H.E. împotriva Turciei

La originea dosarului se află o cerere (n°30498/96) dirigată împotriva Republicii Turcia și inițiată de un cetățean al acestui stat, Dl. H.E. ("reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 2 noiembrie 1995 în baza fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na Z.S. Özdoğan, avocat la İzmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura din fața Curții.

Pe 23 martie 1999, Curtea (prima secțiune) a hotărât comunicarea cererilor către Guvern.

Pe 1 noiembrie 2001 și 2004, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Invocând art. 29 § 3 din Convenție, pe 30 iunie 2005, secțiunea a treia a hotărât că se vor examina în același timp admisibilitatea și fondul dosarului. PE FAPT

Pe 19 aprilie 1995, mai multe persoane, inclusiv reclamantul, au fost arestate de poliție la Ankara, în cadrul unei investigații conduse împotriva unei organizații ilegale, Ekim.

În aceeași zi, reclamantul a fost plasat în arest preventiv în secția poliției din cartierul unde a fost arestat. Câteva ore mai târziu, a fost dus în sediul secției anti-terorism a direcției de securitate.

Pe 20 aprilie 1995, polițiștii au efectuat mai multe percheziții, inclusiv la domiciliul reclamantului, care a fost prezent. Procesul-verbal al stării locuinței întocmit pe 20 aprilie 1995 și semnat de reclamant indicau că acesta a fost arestat în cadrul unei investigații privind activitățile organizației Ekim. Procesul-verbal preciza că au fost găsite publicații ale organizațiilor ilegale, cărți, un calculator și o imprimantă în apartament.

Pe 24 aprilie 1995, la cererile direcției de securitate din 21 și 24 aprilie 1995, procurorul pe lângă curtea de securitate a statului din Ankara ("procurorul" - "curtea de securitate a statului") a ordonat, în primul rând, arest preventiv pentru reclamant până pe 28 aprilie 1995. În sfârșit, a prelungit acest termen până pe 2 mai 1995 la al treilea apel al direcției.

Pe 26 aprilie 1995, reclamantul a fost condus de polițiști în anumite locuri pentru a efectua reconstituirea faptelor.

Pe 2 mai 1995, reclamantul a fost examinat la institutul medico-legal. Conform raportului întocmit în aceeași zi de către medicul legist, au fost constatate o leziune de 1 x 15 cm în curs de vindecare la interiorul brațului stâng, precum și pierdere de sensibilitate și durere la brațul drept. Medicul a ordonat transferul reclamantului la spital și a declarat că raportul medical definittiv va fi întocmit după examinarea sa de specialiști în neurologie.

Tot pe 2 mai 1995, reclamantul a fost audiat de procuror. Acesta din urmă l-a adus pe reclamant în fața judecătorului asistent pe lângă curtea de securitate a statului. Atât în fața procurorului cât și în fața judecătorului asistent, reclamantul și-a retras declarațiile obținute în sediile poliției și a pretendat că i-au fost extorquate în timp ce era în arest preventiv. În fața judecătorului asistent, negan că ar fi membru al organizației Ekim, reclamantul a admis că cunoaște anumiți simpatizanți ai organizației și că a redactat documente pe calculatorul său. A recunoscut că cărțile enumerate în procesul-verbal al percheziției îi aparțin, dar a negat conținutul proceselor-verbale de confruntare cu coaccuzații. Judecătorul asistent a ordonat plasarea reclamantului în detenție.

Pe 17 mai 1995, bazîndu-se pe raportul medical din 2 mai 1995, avocata reclamantului a depus plângere la parchetul din Ankara împotriva presupușilor responsabili de torturi. La o dată nespecificată, a fost inițiată o procedură penală împotriva polițiștilor responsabili de arest preventiv al reclamantului.

La încheiere a procedurii penale în cauză, polițiștii au fost achitați.

Pe 1 iunie 1995, procurorul a pus sub acuzare pe reclamant pentru membru al unei organizații ilegale, infracțiune prevăzută la art. 168 § 2 din codul penal și art. 5 din legea n°3713 privind lupta împotriva terorismului.

În observațiile scrise din 10 iulie 1995, reamintind dispozițiile dreptului intern și făcând referință la art. 3 din Convenție, avocata reclamantului a cerut curții de securitate a statului să nu țină seama de declarațiile extorquate, nici de procesele-verbale redactate de polițiști în timp ce era în arest preventiv.

Pe 10 iulie 1995, în apărarea sa scrisă, reclamantul a relatat circumstanțele arestării sale și ale arrestului preventiv și a precizat că polițiștii i-au cerut numele activiștilor "organizației".

Pe 10 iulie 1995, reclamantul a fost pus în libertate de curtea de securitate a statului.

Pe 15 aprilie 1996, avocata reclamantului a pledotat în fața curții de securitate a statului neconstitutionalitatea articolelor 1, 2 și 7 din legea n°3713 și a invocat libertatea de gândire și de exprimare.

Pe 13 mai 1996, curtea de securitate a statului a găsit reclamantul vinovat de redactarea și distribuția de manifeste ilegale ale organizației Ekim și l-a condamnat la un an de închisoare și la o amendă de 458 333 000 lire turce (TRL), în baza articolului 7 § 2 din legea n°3713 și articolul suplimentar n°1 din legea n°3506.

Reclamantul s-a pus în recurs în fața Curții de Casație care a confirmat, pe 4 februarie 1998, hotărârea atacată.

Conform timbrului apus pe hotărârea Curții de Casație, pe 12 martie 1998, aceasta a fost inclusă în dosarul cauzei la grefierul curții de securitate a statului. Hotărârea definitivă a fost astfel pusă la dispoziția părților.

Hotărârea definitivă nefiind notificată, reclamantul ar fi luat cunoștință de aceasta prin proprii săi mijloace pe 20 martie 1998.

Bazîndu-se pe procesele-verbale din 20 aprilie 1995, semnate de reclamant, Guvernul răspunde că acesta a fost informat de motivele arestării sale în sensul articolului 5 § 2.

Curtea reamintește că art. 5 § 2 enunță o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să cunoască motivele arestării sale. Integrat în sistemul de protecție oferit de art. 5, obligă să se comunice unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu accesibil pentru ea, motivele juridice și faptice ale privării de libertate, pentru ca aceasta să poată discuta legalitatea acesteia în fața unui tribunal în virtutea §4. Aceasta trebuie să beneficieze de aceste informații "în cel mai scurt timp", dar polițistul care o arestează s-ar putea să nu i le furnizeze în întregime pe loc. Pentru a determina dacă a primit suficiente și destul de devreme, trebuie ținut seama de particularitățile cauzei (a se vedea hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, hotărâre din 30 august 1990, seria A n°182, § 40).

În cauza de față, Curtea observă că procesul-verbal al stării locuinței din 20 aprilie 1995, care poartă semnătura reclamantului, expune că reclamantul a fost arestat în cadrul unei investigații privind organizația Ekim, condusă de direcția de securitate. Observă de asemenea că în timpul interogatoriului acestuia în fața judecătorului asistent, reclamantul nu a contestat aparent procesul-verbal pe acest punct.

Curtea constată, mai mult, că în cererea sa inițială, reclamantul a afirmat că "în timp ce era în arest preventiv, polițiștii i-au cerut dacă cunoaște anumite persoane, dacă a comis anumite infracțiuni, dacă a fost vreodată în anumite locuri". Chiar și în cazul în care polițiștii care l-au arestat nu i-au furnizat pe loc toate motivele arestării sale, nimic din dosar nu permite concluzionarea că reclamantul, în urma arestării sale și în timp ce era în arest preventiv, nu a fost informat de motivele justificând aceasta (a se vedea Dikme c. Turquie, n°20869/92, § 55, CEDO 2000-VIII).

De aici rezultă că acest grief este vădit nefondat și trebuie declarat inadmisibil în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Guvernul invită Curtea să respingă această parte a cererului pentru neepuizarea căilor de recurs interne în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție. Observă, în primul rând, că §8 al articolului 19 din Constituție oferea o cale de recurs reclamantului pentru a controla legalitatea arrestului preventiv. Susține, de asemenea, că reclamantul a omis să introducă un recurs în fața judecătorului de pace pe baza articolului 128 § 4 din codul de procedură penală. Susține, în sfârșit, că în baza legii n°466 privind indemnizarea persoanelor arestate sau deținute ilegal, reclamantul avusese dreptul la reparație care putea fi exercitat odată ce procesul s-a încheiat.

Reclamantul se opune acestei teze a Guvernului și susține că orice demers judiciar s-ar fi dovedit zadarnic deoarece în cauza de față, măsurile litigioase au fost luate în conformitate cu legislația în vigoare la época faptelor.

Curtea observă din start că recursul invocat de Guvern și instituit de art. 128 § 4 din codul de procedură penală nu se aplica la época faptelor, atunci când era vorba de infracțiuni, ca în cazul de față, care cădeau sub competența curților de securitate a statului (Barut c. Turquie (hotărâre asupra admisibilității), n°29863/96, 11 septembrie 2001).

Privitor la excepția bazată pe art. 19 din Constituție, Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia o cale de recurs trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, fără care îi lipsesc accesibilitatea și eficacitatea necesare; statul pârât trebuie să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (Navarra c. Franța, hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A n°273-B, p. 27, § 24). Or, în cauza de față, Curtea observă că Guvernul nu a furnizat nici un exemplu de decizie a unui judecător anulând plasarea în arest preventiv a unui inculpat în urma unui recurs introdus pe baza articolului 19 din Constituție. De aici rezultă că existența acestei căi de recurs este departe de a fi stabilită cu un grad suficient de certitudine (Cihan c. Turquie, (hotărâre asupra admisibilității) n°25724/94, 26 octombrie 1999).

Privitor la calea de indemnizare prevăzută de legea n°466, Curtea constată mai întâi că grievul reclamantului bazat pe art. 5 § 3 din Convenție nu constă în a spune că acesta nu a dispus de o cale de recurs pentru a obține o compensație. Reclamantul susține lipsa unei proceduri prin intermediul căreia ar fi putut obține un control jurisdicțional de tipul specific cerut de art. 5 § 3. De aceea, Curtea consideră că a-l cere reclamantului, plasat în arest preventiv fără control judiciar rapid și automat, să introducă un recurs în daune și prejudicii ar modifica natura garanției oferite, în special de paragrafele 3 și 4 ale articolului 5, care este distinctă de cea prevăzută de art. 5 § 5 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Yağcı și Sargın c. Turquie, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A n°319-A, p. 17, § 44).

De aici rezultă că excepția Guvernului nu poate fi primită. B. Pe fond

Guvernul susține în special regularitatea arrestului preventiv impus în cauza de față, a cărui durată nu a depășit limitele prevăzute de lege. În acest scop, atrage atenția asupra dificultăților și specificității investigațiilor privind infracțiunile teroriste, ca acelea imputate reclamantului, și susține că asemenea infracțiuni "necesită o perioadă lungă în instrucție pentru pregătirea dosarului datorită dificultății adunării de probe". Această pregătire ar ușura judecata și ar scurta durata acesteia.

Curtea a admis deja de mai multe ori în trecut că investigațiile privind infracțiunile teroriste confruntă indubitabil autoritățile cu probleme particulare (a se vedea, între altele, Brogan și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, seria A n°145-B, § 61; Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombrie 1994, seria A n°300-A, § 58; Aksoy c. Turquie, hotărâre din 18 decembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-VI, § 78; Sakık și alții c. Turquie, hotărâre din 26 noiembrie 1997, Colecția 1997-VII, § 44; Demir și alții c. Turquie, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-IV, § 41; și Dikme, precitat, § 64). Aceasta nu înseamnă, totuși, că acestea au răgazul liber, în materie de art. 5, să aresteze și să plaseze în arest preventiv suspecții, lipsiți de orice control efectiv al tribunalelor interne și, în ultima instanță, de organele de control ale Convenției, de fiecare dată când aleg să afirme că o infracțiune teroristă este constatată (a se vedea, mutatis mutandis, Murray, precitat, § 58).

În cauza de față, arest preventiv al reclamantului a început pe 19 aprilie 1995 cu arestarea acestuia de poliție și s-a încheiat pe 2 mai 1995, cu plasarea sa în detenție provizorie de judecătorul asistent. A durat, prin urmare, paisprezece zile.

Curtea reamintește că în hotărârea Brogan și alții, a judecat că o perioadă de arest preventiv de patru zile și șase ore fără ca persoana în cauză să fie prezentată unui judecător depășea limitele stricte de timp fixate de art. 5 § 3, chiar și atunci când scopul era protejarea comunității în ansamblu împotriva terorismului (Brogan și alții, precitat, p. 33, § 62).

Curtea nu poate deci admite că ar fi fost necesar să deține reclamantul pentru paisprezece zile înainte ca acesta să fie "prezentat unui judecător".

De aceea, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Guvernul nu se pronunță asupra acestui punct.

Curtea reamintește că, în lupta împotriva criminalității, statele pot considera necesar să recurgă la anumite măsuri, cum ar fi vizitele domiciliare și confiscările, pentru a stabili dovezile materiale ale delictelor și pentru a urmări, după caz, autorii. Cu toate acestea, trebuie ca legislația și practica acestora în această materie să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea, în special, Klass și alții c. Germania, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A n°28, p. 23, § 50, și Miailhe c. Franța (n°1), hotărâre din 25 februarie 1993, seria A n°256-C, pp. 89-90, § 37).

În cauza de față, Curtea observă că dreptul național permite administrației să efectueze în anumite cazuri o percheziție domiciliară fără mandat judiciar. Observă că perchezițiunea litigioas a vizat adunarea de elemente de dovadă care ar putea confirma suspiciunile care plăteau asupra reclamantului, și anume posibila sa apartenență la o organizație ilegală. Cât privește condițiile în care percheziția s-a desfășurat, procesul-verbal al percheziției indică faptul că aceasta s-a efectuat în prezența reclamantului. Nu rezultă din documentele din dosar că reclamantul ar fi formula dezacordul privind perchezițiunea, nici că ar fi contestat, mai târziu, veridicitatea acestor documente în fața autorităților judiciare. De aici rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 §§ 1, 2 ȘI 3 c)-d), 7, 9 ȘI 10 DIN CONVENȚIE

Printr-o scrisoare din 25 septembrie 1998, reclamantul se plânge în sfârșit de încălcarea articolelor 6 §§ 1, 2 și 3 c)-d), 7, 9 și 10 din Convenție. Pe temelia articolului 6 din Convenție, el susține în special; - că curtea de securitate a statului din Istanbul nu putea fi considerată un tribunal independent și imparțial, din motiv că unul dintre membrii săi era un ofițer subordonat direct ierarhiei militare (art. 6 § 1); - că hotărârea Curții de Casație nu era motivată și că hotărârea curții de securitate a statului se baza pe dovezi care nu au fost adunate în mod legal; - nu a beneficiat de principiul prezumției de nevinovăție în măsura în care procesele-verbale ale poliției și actul de acuzare al procurorului l-au desemnat ca membru al unei organizații ilegale (art. 6 § 2); - nu a beneficiat de asistența unui avocat în timp ce era în arest preventiv (art. 6 § 3 c)); - nu a putut face să fie interogați doi martori în favoarea sa (art. 6 § 3 d)).

Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că aplicarea eronată a legii n°3506 a atras o creștere a amendei la adresa sa.

Reclamantul afirmă, de asemenea, că condamnarea sa a tras după sine o încălcare a articolelor 9 și 10 din Convenție în măsura în care infracțiunea pentru care a fost condamnat vizau, în realitate, represiunea libertății sale de gândire.

Guvernul susține în observațiile sale că grievurile introduse pe 25 septembrie 1998 pe baza articolelor 6 §§ 1, 2, 3 d), 7, 9 și 10 din Convenție sunt tardive, deoarece ar fi trebuit menționate în memoriul introductiv din 2 noiembrie 1995.

Reclamantul susține că s-a informat despre hotărârea de casație pe 20 martie 1998.

Grievurile introduse pe 25 septembrie 1998, care se bazează toate pe hotărârea definitivă a Curții de Casație, sunt, prin urmare, tardive. De aici rezultă că această parte a cererului este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 35 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit.

Guvernul consideră această pretenție excesivă și crede că în caz de constatare a unei încălcări de către Curtă, aceasta ar constitui o reparație suficientă.

Curtea observă că reclamantul a suferit o perioadă de arest preventiv de paisprezece zile și consideră că este foarte probabil că acest fapt i-a cauzat un prejudiciu moral. Ținând seama de diferitele aspecte ale cauzei și statuând în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 5 000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul mai solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Guvernul contestă aceste prețuri.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 5 § 3 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, precum și 1 500 EUR (mille cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, de convertit în noile lire turce la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 decembrie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30498/96) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. H. E. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 2 novembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Z.S. Özdoğan, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

Le 23 mars 1999, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

Les 1 er novembre 2001 et 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, le 30 juin 2005, la troisième section a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 19 avril 1995, plusieurs personnes dont le requérant furent arrêtées par la police à Ankara, dans le cadre d’une enquête menée contre une organisation illégale, Ekim .

Le même jour, le requérant fut placé en garde à vue dans le commissariat du quartier où il fut arrêté. Quelques heures plus tard, il fut emmené dans les locaux de la section anti ‑ terroriste de la direction de sûreté.

Le 20 avril 1995, les policiers effectuèrent plusieurs perquisitions, y compris au domicile du requérant, accompagné de ce dernier. Le procès-verbal de l’état des lieux établi le 20 avril 1995 et signé par le requérant indiquait que celui-ci avait été arrêté dans le cadre d’une enquête menée au sujet des activités d’ Ekim . Le procès-verbal précisait que des publications d’organisations illégales, des livres, un ordinateur et une imprimante avaient été trouvés dans l’appartement.

Le 24 avril 1995, sur les demandes de la direction de sûreté des 21 et 24 avril 1995, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« le procureur »-« la cour de sûreté de l’Etat ») ordonna, dans un premier temps, la garde à vue du requérant jusqu’au 28 avril 1995. Enfin, il prolongea ce délai jusqu’au 2 mai 1995 à la troisième demande de la direction.

Le 26 avril 1995, le requérant fut conduit par les policiers dans certains lieux afin de procéder à la reconstitution des faits.

Le 2 mai 1995, le requérant fut examiné à l’institut médico-légal. Selon le rapport établi le même jour par le médecin légiste, une lésion de 1 x 15 cm en passe de guérison à l’intérieur du bras gauche ainsi qu’une perte de sensibilité et une douleur au bras droit furent constatées. Le médecin ordonna le transfert du requérant à l’hôpital et déclara que le rapport médical définitif serait établi après son examen par des spécialistes en neurologie.

Toujours le 2 mai 1995, le requérant fut entendu par le procureur. Celui ‑ ci traduisit le requérant devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat. Devant le procureur ainsi que devant le juge assesseur, le requérant revint sur ses déclarations obtenues dans les locaux de la police, et prétendit qu’elles lui avaient été extorquées lors de sa garde à vue. Devant le juge assesseur, tout en niant être un membre d’ Ekim , le requérant admit connaître certains sympathisants de l’organisation et avoir rédigé des documents sur son ordinateur. Il reconnut que les livres énumérés sur le procès-verbal de la perquisition lui appartenaient, mais nia le contenu des procès ‑ verbaux de confrontation avec des coaccusés. Le juge assesseur ordonna le placement en détention du requérant.

Le 17 mai 1995, s’appuyant sur le rapport médical du 2 mai 1995, l’avocate du requérant porta plainte devant le parquet d’Ankara contre les présumés responsables des tortures. A une date non indiquée, une procédure pénale fut entamée à l’encontre des policiers responsables de la garde à vue du requérant.

A l’issue de la procédure pénale en question, les policiers furent acquittés.

Le 1 er juin 1995, le procureur mit en accusation le requérant du chef d’appartenance à une organisation illégale, infraction prévue à l’article 168 § 2 du code pénal et l’article 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme.

Dans ses observations écrites du 10 juillet 1995, en rappelant les dispositions du droit interne et faisant référence à l’article 3 de la Convention, l’avocate du requérant demanda à la cour de sûreté de l’Etat de ne pas tenir compte des déclarations extorquées, ni des procès-verbaux rédigés par les policiers lors de la garde à vue.

Le 10 juillet 1995, dans sa défense écrite, le requérant relata les circonstances de son arrestation et de sa garde à vue et précisa que les policiers lui avaient demandé les noms des militants de « l’organisation ».

Le 10 juillet 1995, le requérant fut remis en liberté par la cour de sûreté de l’Etat.

Le 15 avril 1996, l’avocate du requérant plaida devant la cour de sûreté de l’Etat l’inconstitutionnalité des articles 1, 2 et 7 de la loi n o 3713, et invoqua la liberté de pensée et d’expression.

Le 13 mai 1996, la cour de sûreté de l’Etat jugea le requérant coupable d’avoir rédigé et distribué des tracts illégaux d’ Ekim et le condamna à un an d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 458 333 000 livres turques (TRL), en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 ainsi que de l’article additionnel n o 1 de la loi n o 3506.

Le requérant se pourvut devant la Cour de cassation qui confirma, le 4 février 1998, l’arrêt attaqué.

Selon le tampon apposé sur l’arrêt de la Cour de cassation, le 12 mars 1998, ce dernier fut versé au dossier de l’affaire auprès du greffe de la cour de sûreté de l’Etat. L’arrêt définitif fut ainsi mis à la disposition des parties.

L’arrêt définitif n’ayant pas été notifié, le requérant en aurait pris connaissance par ses propres moyens le 20 mars 1998. II.

L’article 94 du code de procédure pénale prévoit la perquisition au domicile d’une personne soupçonnée de commettre une infraction. En vertu de l’article 96 du même code, une perquisition ne peut avoir lieu de nuit hormis le cas de flagrant délit ou le cas où un retard serait préjudiciable ou bien lorsqu’il s’agit de l’arrestation d’un détenu ou condamné fugitif. L’article 97 dispose que la décision de procéder à une perquisition est prise par le juge. Toutefois, dans le cas où un retard serait préjudiciable, les procureurs de la République ou les policiers chargés d’exécuter leurs ordres peuvent procéder à une perquisition. Les articles 193 et 194 du code pénal répriment le fait de procéder illégalement à une perquisition domiciliaire. EN DROIT I.

S’appuyant sur les procès-verbaux du 20 avril 1995, signés par le requérant, le Gouvernement réplique que ce dernier a été informé des raisons de son arrestation au sens de l’article 5 § 2.

La Cour rappelle que l’article 5 § 2 énonce une garantie élémentaire : toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Intégré au système de protection qu’offre l’article 5, il oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe 4. Elle doit bénéficier de ces renseignements « dans le plus court délai » mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (voir l’arrêt Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni , arrêt du 30 août 1990, série A n o 182, § 40).

En l’espèce, la Cour observe que le procès-verbal d’état des lieux du 20 avril 1995, portant la signature du requérant, expose que le requérant avait été arrêté dans le cadre d’une enquête au sujet de l’organisation Ekim , menée par la direction de la sûreté. Elle observe également que lors de son interrogatoire devant le juge assesseur, le requérant n’a manifestement pas contesté le procès-verbal sur ce point.

La Cour constate, de plus, que dans sa requête initiale, le requérant a affirmé que « pendant sa garde à vue, les policiers lui avaient demandé s’il connaissait telle ou telle personne, s’il avait commis telle ou telle infraction, s’il avait déjà été à tel ou tel endroit ». A supposer même que les policiers qui l’ont arrêté ne lui aient pas donné sur-le-champ les raisons de son arrestation en entier, rien dans le dossier ne permet de conclure que le requérant, suite à son arrestation et lors de sa garde à vue, n’a pas été informé des raisons justifiant celle-ci (voir Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 55, CEDH 2000 ‑ VIII).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter cette partie de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention. Il fait observer, en premier lieu, que le paragraphe 8 de l’article 19 de la Constitution offrait une voie de recours au requérant afin de faire contrôler la légalité de sa garde à vue. Il fait valoir en outre que le requérant a omis de former un recours devant le juge de paix sur la base de l’article 128 § 4 du code de procédure pénale. Il soutient, enfin, qu’aux termes de la loi n o 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, le requérant disposait d’un droit à réparation qu’il pouvait utiliser une fois que son procès est achevé.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et soutient que toute démarche judiciaire se serait avérée vaine dès lors qu’en l’espèce, les mesures litigieuses avaient été prises en conformité avec la législation en vigueur à l’époque.

La Cour relève d’emblée que le recours invoqué par le Gouvernement et instauré par l’article 128 § 4 du code de procédure pénale ne s’appliquait pas à l’époque des faits, lorsqu’il s’agissait d’infractions, comme en l’espèce, relevant de la compétence des cours de sûreté de l’État ( Barut c. Turquie (déc.), n o 29863/96, 11 septembre 2001).

Pour ce qui est de l’exception tirée de l’ article 19 de la Constitution, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle une voie de recours doit exister avec un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi lui manquent l’accessibilité et l’efficacité voulues ; il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( Navarra c. France , arrêt du 23 novembre 1993, série A n o 273-B, p. 27, § 24). Or, en l’espèce, la Cour note que le Gouvernement n’a fourni aucun exemple de décision d’un juge annulant le placement en garde à vue d’un prévenu suite à un recours introduit sur la base de l’ article 19 de la Constitution. Il s’ensuit que l’existence de cette voie de recours est loin d’être établie avec un degré suffisant de certitude ( Cihan c. Turquie , (déc.) n o 25724/94, 26 octobre 1999).

S’agissant de la voie d’indemnisation prévue par la loi n o 466, la Cour constate tout d’abord que le grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ne consiste pas à dire que celui-ci n’avait pas disposé d’une voie de recours en vue d’obtenir un dédommagement. Le requérant allègue l’absence d’une procédure par le biais de laquelle il aurait pu obtenir un contrôle juridictionnel du type spécifique requis par l’article 5 § 3. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger du requérant, placé en garde à vue sans contrôle judiciaire rapide et automatique, d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte, notamment par les paragraphes 3 et 4 de l’article 5, qui est distincte de celle prévue par l’article 5 § 5 de la Convention (voir , mutatis mutandis , Yağcı et Sargın c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319-A, p. 17, § 44,).

Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être accueillie. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait notamment valoir la régularité de la garde à vue imposée en l’espèce, dont la durée n’a pas dépassé les limites prévues par la loi. A cet effet, il attire l’attention sur les difficultés et la spécificité des enquêtes relatives aux infractions terroristes, telles que reprochées au requérant et soutient que pareilles infractions « nécessitent un long délai lors de l’instruction préliminaire pour la préparation du dossier en raison de la difficulté du rassemblement des preuves ». Cette préparation faciliterait le jugement et en raccourcirait la durée. 41 . La Cour a déjà admis à plusieurs reprises par le passé que les enquêtes au sujet d’infractions terroristes confrontent indubitablement les autorités à des problèmes particuliers (voir, entre autres, Brogan et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 29 novembre 1988, série A n o 145-B, § 61 ; Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 28 octobre 1994, série A n o 300-A, § 58 ; Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, § 78 ; Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil 1997-VII, § 44 ; Demir et autres c. Turquie , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998-IV, § 41 ; et Dikme , précité, § 64). Cela ne signifie pas, toutefois, que celles-ci ont carte blanche, au regard de l’article 5, pour arrêter et placer en garde à vue des suspects, à l’abri de tout contrôle effectif par les tribunaux internes et, en dernière instance, par les organes de contrôle de la Convention, chaque fois qu’elles choisissent d’affirmer qu’une infraction terroriste est constatée (voir, mutatis mutandis , Murray, précité, § 58).

En l’espèce, la garde à vue du requérant a débuté le 19 avril 1995 avec son arrestation par la police et s’est terminée le 2 mai 1995, avec son placement en détention provisoire par le juge assesseur. Elle a donc duré quatorze jours.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Brogan et autres , elle a jugé qu’une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans que l’intéressé ait été traduit devant un juge allait au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3, même quand elle a pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme ( Brogan et autres , précité, p. 33, § 62).

La Cour ne saurait donc admettre qu’il ait été nécessaire de détenir le requérant pendant quatorze jours avant qu’il ne soit « traduit devant un juge ».

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. III.

Le Gouvernement ne se prononce pas à ce sujet.

La Cour rappelle que, dans le cadre de la lutte contre la criminalité, les Etats peuvent estimer nécessaire de recourir à certaines mesures, telles que les visites domiciliaires et les saisies, pour établir la preuve matérielle des délits et en poursuivre le cas échéant les auteurs. Cela étant, il faut que leur législation et leur pratique en la matière offrent des garanties adéquates et suffisantes contre les abus (voir, notamment, Klass et autres c. Allemagne , arrêt du 6 septembre 1978, série A n o 28, p. 23, § 50, et Miailhe c. France (n o 1) , arrêt du 25 février 1993, série A n o 256 ‑ C, pp. 89-90, § 37).

En l’espèce, la Cour relève que le droit national habilite l’administration à conduire dans certains cas une perquisition domiciliaire sans mandat judiciaire. Elle observe que la perquisition litigieuse visait à recueillir des éléments de preuve pouvant confirmer les soupçons qui pesaient sur le requérant, à savoir son éventuelle appartenance à une organisation illégale. Quant aux conditions dans lesquelles la perquisition se déroula, le procès-verbal de perquisition indique que celle-ci s’était effectuée en présence du requérant. Il ne ressort pas des documents versés au dossier que le requérant ait formulé son désaccord quant à la perquisition, ni contesté, ultérieurement, la véracité de ces documents devant les autorités judiciaires. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Par une lettre du 25 septembre 1998, le requérant se plaint en dernier lieu de la violation des articles 6 §§ 1, 2 et 3 c)-d), 7, 9 et 10 de la Convention. Sur le terrain de l’article 6 de la Convention, il allègue en particulier ; - que la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial, du fait qu’un de ses membres était un officier relevant directement de la hiérarchie militaire (article 6 § 1) ; - que l’arrêt de la Cour de cassation n’était pas motivé et que celui de la cour de sûreté de l’Etat était basé sur des preuves qui n’avaient pas été recueillies de manière légale ; - n’avoir pas bénéficié du principe de présomption d’innocence dans la mesure où les procès-verbaux de la police et l’acte d’accusation du procureur le désignaient comme membre d’une organisation illégale (article 6 § 2) ; - n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue (article 6 § 3 c) ; - n’avoir pas pu faire interroger deux témoins à décharge (article 6 § 3 d)).

Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant prétend que l’application erronée de la loi n o 3506 a entraîné une augmentation de l’amende à son encontre.

Le requérant affirme en outre que sa condamnation a emporté violation des articles 9 et 10 de la Convention dans la mesure où l’infraction par laquelle il s’est vu condamné visait, en réalité, la répression de sa liberté de pensée.

Le Gouvernement maintient dans ses observations que les griefs introduits le 25 septembre 1998 sur le terrain des articles 6 §§ 1, 2, 3 d), 7, 9 et 10 de la Convention sont tardifs, car ils auraient dû être mentionnés dans le mémoire introductif du 2 novembre 1995.

Le requérant affirme s’être informé de l’arrêt de cassation le 20 mars 1998.

Les griefs introduits le 25 septembre 1998, qui sont tous fondés sur l’arrêt définitif de la Cour de cassation, sont donc tardifs. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. V.

Le requérant réclame 35 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement juge cette demande excessive et considère qu’en cas de constat de violation par la Cour, celui-ci constituerait une réparation suffisante.

La Cour relève que le requérant a subi une garde à vue de quatorze jours et estime qu’il est fort probable que ce fait lui a causé un préjudice moral. Prenant en compte les différents aspects de la cause et statuant en équité, conformément à l’article 41, la Cour alloue au requérant la somme de 5 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral ainsi que 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président