İ.B. împotriva Turciei

Originea cauzei o constituie un recursul (nr. 30497/96) împotriva Republicii Turciei și care o cetățeancă a acestui Stat, Doamna İ.B. ("reclamanta"), sesizaseă la 2 noiembrie 1995 pe baza fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Domnul Z.S. Özdoğan, avocat la İzmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura în fața Curții.

La 2 februarie 1999, Curtea (secțiunea I) hotărât comunicarea recursului Guvernului.

La 1 noiembrie 2001 și 2004, Curtea modifie compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezentul recursul fost atribuit secțiunii III recomposite (art. 52 § 1).

Prevalând se art. 29 § 3 al Convenției, la 30 iunie 2005, Curtea hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

La 20 aprilie 1995, în urma arestării logodnicului ei H.E. în ziua anterioară, reclamanta fost de asemenea arestată și pusă în arestul poliției în cadrul unei investigații conduse de secția anti-terorism a direcției de securitate Ankara împotriva unei organizații ilegale, Ekim.

La 24 aprilie 1995, la cererea direcției de securitate Ankara, procurorul de pe lângă curtea de securitate a statului Ankara ("procurorul" - "curtea de securitate a statului") prelungit custodia reclamantei, succesiv până la 28 aprilie, apoi la 2 mai 1995.

La 2 mai 1995, reclamanta fost dusă la institutul medicolegal. După examenul său, un raport medical fost întocmit în care nu se constataseă nici o urmă de violență.

Potrivit reclamantei, în cursul custodie sale, ea ar fi fost pălmuită de polițiști și trebuie să asculte înregistrarea sunetă a sesiunii de tortură infligit coaceuzatului ei.

Tot la 2 mai 1995, reclamanta fost prezentată procurorului, apoi judecătorului assessor de pe lângă curtea de securitate a statului.

În fața judecătorului assessor al curții de securitate a statului, reclamanta nied acuzațiile și declarat că nu participase niciodată la vreo activitate al Ekim. Ea contesteă conținutul declarației depuse la poliție, precum și procesul-verbal confrontare, pe motiv că le-ar fi semnat sub constrângere. Printr-o decizie din 2 mai 1995, judecătorul assessor ordoneê remiterea în libertate.

Printr-un act din 1 iunie 1995, procurorul puseê în acuzare reclamanta în fața curții de securitate a statului. Reprișând reclamantei că este membru al unei organizații ilegale, procurorul cereee condamnarea sa în virtutea articolului 168 § 2 din codul penal.

La 10 iulie 1995, reclamanta transmiseê curții de securitate a statului apărarea sa scrisă, în care pledoieê nevinovat și afirmeee că în cursul interogatoriilor, polițiștii amenințaseee cu tortura și moartea, că declarații sale furaseee extorsa. De asemenea, ea susțineee că o pălmuiseee în momentul arestării.

În observațiile sale purtând aceeași dată, avocata reclamantei invocă art. 3 al Convenției și cereee curții de securitate a statului să nu țineee seama de declarații și procesele-verbale întocmite în cursul custodie reclamantei.

La 15 aprilie 1996, avocata pledoieee în fața curții de securitate a statului că articolele 1, 2 și 7 legii nr. 3713 constituiseee o încălcare libertății de gândire și expresie, garantate de Constituție.

La 13 mai 1996, curtea de securitate a statului judecă reclamanta vinovată pentru redactare și distribuire tractelor ilegale al Ekim și o condamnă la un an de închisoare, precum și la o amendă de 458.333.000 lire turce (TRL), în virtutea articolului 7 § 2 legii nr. 3713 și al articolului adițional nr. 1 legii nr. 3506.

Reclamanta recursseee în casație în fața Curții de Casație, care confirmeê hotărârea atacată la 4 februarie 1998.

Potrivit timbrului apus pe hotărârea Curții de Casație, la 12 martie 1998, aceasta verseee la dosarul cauzei de lângă grefieria curții de securitate a statului. Hotărârea definitivă fu astfel pusă la dispoziția părților.

La 15 aprilie 1998, reclamanta luăe cunoștință hotărârii definitive a Curții de Casație, printr-o notificare a parchetului invitând-o purge pedeapsa.

Legea nr. 3506 privind creșterea amenzilor prevăzute în legi intrăe în vigoare la 14 decembrie 1988. Potrivit articolului 2, amenzile în cauză care ar fi adoptate după data intrării în vigoare legi ar fi supuse creșterii utilizând coeficienți.

Guvernul ridică o excepție neepuizare căilor de atac interne, articulată în trei ramuri. În primul rând, se referă la faptul reclamanta nu s-a plâns niciodată parquetului competent pentru obținere investigație oficială. El estimează că calea penală nu ar trebui considerată singura cale susceptibilă redresa plângerile allegate. În acest sens, citeaza mai întâi calea recurs administrativ, al cărui exercițiu se bazează pe articolele 125 și 129 Constituției. În End, el afirmeee reclamanta ar fi putut deschide cu succes o acțiune în daune și interese, pe terenul codului obligațiilor.

Reclamanta subliniază, de cealaltă parte, nu a allege tortură, ci tratamente inumane și degradante.

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea nu estimează necesară examinare excepție ridicată de Guvern la titlul articolului 35 § 1 Convenției, considerând că în orice caz recursul nu ar putea fi admis pentru următoarele motive.

Curtea constată reclamanta nu a prezentat înaintea sa cel mai mic element sau început dovadă susceptibil etayar plângerile sale mauvais traitements. Desigur, ea recunoaște poate fi dificil un individ obțineee dovezi susținere allegalării mauvais traitements infligite de polițiști în cursul custodie, și aceasta ar fi cu atât mai adevărat când se adevezitor tratamente inumane și degradante natură crearemoții frică, angoasă la victimă fără ocazionare leziuni fizice reale.

Curtea observă în caza de față reclamanta se bazează, pentru a dovedi circumstanțele custodie sale, pe tratamente care ar fi fost infligite co-acuzații săi H.D. și H.E., puși custodia în același timp ca ea, și pe o procedură penală diligentată împotriva polițiștilor responsabili custodie, în urma plainte H.E.

Curtea observă procedura penală privind mauvais traitements care ar fi fost infligite H.E. a culminat cu achitarea polițiștilor responsabili custodie. Ea constată această decizie achiziționă autoritate lucru judecat.

Privitor la presupusele mauvais traitements care H.D. ar fi suferit, reclamanta nu furnizatee Curții nici o informare, except un certificat medical conform căruia interesatul suferea durere la nivel torace. Nu furnizatee dovezi medicale demonstrând originea simptomul constatat. Nu explică nu fie nici dacă interesatul depusese plângere împotriva polițiștilor privind presupusa tortură suferită, dacă o procedură penală fusese inițiată după, și dacă e cazul, fi culminat aceasta. Această omisiune are o importanță crucială examinare recursului în măsura reclamanta pretinde fusese constrânsă asculte înregistrări sunetă sesiune tortură infligit acestuia.

Pe de altă parte, Curtea constată că, atât în fața procurorului, cât și în fața judecătorului assessor, reclamanta abstenuseee formularee un grief bazat pe mauvais traitements. În acest sens, Curtea dispusă recunoaște pe parcursul custodie, reclamanta putut găsi într-o situație susceptibilă de "inspira-i sentiment vulnerabilitate, neputință și aprehensiune în fața reprezentanților Statului" (a se vedea İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 63, CEDO 2000-VII, și Aksoy c. Turcia, hotărâre 18 decembrie 1996, Culegere hotărâri și decizii 1996-VI, p. 2277, § 56). Dar ea nu saurait admite, a priori și în absență explicații relevante, situația rămâie la fel după remiterea în libertate.

Deci, Curtea nu percepe nimic permițând presupunereci agenți Statului infligit reclamantei tratamente contrare articolului 3 Convenției, considerat sub voletul substanțial.

Privitor allegării pasivitate autoritățile judiciare, fața plângerile sale, Curtea estimează reclamanta nu putut legitim escompte investigații aprofundate să fie conduse fără ea sau avocata sa furnizeze autoritățile un fundament mai solid privitor durerile sale, care, ochi Curții, nu saurait altfel trec pentru "apărabile". Rezultă acest grief este în mod evident neîntemei și trebuie respins aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 Convenției.

Se bazând pe procesele-verbale 20 aprilie 1995, semnate de reclamantă, Guvernul răspunde reclamanta fost informată motivele arestării sensul articolului 5 § 2.

Curtea reamintește art. 5 § 2 enunță o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie știe motivele arestării. Integrat sistemul protecție oferit art. 5, obligă semnalare unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu și accesibil pentru ea, motivele juridice și factice privării libertate, pentru ea putea discuta legalitate în fața unui tribunal în virtutea paragrafului 4. Trebuie beneficieze aceste informări "în cel mai scurt termen", dar polițistul care-o aresta nu poate le furniza în completare pe loc. Pentru a determina dacă primit destule și suficient din timp, trebuie avut în vedere particularitățile cauzei (a se vedea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, hotărâre 30 august 1990, seria A nr. 182, § 40).

În caza de față, Curtea observă conform procesului-verbal arestare 20 aprilie 1995 purtând semnătura reclamantei, arestare a fost procedată în cadrul investigației conduse împotriva unei organizații ilegale, Ekim. Curtea ține în considerare faptul în fața curții de securitate a statului, reclamanta contestatee veracitatea acestui proces-verbal.

Curtea observă că, în recursul inițial, reclamanta afirmă că "pe parcursul custodie, polițiștii i-au cerut dacă cunoștea anumite persoane, dacă comisese anumite infracțiuni specifice, dacă mers la anumite locuri". Din aceasta, presupunând chiar polițiștii care arestaseee nu i-au dat pe loc motivele arestării în completare, nimic dosarul nu permite concluziona reclamanta, după arestare și pe parcursul custodie, nu fusese informată motivele justificând acțiunile polițiștilor (a se vedea Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, § 55, CEDO 2000-VIII). Rezultă această parte recursului este evident neîntemeiată și trebuie respinsă conformitate art. 35 §§ 3 și 4 Convenției.

Guvernul ridică o excepție neepuizare căilor recurs interne. El susține că în conformitate legea nr. 466 privind indemnizația persoanelor ilegal aresate sau deținute, reclamanta dispunea unui drept la reparație.

Reclamanta reamintește conformitate durata custodie legislației interne și susține nu dispunea de nici o cale recurs pentru contesta.

Curtea sesizat, cu mai repetate rânduri, excepție relativă la neepuizare recursuluii prevăzut legea nr. 466 privind indemnizația persoanelor ilegal aresate sau deținute, ridicată de Guvern în alte recursuri (a se vedea, mult, Yașar Bazancır și alții c. Turcia (decizie), nr. 56002/00 și 7059/02, 24 iunie 2004) și concluzionat acest recurs nu este un recurs épuizar cu privire art. 35 Convenției privitor plângerile cum cele ridicate în caza de față. Rezultă excepție Guvernului nu saurait reținută. B. Pe fond

Guvernul invocă în special regularitate custodie impusă caza de față, a cărui durată nu depășitee limitele prevăzute legea. La acest efect, el atrage atenție asupra dificultăților și specificitate investigații privind infracțiuni teroriste, cum sunt reproșate reclamantei, și susține asemenea infracțiuni "necesităe o perioadă lungă pe parcursul instrucției preliminare preparare dosarului din cauza dificultate rassamblu dovezilor". Această pregătire ar facilita judecată și ar scurta durata.

Curtea admis cu mai rânduri prin trecut investigații privind infracțiuni teroriste confruntă incontestabil autoritățile probleme particulare (a se vedea, printre alte, Brogan și alții c. Regatul Unit, hotărâre 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, § 61; Murray c. Regatul Unit, hotărâre 28 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, § 58; Aksoy, mai sus citat, § 78; Sakık și alții c. Turcia, hotărâre 26 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, § 44; Demir și alții c. Turcia, hotărâre 23 septembrie 1998, Culegere 1998-IV, § 41; și Dikme, mai sus citat, § 64). Aceasta nu înseamnă, cu toate acestea, acestea au carte albă, privitor art. 5, arestare și pune custodia suspecți, ferit de orice control efectiv de tribunale interne și, în ultimă instanță, de organe control Convenției, fiecare dată aleg afirma o infracțiune terorism este constatată (a se vedea, mutatis mutandis, Murray, mai sus citat, § 58).

În caza de față, custodia reclamantei a început 20 aprilie 1995, cu arestare de polițiști, și s-a terminat 2 mai 1995, cu remiterea în libertate de judecătorul assessor. A durat deci treisprezece zile.

Curtea reamintește că în hotărârea Brogan și alții, judecatee o perioadă custodia de patru zile și șase ore fără interesatul prezentată judecător era dincolo limitele stricte timp fixate art. 5 § 3, chiar și când avea pentru scop premuir colectivitate în ansamblul împotriva terorismului (Brogan și alții, mai sus citat, p. 33, § 62).

Curtea nu saurait deci admite fusese necesar deținere reclamanta pe parcursul treisprezece zile înainte să fie "prezentată judecător".

Partant, existat o încălcare art. 5 § 3 Convenției. IV. PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALERGATĂ ARTICOLELE 6 §§ 1, 2 ȘI 3 D), 7, 9 ȘI 10 AL CONVENȚIEI

Printr-o scrisoare 25 septembrie 1998, reclamanta se plânge în ultimul rând încălcare articolele 6 §§ 1, 2 și 3 d), 7, 9 și 10 Convenției. Pe terenul art. 6 Convenției, ea allege în special: - curtea de securitate a statului Istanbul nu putut treceri pentru un tribunal independent și imparțial, fapt un din membri era un ofițer aflând direct sub ierarhia militară (art. 6 § 1); - hotărârea Curții Casație nu motivată și cea a curții de securitate a statului era bazată pe dovezi nu fusese culese modlegală; - nu beneficiatee principiu prezumția nevinovăției în măsura proceselor-verbale poliție și actul acuzare procurorului o desemnau ca membru a unei organizații ilegale (art. 6 § 2); - nu beneficiatee asistență avocat pe parcursul custodie (art. 6 § 3 c)); - nu putut face interoga doi martori descărcare (art. 6 § 3 d)).

Invocând art. 7 Convenției, reclamanta pretinde că aplicare greșită legea nr. 3506 antrenatee o creștere amendă împotriva sa.

Reclamanta afirmă dealtfel condamnare sa a ridicat încălcare articolele 9 și 10 Convenției în măsura infracțiune prin care vit condamnată viază, în realitate, represiunea libertate gândire.

Guvernul menține în observații plângerile introduse 25 septembrie 1998 pe terenul articolele 6 §§ 1, 2, 3 d), 7, 9 și 10 Convenției sunt tardive, deoarece ar fi trebuit menționate în recursul 2 noiembrie 1995.

Curtea reamintește jurisprudența sa relativă aplicație regula șase luni când notificare decizii interne definitive nu prevăzută în dreptul intern (a se vedea hotărârile Worm c. Austria, hotărâre 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1547, § 33; Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, §§ 30 și 31, CEDO 1999-II; și Haralambidis și alții c. Grecia, nr. 36706/97, 29 martie 2001). Ea consideră că în orice caz, în caza de față, dies a quo a termenului șase luni este 12 martie 1998, și anume data hotărârea Curții Casație verseee la dosarul cauzei de lângă grefieria jurisdicției primă instanță și deci pusă dispoziția părților (a se vedea deciziile Tahsin İpek c. Turcia (decizie.), nr. 9706/98, 7 noiembrie 2000; Z.Y. c. Turcia (decizie.) nr. 27532/95, 19 iunie 2001; Ali Șahmo c. Turcia (decizie.), nr. 37415/97, 1 aprilie 2003; și Yavuz și alții c. Turcia (decizie.), nr. 48064/99, 1 februarie 2005).

Plângerile introduse 25 septembrie 1998, care sunt toate bazate pe hotărârea definitivă a Curții Casație, par deci tardive, decât Curtea convinsă existență circumstanțe particulare care putut întrerupe sau suspenda cursul termenului în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Haralambidis și alții, mai sus citat.). Or argumentele reclamantei nu suficiente pentru forja o asemenea convingere. Dacă ea invocă nu fost informată hotărârea casație decât 15 aprilie 1998, printr-o notificare parchetului o invitând purge pedeapsa, Curtea nu vede cum ar fi fost împiedicată informeze înainte, cu atât mai mult era în libertate și beneficia asistență avocat. În scurt, Curtea consideră întârzierea obținere copiei deciziei interne finale datorită doar neglijență proprie reclamantei, nimic dosarul permițând ecarta această prezumție. Rezultă această parte recursului este tardivă și trebuie respinsă aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 Convenției.

Reclamanta cere 35.000 euro (EUR) la titlul prejudiciul moral ar fi suferit.

Guvernul consideră această cerere excesivă și estimează în caz constat încălcare Curță, aceasta constituiră o reparație suficientă.

Curtea observă reclamanta suferit o custodia de treisprezece zile și estimează este foarte probabil acest fapt cauzat prejuiciu moral. Luând în considerare diferitele aspecte cauzei și pronunțând în echitate, conformitate art. 41, Curtea alocă reclamantei suma 4.500 EUR la titlul prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere dealtfel 10.000 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate în fața jurisdicțiilor interne și Curții.

Guvernul contestă aceste pretensiuni.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant obțineee rambursare cheltuielilor și costurilor doar în măsura se găsesc stabilite realitatea, necesitate și caracter rezonabil rată. În caza de față și ținând seama elementele dispoziție și criterii susmenționat, Curtea estimează rezonabil suma 1.500 EUR toate cheltuielile confundat și acordă reclamantei. C. Dobânzi moratoare

Curtea estimează corespunzător baza rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilitățil prêt marginal a Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară recursul admisibil privitor la grieful bazat pe art. 5 § 3 Convenției și inadmisibil pentru rest; 2. Declară existat o încălcare art. 5 § 3 Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen trei luni de la ziua la care hotărârea va deveni definitivă conformitate art. 44 § 2 Convenției, 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro) pentru daună morală și 1.500 EUR (mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice montant putând fi datorat la titlul impozit, de a converti în lire turce noi la rata aplicabilă la data regulament; b) că de la expirare acestui termen și până la versament, aceste montante vor majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitățil prêt marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, mărită trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris 22 decembrie 2005 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30497/96) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me İ.B. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 2 novembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Z.S. Özdoğan, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

Le 2 février 1999, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

Les 1 er novembre 2001 et 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, le 30 juin 2005, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 20 avril 1995, suite à l’arrestation de son fiancé H.E. la veille, la requérante fut également arrêtée et placée en garde à vue dans le cadre d’une enquête menée par la section anti-terroriste de la direction de sûreté d’Ankara contre une organisation illégale, Ekim .

Le 24 avril 1995, à la demande de la direction de sûreté d’Ankara, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« le procureur » - « la cour de sûreté de l’Etat ») prolongea la garde à vue de la requérante, successivement jusqu’au 28 avril, puis le 2 mai 1995.

Le 2 mai 1995, la requérante fut conduite à l’institut médico-légal. A la suite de son examen, un rapport médical fut établi où aucune trace de violence ne fut constatée.

Selon la requérante, lors de sa garde à vue, elle aurait été giflée par les policiers et dû écouter l’enregistrement sonore de la séance de torture infligée à son coaccusé.

Toujours le 2 mai 1995, la requérante fut traduite devant le procureur, puis devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat.

Devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, la requérante nia les accusations portées contre elle et déclara n’avoir jamais participé à une quelconque activité d’ Ekim . Elle contesta le contenu de sa déclaration déposée à la police ainsi que le procès-verbal de confrontation, au motif qu’elle les aurait signés sous la contrainte. Par une décision du 2 mai 1995, le juge assesseur ordonna sa remise en liberté.

Par un acte du 1 er juin 1995, le procureur mit la requérante en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat. Reprochant à la requérante d’être membre d’une organisation illégale, le procureur requit sa condamnation en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal.

Le 10 juillet 1995, la requérante soumit à la cour de sûreté de l’Etat sa défense écrite dans laquelle elle plaida non coupable et affirma que lors des interrogatoires, les policiers l’avaient menacée de torture et de mort, que ses déclarations lui avaient été extorquées. Elle prétendit également qu’ils l’avaient giflée lors de son arrestation.

Dans ses observations portant la même date, l’avocate de la requérante invoqua l’article 3 de la Convention et demanda à la cour de sûreté de l’Etat de ne pas tenir compte des déclarations et des procès-verbaux rédigés lors de la garde à vue de la requérante.

Le 15 avril 1996, l’avocate plaida devant la cour de sûreté de l’Etat que les articles 1, 2 et 7 de la loi n o 3713 constituaient une atteinte à la liberté de pensée et d’expression, garantie par la Constitution.

Le 13 mai 1996, la cour de sûreté de l’Etat jugea la requérante coupable d’avoir rédigé et distribué des tracts illégaux d’ Ekim et la condamna à un an d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 458 333 000 livres turques (TRL), en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 ainsi que de l’article additionnel n o 1 de la loi n o 3506.

La requérante se pourvut devant la Cour de cassation qui confirma l’arrêt attaqué le 4 février 1998.

Selon le tampon apposé sur l’arrêt de la Cour de cassation, le 12 mars 1998, ce dernier fut versé au dossier de l’affaire auprès du greffe de la cour de sûreté de l’Etat. L’arrêt définitif fut ainsi mis à la disposition des parties.

Le 15 avril 1998, la requérante prit connaissance de l’arrêt définitif de la Cour de cassation, par une notification du parquet l’invitant à purger sa peine. II.

La loi n o 3506 relative à l’augmentation des amendes prévues dans les lois entra en vigueur le 14 décembre 1988. Selon son article 2, les amendes en question qui seraient adoptées postérieurement à la date d’entrée en vigueur de la loi seraient soumises à une augmentation en utilisant des coefficients. EN DROIT I.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, articulée en trois branches. En premier lieu, il se réfère au fait que la requérante ne s’est jamais plainte auprès du parquet compétent pour obtenir une enquête officielle. Il estime par ailleurs que la voie pénale ne devrait pas être considérée comme la seule voie susceptible de redresser les griefs allégués. A cet égard, il cite d’abord la voie de recours administratif, dont l’exercice se fonde sur les articles 125 et 129 de la Constitution. Enfin, il affirme que la requérante aurait pu intenter avec succès une action en dommages et intérêts, sur le terrain du code des obligations.

La requérante souligne, de son côté, n’avoir pas allégué une torture mais des traitements inhumains et dégradants.

Au vu des circonstances de la cause, la Cour n’estime pas devoir examiner l’exception soulevée par le Gouvernement au titre de l’article 35 § 1 de la Convention, considérant qu’en tout état de cause la requête ne saurait être accueillie pour les motifs suivants.

La Cour constate que la requérante n’a pas produit devant elle le moindre élément ou commencement de preuve susceptible d’étayer ses allégations de mauvais traitements. Certes, elle reconnaît qu’il peut être difficile pour un individu d’obtenir des preuves pour appuyer des allégations de mauvais traitements infligés par les policiers pendant une garde à vue, et cela serait d’autant plus vrai lorsqu’il s’agit de traitements inhumains et dégradants de nature à créer des sentiments de peur, d’angoisse chez la victime sans occasionner de véritables lésions physiques.

La Cour observe, en l’espèce, que la requérante s’appuie, afin de prouver les circonstances de sa garde à vue, sur des traitements qui auraient été infligés à ses coaccusés H.D. et H.E., placés en garde à vue en même temps qu’elle, et sur une procédure pénale diligentée contre les policiers responsables des garde à vue, suite à la plainte de H.E.

La Cour note que la procédure pénale au sujet des mauvais traitements qui auraient été infligés à H.E. a abouti à l’acquittement des policiers responsables de la garde à vue. Elle constate que cette décision a acquis force de chose jugée.

S’agissant des prétendus mauvais traitements que H.D. aurait subis, la requérante n’a fourni, à la Cour, aucun renseignement, sauf un certificat médical selon lequel l’intéressé souffrait d’une douleur au niveau du thorax. Elle n’a pas fourni de preuves médicales démontrant l’origine du symptôme constaté. Elle n’explique pas non plus si l’intéressé a porté plainte contre les policiers au sujet de la prétendue torture subie, si une procédure pénale a été entamée par la suite et, le cas échéant, si celle-ci a abouti. Ce manquement revêt une importance cruciale dans l’examen de la requête dans la mesure où la requérante prétend qu’elle a été contrainte d’écouter des enregistrements sonores de la séance de torture infligée à ce dernier.

Par ailleurs, la Cour constate que, tant devant le procureur que devant le juge assesseur, la requérante s’est abstenue de formuler un grief tiré de mauvais traitements. A cet égard, la Cour est prête à reconnaître que durant la période de la garde à vue, la requérante a pu se trouver dans une situation susceptible de « lui inspirer un sentiment de vulnérabilité, d’impuissance et d’appréhension face aux représentants de l’État » (voir İlhan c . Turquie [GC], n o 22277/93, § 63, CEDH 2000-VII, et Aksoy c. Turquie, arrêt du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, p. 2277, § 56). Mais elle ne saurait admettre, a priori et en l’absence d’explications pertinentes, que la situation soit demeurée la même après sa remise en liberté.

Ainsi, la Cour n’aperçoit rien permettant de supposer que des agents de l’Etat ont infligé à la requérante des traitements contraires à l’article 3 de la Convention, considéré sous son volet substantiel.

Quant à l’allégation tirée de la passivité des autorités judiciaires, face à ses allégations, la Cour estime que la requérante ne pouvait pas légitimement escompter que des investigations approfondies soient menées sans qu’elle-même ou son avocate fournisse aux autorités un fondement plus solide au sujet de ses doléances, lesquelles, aux yeux de la Cour, ne sauraient d’ailleurs passer pour « défendables ». Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

S’appuyant sur les procès-verbaux du 20 avril 1995, signés par la requérante, le Gouvernement réplique que la requérante a été informée des raisons de son arrestation au sens de l’article 5 § 2.

La Cour rappelle que l’article 5 § 2 énonce une garantie élémentaire : toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Intégré au système de protection qu’offre l’article 5, il oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple et accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe 4. Elle doit bénéficier de ces renseignements « dans le plus court délai » mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (voir Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni , arrêt du 30 août 1990, série A n o 182, § 40).

En l’espèce, la Cour observe que selon le procès-verbal d’arrestation du 20 avril 1995 portant la signature de la requérante, l’arrestation de celle-ci avait été procédée dans le cadre de l’enquête menée contre une organisation illégale, Ekim . La Cour prend en considération le fait que, devant la cour de sûreté de l’Etat, la requérante a contesté la véracité de ce procès-verbal.

La Cour observe que, dans sa requête initiale, la requérante a affirmé que « pendant sa garde à vue, les policiers lui avaient demandé si elle connaissait telle ou telle personne, si elle avait commis certaines infractions précises, si elle s’était rendue à certains endroits ». Dès lors, à supposer même que les policiers qui l’ont arrêtée ne lui aient pas donné sur ‑ le ‑ champ les raisons de son arrestation en entier, rien dans le dossier ne permet de conclure que la requérante, suite à son arrestation et lors de sa garde à vue, n’avait pas été informée des raisons justifiant les actes des policiers (voir Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 55, CEDH 2000 ‑ VIII). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le Gouvernement soulève une exception de non épuisement des voies de recours internes. Il soutient qu’aux termes de la loi n o 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, la requérante disposait d’un droit à réparation.

La requérante rappelle la conformité de la durée de sa garde à vue à la législation interne et soutient qu’elle ne disposait d’aucune voie de recours pour la contester.

La Cour a déjà été saisie, à plusieurs reprises, de l’exception relative au non-épuisement du recours prévu par la loi n o 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, soulevée par le Gouvernement dans d’autres requêtes (voir, parmi beaucoup d’autres, Yașar Bazancır et autres c. Turquie (déc), n os 56002/00 et 7059/02, le 24 juin 2004) et a conclu que ce recours n’était pas un recours à épuiser aux fins de l’article 35 de la Convention s’agissant des griefs tels que ceux soulevés en l’espèce. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait notamment valoir la régularité de la garde à vue imposée en l’espèce, dont la durée n’a pas dépassé les limites prévues par la loi. A cet effet, il attire l’attention sur les difficultés et la spécificité des enquêtes relatives aux infractions terroristes, telles que reprochées à la requérante, et soutient que pareilles infractions « nécessitent un long délai lors de l’instruction préliminaire pour la préparation du dossier en raison de la difficulté du rassemblement des preuves ». Cette préparation faciliterait le jugement et en raccourcirait la durée.

La Cour a déjà admis à plusieurs reprises par le passé que les enquêtes au sujet d’infractions terroristes confrontent indubitablement les autorités à des problèmes particuliers (voir, entre autres, Brogan et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 29 novembre 1988, série A n o 145-B, § 61 ; Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 28 octobre 1994, série A n o 300-A, § 58 ; Aksoy , précité, § 78 ; Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil 1997-VII, § 44 ; Demir et autres c. Turquie , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998-IV, § 41 ; et Dikme , précité, § 64). Cela ne signifie pas, toutefois, que celles-ci ont carte blanche, au regard de l’article 5, pour arrêter et placer en garde à vue des suspects, à l’abri de tout contrôle effectif par les tribunaux internes et, en dernière instance, par les organes de contrôle de la Convention, chaque fois qu’elles choisissent d’affirmer qu’une infraction terroriste est constatée (voir, mutatis mutandis , Murray, précité, § 58).

En l’espèce, la garde à vue de la requérante a débuté le 20 avril 1995, avec son arrestation par la police, et s’est terminée le 2 mai 1995, avec sa remise en liberté par le juge assesseur. Elle a donc duré treize jours.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Brogan et autres , elle a jugé qu’une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans que l’intéressé ait été traduit devant un juge allait au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3, même quand elle a pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme ( Brogan et autres , précité, p. 33, § 62).

La Cour ne saurait donc admettre qu’il ait été nécessaire de détenir la requérante pendant treize jours avant qu’elle ne soit « traduite devant un juge ».

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. IV.

Par une lettre du 25 septembre 1998, la requérante se plaint en dernier lieu de la violation des articles 6 §§ 1, 2 et 3 d), 7, 9 et 10 de la Convention. Sur le terrain de l’article 6 de la Convention, elle allègue en particulier : - que la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial, du fait qu’un de ses membres était un officier relevant directement de la hiérarchie militaire (article 6 § 1) ; - que l’arrêt de la Cour de cassation n’était pas motivé et que celui de la cour de sûreté de l’Etat était basé sur des preuves qui n’avaient pas été recueillies de manière légale ; - n’avoir pas bénéficié du principe de présomption d’innocence dans la mesure où les procès-verbaux de la police et l’acte d’accusation du procureur la désignaient comme membre d’une organisation illégale (article 6 § 2) ; - n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue (article 6 § 3 c) ; - n’avoir pas pu faire interroger deux témoins à décharge (article 6 § 3 d)).

Invoquant l’article 7 de la Convention, la requérante prétend que l’application erronée de la loi n o 3506 a entraîné une augmentation de l’amende à son encontre.

La requérante affirme en outre que sa condamnation a emporté violation des articles 9 et 10 de la Convention dans la mesure où l’infraction par laquelle elle s’est vue condamnée visait, en réalité, la répression de sa liberté de pensée.

Le Gouvernement maintient dans ses observations que les griefs introduits le 25 septembre 1998 sur le terrain des articles 6 §§ 1, 2, 3 d), 7, 9 et 10 de la Convention sont tardifs, car ils auraient dû être mentionnés dans la requête du 2 novembre 1995.

La Cour rappelle sa jurisprudence relative quant à l’application de la règle de six mois lorsque la notification des décisions internes définitives n’est pas prévue en droit interne (voir les arrêts Worm c. Autriche , arrêt du 29 août 1997, Recueil 1997 ‑ V, p. 1547, § 33 ; Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, §§ 30 et 31, CEDH 1999-II ; et Haralambidis et autres c. Grèce , n o 36706/97, 29 mars 2001). Elle considère qu’en tout état de cause, en l’espèce, le dies a quo du délai de six mois est le 12 mars 1998, à savoir la date où l’arrêt de la Cour de cassation a été versé au dossier de l’affaire auprès du greffe de la juridiction de première instance et ainsi mis à la disposition des parties (voir les décisions Tahsin İpek c. Turquie (déc.), n o 9706/98, 7 novembre 2000 ; Z.Y. c. Turquie (déc.) n o 27532/95, 19 juin 2001 ; Ali Șahmo c. Turquie (déc.), n o 37415/97, 1 er avril 2003 ; et Yavuz et autres c. Turquie (déc.), n o 48064/99, 1 er février 2005).

Les griefs introduits le 25 septembre 1998, qui sont tous fondés sur l’arrêt définitif de la Cour de cassation, paraissent donc tardifs, à moins que la Cour soit convaincue de l’existence de circonstances particulières qui aient pu interrompre ou suspendre le cours du délai en question (voir, mutatis mutandis , Haralambidis et autres, précité. Or les arguments de la requérante ne suffisent pas à forger une telle conviction. Si elle fait valoir qu’elle n’a été informée de l’arrêt de cassation que le 15 avril 1998, par une notification du parquet l’invitant à purger sa peine, la Cour ne voit pas en quoi elle aurait été empêchée de s’en informer avant, d’autant plus qu’elle était en liberté et bénéficiait de l’assistance d’un avocat. Bref, la Cour considère que le retard mis dans l’obtention de la copie de la décision interne finale n’est dû qu’à la propre négligence de la requérante, rien dans le dossier ne permettant d’écarter cette présomption. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. V.

La requérante réclame 35 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement juge cette demande excessive et considère qu’en cas de constat de violation par la Cour, celui-ci constituerait une réparation suffisante.

La Cour relève que la requérante a subi une garde à vue de treize jours et estime qu’il est fort probable que ce fait lui a causé un préjudice moral. Prenant en compte les différents aspects de la cause et statuant en équité, conformément à l’article 41, la Cour alloue à la requérante la somme de 4 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président