AFFAIRE H.E. c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 3;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention
AFFAIRE H.E. c. TURQUIE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A TREIA
AFFAIRE
H.E. c. TURQUIE
(Cererea n°30498/96)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 decembrie 2005
DEFINITIVĂ
22/03/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi retușuri de formă.
În dosarul H.E. c. Turquie,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), compusă din:
Dl. B.M. Zupančič, președinte,
Dl. L. Caflisch,
Dl. R. Türmen,
Dl. C. Bîrsan,
D-na A. Gyulumyan,
D-na R. Jaeger,
D-na I. Ziemele, judecători,
și Dl. V. Berger, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în camera de consiliu pe 1 decembrie 2005,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea dosarului se află o cerere (n°30498/96) dirigată împotriva Republicii Turcia și inițiată de un cetățean al acestui stat, Dl. H.E. ("reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 2 noiembrie 1995 în baza fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de D-na Z.S. Özdoğan, avocat la İzmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura din fața Curții.
Pe 23 martie 1999, Curtea (prima secțiune) a hotărât comunicarea cererilor către Guvern.
Pe 1 noiembrie 2001 și 2004, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1).
Invocând art. 29 § 3 din Convenție, pe 30 iunie 2005, secțiunea a treia a hotărât că se vor examina în același timp admisibilitatea și fondul dosarului.
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1969 și locuiește la İzmir.
Pe 19 aprilie 1995, mai multe persoane, inclusiv reclamantul, au fost arestate de poliție la Ankara, în cadrul unei investigații conduse împotriva unei organizații ilegale, Ekim.
În aceeași zi, reclamantul a fost plasat în arest preventiv în secția poliției din cartierul unde a fost arestat. Câteva ore mai târziu, a fost dus în sediul secției anti-terorism a direcției de securitate.
Pe 20 aprilie 1995, polițiștii au efectuat mai multe percheziții, inclusiv la domiciliul reclamantului, care a fost prezent. Procesul-verbal al stării locuinței întocmit pe 20 aprilie 1995 și semnat de reclamant indicau că acesta a fost arestat în cadrul unei investigații privind activitățile organizației Ekim. Procesul-verbal preciza că au fost găsite publicații ale organizațiilor ilegale, cărți, un calculator și o imprimantă în apartament.
Pe 24 aprilie 1995, la cererile direcției de securitate din 21 și 24 aprilie 1995, procurorul pe lângă curtea de securitate a statului din Ankara ("procurorul" - "curtea de securitate a statului") a ordonat, în primul rând, arest preventiv pentru reclamant până pe 28 aprilie 1995. În sfârșit, a prelungit acest termen până pe 2 mai 1995 la al treilea apel al direcției.
Pe 26 aprilie 1995, reclamantul a fost condus de polițiști în anumite locuri pentru a efectua reconstituirea faptelor.
Pe 2 mai 1995, reclamantul a fost examinat la institutul medico-legal. Conform raportului întocmit în aceeași zi de către medicul legist, au fost constatate o leziune de 1 x 15 cm în curs de vindecare la interiorul brațului stâng, precum și pierdere de sensibilitate și durere la brațul drept. Medicul a ordonat transferul reclamantului la spital și a declarat că raportul medical definittiv va fi întocmit după examinarea sa de specialiști în neurologie.
Tot pe 2 mai 1995, reclamantul a fost audiat de procuror. Acesta din urmă l-a adus pe reclamant în fața judecătorului asistent pe lângă curtea de securitate a statului. Atât în fața procurorului cât și în fața judecătorului asistent, reclamantul și-a retras declarațiile obținute în sediile poliției și a pretendat că i-au fost extorquate în timp ce era în arest preventiv. În fața judecătorului asistent, negan că ar fi membru al organizației Ekim, reclamantul a admis că cunoaște anumiți simpatizanți ai organizației și că a redactat documente pe calculatorul său. A recunoscut că cărțile enumerate în procesul-verbal al percheziției îi aparțin, dar a negat conținutul proceselor-verbale de confruntare cu coaccuzații. Judecătorul asistent a ordonat plasarea reclamantului în detenție.
Pe 17 mai 1995, bazîndu-se pe raportul medical din 2 mai 1995, avocata reclamantului a depus plângere la parchetul din Ankara împotriva presupușilor responsabili de torturi. La o dată nespecificată, a fost inițiată o procedură penală împotriva polițiștilor responsabili de arest preventiv al reclamantului.
La încheiere a procedurii penale în cauză, polițiștii au fost achitați.
Pe 1 iunie 1995, procurorul a pus sub acuzare pe reclamant pentru membru al unei organizații ilegale, infracțiune prevăzută la art. 168 § 2 din codul penal și art. 5 din legea n°3713 privind lupta împotriva terorismului.
În observațiile scrise din 10 iulie 1995, reamintind dispozițiile dreptului intern și făcând referință la art. 3 din Convenție, avocata reclamantului a cerut curții de securitate a statului să nu țină seama de declarațiile extorquate, nici de procesele-verbale redactate de polițiști în timp ce era în arest preventiv.
Pe 10 iulie 1995, în apărarea sa scrisă, reclamantul a relatat circumstanțele arestării sale și ale arrestului preventiv și a precizat că polițiștii i-au cerut numele activiștilor "organizației".
Pe 10 iulie 1995, reclamantul a fost pus în libertate de curtea de securitate a statului.
Pe 15 aprilie 1996, avocata reclamantului a pledotat în fața curții de securitate a statului neconstitutionalitatea articolelor 1, 2 și 7 din legea n°3713 și a invocat libertatea de gândire și de exprimare.
Pe 13 mai 1996, curtea de securitate a statului a găsit reclamantul vinovat de redactarea și distribuția de manifeste ilegale ale organizației Ekim și l-a condamnat la un an de închisoare și la o amendă de 458 333 000 lire turce (TRL), în baza articolului 7 § 2 din legea n°3713 și articolul suplimentar n°1 din legea n°3506.
Reclamantul s-a pus în recurs în fața Curții de Casație care a confirmat, pe 4 februarie 1998, hotărârea atacată.
Conform timbrului apus pe hotărârea Curții de Casație, pe 12 martie 1998, aceasta a fost inclusă în dosarul cauzei la grefierul curții de securitate a statului. Hotărârea definitivă a fost astfel pusă la dispoziția părților.
Hotărârea definitivă nefiind notificată, reclamantul ar fi luat cunoștință de aceasta prin proprii săi mijloace pe 20 martie 1998.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Modalitățile arrestului preventiv aplicabile la época faptelor sunt expuse în decizia asupra admisibilității Acar c. Turquie (n°24940/94, 3 mai 2001).
art. 94 din codul de procedură penală prevede perchezițiile la domiciliul unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni. În virtutea articolului 96 din același cod, o percheziție nu poate avea loc noaptea cu excepția cazului de flagrant delict sau în cazul în care o întârziere ar fi prejudiciabilă sau atunci când se referă la arestarea unui deținut sau condamnat fugit. art. 97 prevede că decizia de a efectua o percheziție este luată de judecător. Cu toate acestea, în cazul în care o întârziere ar fi prejudiciabilă, procurorii republicani sau polițiștii responsabili cu executarea ordinelor lor pot efectua o percheziție.
Articolele 193 și 194 din codul penal sancționează executarea ilegală a unei percheziții domiciliare.
PE DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 2 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că nu a fost informat de motivele arestării sale și susține de aceea o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, despre motivele arestării sale și despre orice acuzație adusă împotriva ei."
Bazîndu-se pe procesele-verbale din 20 aprilie 1995, semnate de reclamant, Guvernul răspunde că acesta a fost informat de motivele arestării sale în sensul articolului 5 § 2.
Curtea reamintește că art. 5 § 2 enunță o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să cunoască motivele arestării sale. Integrat în sistemul de protecție oferit de art. 5, obligă să se comunice unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu accesibil pentru ea, motivele juridice și faptice ale privării de libertate, pentru ca aceasta să poată discuta legalitatea acesteia în fața unui tribunal în virtutea §4. Aceasta trebuie să beneficieze de aceste informații "în cel mai scurt timp", dar polițistul care o arestează s-ar putea să nu i le furnizeze în întregime pe loc. Pentru a determina dacă a primit suficiente și destul de devreme, trebuie ținut seama de particularitățile cauzei (a se vedea hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, hotărâre din 30 august 1990, seria A n°182, § 40).
În cauza de față, Curtea observă că procesul-verbal al stării locuinței din 20 aprilie 1995, care poartă semnătura reclamantului, expune că reclamantul a fost arestat în cadrul unei investigații privind organizația Ekim, condusă de direcția de securitate. Observă de asemenea că în timpul interogatoriului acestuia în fața judecătorului asistent, reclamantul nu a contestat aparent procesul-verbal pe acest punct.
Curtea constată, mai mult, că în cererea sa inițială, reclamantul a afirmat că "în timp ce era în arest preventiv, polițiștii i-au cerut dacă cunoaște anumite persoane, dacă a comis anumite infracțiuni, dacă a fost vreodată în anumite locuri". Chiar și în cazul în care polițiștii care l-au arestat nu i-au furnizat pe loc toate motivele arestării sale, nimic din dosar nu permite concluzionarea că reclamantul, în urma arestării sale și în timp ce era în arest preventiv, nu a fost informat de motivele justificând aceasta (a se vedea Dikme c. Turquie, n°20869/92, § 55, CEDO 2000-VIII).
De aici rezultă că acest grief este vădit nefondat și trebuie declarat inadmisibil în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge de durata arrestului său preventiv. Invocă art. 5 § 3 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la §1 c) din prezentul articol trebuie să fie prezentată imediat unui judecător sau altei magistrate autorizate prin lege să exercite funcții judiciare (...)"
A. Asupra admisibilității
Guvernul invită Curtea să respingă această parte a cererului pentru neepuizarea căilor de recurs interne în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție. Observă, în primul rând, că §8 al articolului 19 din Constituție oferea o cale de recurs reclamantului pentru a controla legalitatea arrestului preventiv. Susține, de asemenea, că reclamantul a omis să introducă un recurs în fața judecătorului de pace pe baza articolului 128 § 4 din codul de procedură penală. Susține, în sfârșit, că în baza legii n°466 privind indemnizarea persoanelor arestate sau deținute ilegal, reclamantul avusese dreptul la reparație care putea fi exercitat odată ce procesul s-a încheiat.
Reclamantul se opune acestei teze a Guvernului și susține că orice demers judiciar s-ar fi dovedit zadarnic deoarece în cauza de față, măsurile litigioase au fost luate în conformitate cu legislația în vigoare la época faptelor.
Curtea observă din start că recursul invocat de Guvern și instituit de art. 128 § 4 din codul de procedură penală nu se aplica la época faptelor, atunci când era vorba de infracțiuni, ca în cazul de față, care cădeau sub competența curților de securitate a statului (Barut c. Turquie (hotărâre asupra admisibilității), n°29863/96, 11 septembrie 2001).
Privitor la excepția bazată pe art. 19 din Constituție, Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia o cale de recurs trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, fără care îi lipsesc accesibilitatea și eficacitatea necesare; statul pârât trebuie să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (Navarra c. Franța, hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A n°273-B, p. 27, § 24). Or, în cauza de față, Curtea observă că Guvernul nu a furnizat nici un exemplu de decizie a unui judecător anulând plasarea în arest preventiv a unui inculpat în urma unui recurs introdus pe baza articolului 19 din Constituție. De aici rezultă că existența acestei căi de recurs este departe de a fi stabilită cu un grad suficient de certitudine (Cihan c. Turquie, (hotărâre asupra admisibilității) n°25724/94, 26 octombrie 1999).
Privitor la calea de indemnizare prevăzută de legea n°466, Curtea constată mai întâi că grievul reclamantului bazat pe art. 5 § 3 din Convenție nu constă în a spune că acesta nu a dispus de o cale de recurs pentru a obține o compensație. Reclamantul susține lipsa unei proceduri prin intermediul căreia ar fi putut obține un control jurisdicțional de tipul specific cerut de art. 5 § 3. De aceea, Curtea consideră că a-l cere reclamantului, plasat în arest preventiv fără control judiciar rapid și automat, să introducă un recurs în daune și prejudicii ar modifica natura garanției oferite, în special de paragrafele 3 și 4 ale articolului 5, care este distinctă de cea prevăzută de art. 5 § 5 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Yağcı și Sargın c. Turquie, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A n°319-A, p. 17, § 44).
De aici rezultă că excepția Guvernului nu poate fi primită.
B. Pe fond
Guvernul susține în special regularitatea arrestului preventiv impus în cauza de față, a cărui durată nu a depășit limitele prevăzute de lege. În acest scop, atrage atenția asupra dificultăților și specificității investigațiilor privind infracțiunile teroriste, ca acelea imputate reclamantului, și susține că asemenea infracțiuni "necesită o perioadă lungă în instrucție pentru pregătirea dosarului datorită dificultății adunării de probe". Această pregătire ar ușura judecata și ar scurta durata acesteia.
Curtea a admis deja de mai multe ori în trecut că investigațiile privind infracțiunile teroriste confruntă indubitabil autoritățile cu probleme particulare (a se vedea, între altele, Brogan și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, seria A n°145-B, § 61; Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombrie 1994, seria A n°300-A, § 58; Aksoy c. Turquie, hotărâre din 18 decembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-VI, § 78; Sakık și alții c. Turquie, hotărâre din 26 noiembrie 1997, Colecția 1997-VII, § 44; Demir și alții c. Turquie, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-IV, § 41; și Dikme, precitat, § 64). Aceasta nu înseamnă, totuși, că acestea au răgazul liber, în materie de art. 5, să aresteze și să plaseze în arest preventiv suspecții, lipsiți de orice control efectiv al tribunalelor interne și, în ultima instanță, de organele de control ale Convenției, de fiecare dată când aleg să afirme că o infracțiune teroristă este constatată (a se vedea, mutatis mutandis, Murray, precitat, § 58).
În cauza de față, arest preventiv al reclamantului a început pe 19 aprilie 1995 cu arestarea acestuia de poliție și s-a încheiat pe 2 mai 1995, cu plasarea sa în detenție provizorie de judecătorul asistent. A durat, prin urmare, paisprezece zile.
Curtea reamintește că în hotărârea Brogan și alții, a judecat că o perioadă de arest preventiv de patru zile și șase ore fără ca persoana în cauză să fie prezentată unui judecător depășea limitele stricte de timp fixate de art. 5 § 3, chiar și atunci când scopul era protejarea comunității în ansamblu împotriva terorismului (Brogan și alții, precitat, p. 33, § 62).
Curtea nu poate deci admite că ar fi fost necesar să deține reclamantul pentru paisprezece zile înainte ca acesta să fie "prezentat unui judecător".
De aceea, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
Reclamantul consideră că perchezițiile la domiciliul său au fost efectuate fără a respecta modalitatea cerută de lege. Invocă art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează în părțile relevante:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...) domiciliului (...).
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, (...) apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, (...)"
Guvernul nu se pronunță asupra acestui punct.
Curtea reamintește că, în lupta împotriva criminalității, statele pot considera necesar să recurgă la anumite măsuri, cum ar fi vizitele domiciliare și confiscările, pentru a stabili dovezile materiale ale delictelor și pentru a urmări, după caz, autorii. Cu toate acestea, trebuie ca legislația și practica acestora în această materie să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea, în special, Klass și alții c. Germania, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A n°28, p. 23, § 50, și Miailhe c. Franța (n°1), hotărâre din 25 februarie 1993, seria A n°256-C, pp. 89-90, § 37).
În cauza de față, Curtea observă că dreptul național permite administrației să efectueze în anumite cazuri o percheziție domiciliară fără mandat judiciar. Observă că perchezițiunea litigioas a vizat adunarea de elemente de dovadă care ar putea confirma suspiciunile care plăteau asupra reclamantului, și anume posibila sa apartenență la o organizație ilegală. Cât privește condițiile în care percheziția s-a desfășurat, procesul-verbal al percheziției indică faptul că aceasta s-a efectuat în prezența reclamantului. Nu rezultă din documentele din dosar că reclamantul ar fi formula dezacordul privind perchezițiunea, nici că ar fi contestat, mai târziu, veridicitatea acestor documente în fața autorităților judiciare.
De aici rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
IV. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 §§ 1, 2 ȘI 3 c)-d), 7, 9 ȘI 10 DIN CONVENȚIE
Printr-o scrisoare din 25 septembrie 1998, reclamantul se plânge în sfârșit de încălcarea articolelor 6 §§ 1, 2 și 3 c)-d), 7, 9 și 10 din Convenție. Pe temelia articolului 6 din Convenție, el susține în special;
- că curtea de securitate a statului din Istanbul nu putea fi considerată un tribunal independent și imparțial, din motiv că unul dintre membrii săi era un ofițer subordonat direct ierarhiei militare (art. 6 § 1);
- că hotărârea Curții de Casație nu era motivată și că hotărârea curții de securitate a statului se baza pe dovezi care nu au fost adunate în mod legal;
- nu a beneficiat de principiul prezumției de nevinovăție în măsura în care procesele-verbale ale poliției și actul de acuzare al procurorului l-au desemnat ca membru al unei organizații ilegale (art. 6 § 2);
- nu a beneficiat de asistența unui avocat în timp ce era în arest preventiv (art. 6 § 3 c));
- nu a putut face să fie interogați doi martori în favoarea sa (art. 6 § 3 d)).
Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că aplicarea eronată a legii n°3506 a atras o creștere a amendei la adresa sa.
Reclamantul afirmă, de asemenea, că condamnarea sa a tras după sine o încălcare a articolelor 9 și 10 din Convenție în măsura în care infracțiunea pentru care a fost condamnat vizau, în realitate, represiunea libertății sale de gândire.
Guvernul susține în observațiile sale că grievurile introduse pe 25 septembrie 1998 pe baza articolelor 6 §§ 1, 2, 3 d), 7, 9 și 10 din Convenție sunt tardive, deoarece ar fi trebuit menționate în memoriul introductiv din 2 noiembrie 1995.
Reclamantul susține că s-a informat despre hotărârea de casație pe 20 martie 1998.
Grievurile introduse pe 25 septembrie 1998, care se bazează toate pe hotărârea definitivă a Curții de Casație, sunt, prin urmare, tardive. De aici rezultă că această parte a cererului este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
V. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât parțial a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul cere 35 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit.
Guvernul consideră această pretenție excesivă și crede că în caz de constatare a unei încălcări de către Curtă, aceasta ar constitui o reparație suficientă.
Curtea observă că reclamantul a suferit o perioadă de arest preventiv de paisprezece zile și consideră că este foarte probabil că acest fapt i-a cauzat un prejudiciu moral. Ținând seama de diferitele aspecte ale cauzei și statuând în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 5 000 EUR pentru prejudiciu moral.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul mai solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.
Guvernul contestă aceste prețuri.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 5 § 3 din Convenție și inadmisibilă pentru rest;
Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, precum și 1 500 EUR (mille cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, de convertit în noile lire turce la cursul aplicabil la data plății;
b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 decembrie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte