionnalité de ses objectifs, en vertu de l’article 5 de ladite loi.

Le Gouvernement estime que cette allégation est mal fondée.

La Cour relève que dans son acte du 9 octobre 1992 le procureur de la République avait requis la dissolution de l’association en question au motif que ses statuts étaient entachés d’irrégularité au sens de l’article 50 de la loi n o 2908. Or, dans son arrêt du 12 décembre 1994 infirmant le jugement de première instance, la Cour de cassation, faisant usage de son droit de requalifier les faits dont elle était saisie, a considéré que les buts de l’association étaient contraires aux principes énoncés à l’article 5 de ladite loi.

Par la suite, les requérants ont bénéficié d’une procédure contradictoire. Ils ont pu présenter, aussi bien devant le tribunal de grande instance que devant la Cour de cassation, les arguments qu’ils jugeaient pertinents pour la défense de leur cause, et ce après la requalification des faits par la Cour de cassation. Les requérants ont donc eu la possibilité d’exercer leurs droits de défense d’une manière concrète et effective, eu égard à la requalification des faits par les instances nationales en l’espèce (voir, a contrario, Sadak et autres c. Turquie , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 57, CEDH 2001 ‑ VIII). En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. Il n’y a donc pas eu violation de l’article 6 de la Convention quant à ce volet des griefs également. II.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse a constitué une ingérence dans le droit des requérants à la liberté d’association, protégé par l’article 11. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes, à savoir la sécurité nationale, la sûreté publique et la défense de l’ordre, au sens de l’article 11 § 2. En l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

Selon le Gouvernement, les statuts de l’IPSD n’étaient pas conformes aux dispositions de la Constitution et de la loi réglementant les associations. La dissolution de l’association était donc nécessaire pour le respect des règles en vigueur et la sauvegarde du principe de l’unité indivisible de la nation ainsi que pour la protection de l’Etat contre des attaques injustifiées.

La Cour note d’emblée que l’IPSD, qui a été fondée le 13 juillet 1992 et sur les locaux de laquelle le ministère de l’Intérieur avait ordonné d’apposer des scellés le 5 octobre 1992, a été dissoute avant même d’avoir pu entamer ses activités. Cette mesure a donc été ordonnée sur la seule base des statuts de l’association. A l’instar des juridictions nationales, la Cour s’appuiera donc sur ces statuts pour apprécier la nécessité de l’ingérence litigieuse.

Elle réaffirme que le droit à la liberté d’association tel que consacré par l’article 11 de la Convention inclut la possibilité pour les citoyens de former une personne morale afin d’agir collectivement dans un domaine d’intérêt commun ( Sidiropoulos et autres c. Grèce, arrêt du 10 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, § 40). Elle rappelle en outre qu’elle a confirmé à plusieurs reprises la relation directe entre la démocratie, le pluralisme et la liberté d’association et a établi le principe selon lequel seules des raisons convaincantes et impératives peuvent justifier des restrictions à cette liberté (voir, par exemple, Parti communiste unifié de Turquie et autres c. Turquie, arrêt du 30 janvier 1998, Recueil 1998-I).

Dans le contexte de l’article 11, la Cour a souvent mentionné le rôle essentiel joué par les partis politiques pour le maintien du pluralisme et de la démocratie (voir, par exemple, Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres c. Turquie ([GC], n os 41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, CEDH 2003 ‑ II). Cela vaut également pour les associations crées à d’autres fins, notamment la poursuite de divers buts sociaux ou économiques, ou la recherche d’une identité ethnique, qui sont également importantes pour le bon fonctionnement de la démocratie ( Gorzelik et autres c. Pologne [GC], n o 44158/98, § 92, CEDH 2004 ‑ … [tzc1] ).

Pour ce qui est de la question de savoir si l’IPSD poursuivait des buts contraires aux principes de la démocratie, les instances nationales ont considéré que certaines expressions contenues dans les statuts de l’association telles que « les peuples de Turquie » et « considère nécessaire de lutter contre les impérialistes, qui veulent dominer la Turquie en la transformant en un marché et une source de matières premières » portaient atteinte au principe de l’unité indivisible de la nation et bafouaient l’Etat turc.

Toutefois, la Cour constate que les parties litigieuses des statuts de l’IPSD comportent une analyse de la situation économique et sociale du pays, ainsi qu’une critique de la politique du gouvernement à cet égard. Elle accepte que les principes défendus par l’IPSD ne sont pas, comme tels, contraires aux principes fondamentaux de la démocratie.

La Cour observe en outre que l’IPSD ne prévoyait que l’utilisation des moyens légaux et démocratiques pour parvenir aux fins énoncées dans ses statuts. En particulier, ceux-ci ne contenaient aucun terme incitant à l’usage de la violence ou pouvant s’apparenter à un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l’élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario, Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

Par conséquent, l’IPSD n’ayant pas eu de projet politique de nature à compromettre le régime démocratique dans le pays et n’ayant pas incité au recours à la force à des fins politiques ni justifié un tel recours, on ne peut raisonnablement considérer que sa dissolution répondait à un « besoin social impérieux » et qu’elle était donc « nécessaire dans une société démocratique ».

Il y a donc eu violation de l’article 11 de la Convention. III.

Les requérants soutiennent que la dissolution de l’association leur a fait subir un préjudice matériel d’un montant de 16 400 marks (DEM).

Ils réclament en outre la réparation d’un dommage moral qu’ils évaluent à 40 250 euros (EUR).

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S’agissant du dommage matériel, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de parvenir à une quantification précise de la perte résultant pour les requérants de la violation de l’article 11 de la Convention (voir, dans le même sens, Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Partant, la Cour rejette cette demande.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour est d’avis que nonobstant le fait que l’IPSD a été dissoute avant même d’avoir pu entamer ses activités, sa dissolution a dû causer un profond sentiment de frustration aux requérants et aux autres fondateurs et membres. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle alloue à l’ensemble des requérants 7 000 EUR à titre de réparation du dommage moral (voir, mutatis mutandis , Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden c. Bulgarie , n os 29221/95 et 29225/95, § 121, CEDH 2001 ‑ IX.) B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 11 710 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. A titre de justificatif, ils fournissent une convention d’honoraires conclue entre eux ‑ mêmes et leur représentant.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’allouer la somme de 1 500 EUR, tous frais confondus, et l’accorde à l’ensemble des requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Josep Casadevall Greffier Président [tzc1] 1 Si le numéro du recueil n'est pas connu mettre l'ellipse (ex. : CEDH 2002-...).