AFFAIRE İȘERİ ET AUTRES c. TURQUIE

Originea cauzei o constituie o cerere (nr. 29283/07) adresată împotriva Republicii Turcia și formulată de patru cetățeni ai acestui stat, d-nii Murat İșeri, Hüseyin Gölpınar, Fevzi Ayber și Abdurrahman Dașdemir (« reclamanii »), care au sesizat Curtea pe 9 iulie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanii au fost reprezentați de d-na O. Aydın Göktaș, avocat la Ankara. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanii se plâng de o încălcare a articolelor 3, 10 și 11 ale Convenției.

Pe 26 aprilie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Conform articolului 29 § 1 al Convenției, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe concomitent asupra admisibilității și fondului cauzei. ÎN FAPT

Reclamanii Fevzi Ayber și Abdurrahman Dașdemir sunt membri ai secțiunii locale a sindicatului Eğitim-Sen (Eğitim ve Bilim Emekçiler Sendikası, Sindicatul agenților din educație, știință și cultură) afiliat la Kesk (Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu, Confederația sindicală a salariaților din sectorul public).

Reclamanii Murat İșeri și Hüseyin Gölpınar sunt membri ai sindicatului Kesk. A. Desfășurarea manifestației

Reclamanii au participat pe 30 mai 2006 la o declarație pentru presă organizată de Kesk și sindicatele afiliate pe tema legii privind securitatea socială. Membrii sindicatelor, inclusiv reclamanii, s-au îndreptat spre parcul Güvenpark unde urma să se facă declarația respectivă.

Înainte de desfășurarea manifestației, prefectura Ankarei determinase itinerarul pe care trebuiau să se deplaseze manifestanții pentru a asigura buna desfășurare a evenimentului și protejarea ordinii publice. Hotărârea de poliție a Ankarei informase organizatorii cu privire la parcursul astfel stabilit.

Potrivit Guvernului, un grup de 450 de membri ai Kesk hotărâse să ia un alt itinerar și să folosească un bulevard principal din centrul Ankarei. Poliția ar fi avertizat reprezentanții Kesk că nu aveau permisiunea să ia acest itinerar deoarece riscau să blocheze circulația atât a vehiculelor, cât și a pietonilor. Grupul nu ar fi ascultat și ar fi blocat traficul. Poliția ar fi oprit avansul acestor manifestanți prin ridicarea unei baricide. Aceștia ar fi opus rezistență și ar fi atacat polițiștii, creând tulburări minore. În cele din urmă, declarația pentru presă s-ar fi desfășurat și la ora 17:10, participanții s-ar fi dispersat.

Potrivit spuselor reclamanților, ei înșiși și sindicatele din care făceau parte au fost împiedicați de forțele de poliție să participe la adunare, ceea ce nu s-ar fi întâmplat cu membri ai sindicatelor Ordinului Unit al Arhitecților și Inginerilor, ai DISK (Devrimci İsçi Sendikaları Konfederasyonu, Confederația sindicatelor muncitorești revoluționare) și ai Uniunii medicilor. Reclamanii ar fi fost loviți cu picioarele și cu bâta și amenințați de forțele de poliție. 1. Examinarea medicală a reclamanților

După desfășurarea manifestației, reclamanii au suportat un examen medical. Raportul medical nr. 869606, eliberat de spitalul public din Ankara (« spitalul public »), arată că Murat İșeri prezenta o ecchimoză de 2 x 1 cm la nivelul maxilarului drept și diverse zone dureroase și sensibile pe corp.

Raportul medical nr. 869816, eliberat de spitalul public, arată că Hüseyin Gölpınar avea pe frunte o ecchimoză de 3 x 3 cm și o abraziune, și prezenta de asemenea zone dureroase și sensibile la nivelul umărului și regiunii lombare stângi.

Raportul medical nr. 869807, eliberat de spitalul public, arată că Fevzi Ayber avea o urmă de violență pe partea stângă a gâtului și ecchimozuri pe mâini și pe un genunchi.

Raportul medical nr. 869805, eliberat de spitalul public, arată că Abdurrahman Dașdemir avea pe partea stângă a feței și pe frunte o ecchimoză de 1 x 1 cm, și prezenta diverse zone dureroase și sensibile pe corp. 2. Examinarea medicală a polițiștilor efectuată ca urmare a incidentului litigios

Câțiva polițiști au suportat examene medicale și rapoartele corespunzătoare au fost întocmite pe 30 mai 2006, la ora 18:38 și la ora 18:54.

Primul raport medical arată că polițistul S.Ç. și polițistul İ.Ü. aveau pe cotul drept un traumatism al țesuturilor moi, și că polițistul M.Ü. avea o abraziune de 2 cm pe fața anterioară a piciorului drept.

Al doilea raport medical arată că polițistul F.O. avea abraziuni pe partea externă a antebrațului drept și partea internă a antebrațului stâng, că polițistul A.B. avea o zonă sensibilă la nivelul genunchiului drept și o ecchimoză de 3 x 10 cm sub maleola piciorului drept. B. Plângerea penală depusă de reclamani

Pe 7 iunie 2006, reclamanii au depus la procurorul Republicii Ankara o plângere penală pentru maltratare împotriva polițiștilor, pe care îi acuzau că au încercat să îi împiedice să participe pe 30 mai 2006 la o declarație pentru presă organizată de Kesk și sindicatele afiliate pe tema legii privind securitatea socială.

Pe 15 iunie 2006, pe baza legii nr. 4483 privind procedura de urmărire a funcționarilor și altor agenți ai funcției publice, procurorul Republicii a cerut prefecturii Ankarei autorizația de a deschide urmărirea penală împotriva polițiștilor în cauză.

Pe 17 iulie 2006, direcția de poliție a Ankarei l-a audiat pe Hüseyin Gölpınar. Acesta a declarat că pe 30 mai 2006 trebuia să participe la o declarație pentru presă organizată de sindicatul din care era membru, că polițiștii l-au împiedicat să se deplaseze acolo și l-au lovit cu bâta, scutul, picioarele și pumnii, și că a căzut pe pământ unde a mai fost lovit cu picioarele.

Printr-o hotărâre din 3 august 2006, prefectura nu a autorizat deschiderea urmăririi penale împotriva polițiștilor în cauză.

Pe 1 septembrie 2006, pe baza hotărârii prefectului din 3 august 2006, procurorul Republicii a decis clasarea fără urmărire a plângerii reclamanților.

Într-o dată neprecizată, reclamanii au contestat hotărârea prefectului din 3 august 2006 la tribunalul regional din Ankara.

Pe 18 ianuarie 2007, tribunalul administrativ regional din Ankara a confirmat hotărârea prefecturii, pe motiv că alegațiile reclamanților nu se bazau pe constatări și informații serioase. Potrivit reclamanților, această hotărâre le-a fost comunicată pe 13 februarie 2007.

Legea nr. 4483 privind procedura de urmărire a funcționarilor și altor agenți ai funcției publice, care a intrat în vigoare pe 2 decembrie 1999, prevede în art. 9 că deciziile date de organele administrative competente cu privire la cererile de deschidere a investigațiilor penale formulate de procurori și care vizează un funcționar pot fi contestate în termen de zece zile. Prevede, de asemenea, că instanțele administrative sunt singurele competente să cunoască de aceste contestații și că deciziile acestora sunt definitive.

Odată ce refuzul organului de investigație este confirmat de judecătorii administrativi, procurorii sunt legați și pot doar clasa cauza fără urmărire. Este vorba despre un act pur formal, care se limitează la înfăptuirea deciziei definitive a organului de investigație. În practică, se întâmplă ca procurorii să dea « ordine de netrimitere în judecată » ca urmare a refuzului opus unei cereri de deschidere a urmăririi împotriva unui funcționar. Asemenea ordine sunt caducare și cale de contestare penală, teoretic deschisă împotriva acestora, nu poate duce la deschiderea urmăririi penale în ciuda refuzului organului administrativ. Poziția camerelor penale ale Curții de Casație o confirmă (a se vedea, de exemplu, hotărârile nr. 2006/14865 din 4 octombrie 2006 și nr. 2006/10703 din 10 mai 2006): « Deschiderea urmăririi penale împotriva funcționarilor pentru infracțiuni care cad sub incidența legii nr. 4483 (...) necesită o « autorizație ». Conform articolului 4 al legii nr. 4483, procurorii Republicii sesizați cu o plângere sau denunțare privind asemenea infracțiuni (...) cer autorizația de deschidere a investigației și se limitează la administrarea probelor susceptibile de a dispărea (...) Dacă autorizația necesară este refuzată, parchetul poate lua o decizie de « clasare fără urmărire » a plângerii sau denunțării (...) dar îi este imposibil să dea o « ordine de netrimitere în judecată », în sensul articolului 172 al codului de procedură penală (...) deoarece nu se presupune că vreo investigație penală ar fi fost deschisă anterior. Faptul că instanța penală cheamă să cunoască de o contestație formată împotriva unei asemenea ordine decide asupra fondului recursului în loc să concluzioneze o « clasare fără urmărire » este contrară legii (...) »

Până la promulgarea legii de amendare nr. 4778 pe 2 ianuarie 2003, procedura sus-menționată se aplica oricărei forme de infracțiune comisă în exercitarea funcției publice, cu excepția cazurilor de flagrant delict, pasibile de pedepse cu închisoare efectivă. Din acea dată, conform articolului 2 al legii nr. 4483, urmăririle pentru maltratare (art. 243 al vechiului cod penal și articolele 94 și 95 ale noului cod penal din 26 septembrie 2004) și folosirea excesivă a forței (art. 245 al vechiului cod penal și art. 256 al noului cod penal) de către agenții statului sunt excluse din domeniul de aplicare al legii nr. 4483 (Çamçı și alții împotriva Turciei, nr. 25172/02, §§ 21-22, 24 februarie 2009).

În prezent, investigația unor asemenea acte se supune dreptului comun, deci competenței procurilor Republicii. ÎN DREPT

Guvernul contestă această teză. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această pretenție nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Referindu-se la versiunea sa a faptelor raportate la §10 mai sus, Guvernul este de părere că măsurile luate de forțele de poliție erau proporționale cu scopul legitim urmărit. Susține, de asemenea, că reclamanii nu au fost supuși unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției. Adaugă că, conform legii nr. 4483, o investigație a fost efectuată ca urmare a plângerii pentru maltratare depuse de reclamani.

Reclamanii contestă tezele Guvernului și reitcrează alegațiile lor. Ei neagă în special că ar fi opus rezistență poliției, precizând că au fost loviți de polițiști în timp ce discutau cu aceștia la capul cortegului. Se plâng, de asemenea, de insuficiența investigației efectuate cu privire la plângerile lor bazate pe art. 3 al Convenției. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că atunci când un individ se află lipsit de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de poliție, folosirea împotriva lui a forței fizice când aceasta nu este necesară de comportamentul lui lezează demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (a se vedea, între altele, R.L. și M.-J.D. împotriva Franței, nr. 44568/98, § 61, 19 mai 2004, Gülizar Tuncer împotriva Turciei, nr. 23708/05, § 29, 21 septembrie 2010, Umar Karatepe împotriva Turciei, nr. 20502/05, § 57, 12 octombrie 2010, și Timtik împotriva Turciei, nr. 12503/06, § 47, 9 noiembrie 2010).

În caza de față, Curtea constată că după desfășurarea manifestației litigioase, reclamanii au fost examinați de medici. Din rapoartele medicale diferite rezultă că persoanele în cauză prezentau, între altele, ecchimozuri, ecchimozuri și abraziuni pe corp și, pentru unu dintre ei, pe maxilar (paragrafele 12-15 mai sus). Ținând seama de constatările din aceste rapoarte medicale diferite, Curtea consideră că tratamentele de care au fost victime reclamanii cad sub incidența articolului 3 al Convenției.

Prin urmare, Curții îi revine să cerceteze dacă forța folosită împotriva manifestanților era proporțională. În acest sens, Curtea reamintește că acordă o importanță deosebită leziunilor sau sechelelor care au fost cauzate și circumstanțelor în care au fost cauzate (R.L. și M.-J.D., citat mai sus, § 68, și Gülizar Tuncer, citat mai sus, § 31).

Curtea remarcă că în cauza de față, nici procurorul Republicii, nici prefectura, nici tribunalul administrativ regional sesizați cu privire la alegațiile reclamanților nu au stabilit că forța folosită de poliție pentru a imobiliza reclamanii era proporțională cu presupusa rezistență opusă de aceștia. În orice caz, nicio autoritate națională nu oferă o explicație plauzibilă cu privire la modul în care a avut loc incidentul litigios la originea leziunilor constatate pe corpurile reclamanților, nici nu precizează circumstanțele exacte în care reclamanii ar fi primit lovituri, nici nu oferă cel mai mic element faptic precis care să permită verificarea proporționalității forței folosite de polițiști împotriva persoanelor în cauză (Timtik, citat mai sus, § 51). Curtea remarcă că tribunalul administrativ regional a respins apelul formulat de reclamani împotriva hotărârii prefectului pe motiv că alegațiile persoanelor în cauză nu se bazau pe constatări și informații serioase. Ea observă, de asemenea, că această concluzie a tribunalului nu oferă explicații cu privire la conținutul depozițiunii reclamantului Hüseyin Gölpınar, audiat pe 17 iulie 2006, în care el afirmă că polițiștii l-au împiedicat să se deplaseze la manifestație și l-au lovit, în special cu bâta și scutul (§21 mai sus).

Curtea observă că potrivit Guvernului, forțele de poliție stabiliseră o barică pentru a opri trecerea manifestanților și că reclamanii s-au întors împotriva polițiștilor (§10 mai sus). În acest sens, Curtea constată că niciuna din autoritățile naționale nu precizează dacă reclamanii au opus pur și simplu rezistență polițiștilor sau dacă au atacat fizic forțele de poliție. Prin urmare, chiar presupunând că comportamentele reclamanților ar fi putut justifica un recurs la forță, Curtea reafirmă că dispersarea unei adunări nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor date corpului, feței sau capului unui participant la adunarea respectivă (Güler împotriva Turciei, nr. 49391/99, § 46, 10 ianuarie 2006, și Zülcihan Șahin și alții împotriva Turciei, nr. 53147/99, § 54, 3 februarie 2005).

În plus, Curtea a luat notă de rapoartele medicale furnizate de Guvern și care indică leziunile prezentate de polițiști. Ea este de părere că era în ultimă instanță responsabilitatea tribunalului regional, încărcat cu examinarea elementelor de dovadă prezentate de părți în cadrul procedurii administrative engage împotriva polițiștilor, să ofere o explicație cu privire la originea acestor leziuni. În continuare, Curtea nu este convinsă de concluzia investigației administrative conduse de prefect, în măsura în care dosarul supus aprecierii sale nu conține nici un act, nici vreo depoziție a diferiților protagoniști implicați în incidentul litigios, și anume reclamanii și forțele de poliție. Ea consideră că există contradicții între această investigație și rapoartele medicale depuse în dosar de părți. Ea observă în orice caz că rapoartele medicale prezentate de Guvern cu privire la diferiții polițiști nu sunt corroborate de depozițiile polițiștilor sau investigația preliminară, care ar fi permis determinarea cu exactitate a momentului manifestației în care aceștia au putut fi răniți sau dacă au fost într-adevăr răniți de reclamani. De aceea, ea emite serioase îndoieli cu privire la modul în care a fost condusă această investigație administrativă și deduce de aici că rapoartele medicale nu au fost examinate cu toată diligența și atenția necesare.

Curtea observă, de asemenea, că o cerere a fost adresată prefectului pentru a autoriza deschiderea urmăririi penale împotriva funcționarilor de poliție incriminați, în timp ce, din momentul intrării în vigoare a legii de amendare nr. 4778 pe 2 ianuarie 2003, urmăririle pentru maltratare și folosirea excesivă a forței de către agenții statului cad sub dreptul comun. Într-adevăr, în circumstanțele cauzei și conform articolului 2 al legii nr. 4778, faptele și actele litigioase desfășurate pe 30 mai 2006, investigația se încadra în competența procurilor Republicii (§29 mai sus) și nu sub vechea lege nr. 4778. Această necunoaștere a modificării aduse legii nr. 4778 a împiedicat stabilirea circumstanțelor exacte în care reclamanii au suferit maltratare. În acest sens, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia o asemenea investigație condusă de organe administrative nu poate fi considerată o investigație condusă de un organ independent (a se vedea, de exemplu, Nazif Yavuz împotriva Turciei, nr. 69912/01, § 49, 12 ianuarie 2006, Ümit Gül împotriva Turciei, nr. 7880/02, §§ 53-57, 29 septembrie 2009, și Mete și alții împotriva Turciei, nr. 294/08, § 114, 4 octombrie 2011).

Ținând seama de constatările de mai sus, precum și de rapoartele medicale prezentate de reclamani, Curtea consideră că explicațiile Guvernului privind recurgerea la forță nu se bazează pe argumente convingătoare, nici pe o investigație efectivă condusă de instanțele naționale independente (a se vedea, mutatis mutandis, Đurđević împotriva Croației, nr. 52442/09, § 95, 19 iulie 2011). De aceea, ea consideră că forța folosită în cazul de față era excesivă și nejustificată de circumstanțe.

Rezultă că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției.

Guvernul contestă teza reclamanților. Ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Argumentează că, dacă se plâng de absența unui recurs efectiv în dreptul intern, reclamanii nu și-au introdus cererea în termenul necesar de șase luni după data faptelor litigioase. Ridică o altă excepție de inadmisibilitate bazată pe absența calității de victimă a reclamanților.

Reclamanii contestă aceste excepții.

Curtea constată, la fel ca Guvernul, că reclamanii au putut participa la manifestația litigioasă și că declarația pentru presă a fost într-adevăr citită. Prin urmare, chiar și considerând că tratamentele denunțate au fost aplicate reclamanților în timpul manifestației și admițând că asemenea tratamente pot avea un efect descurajant asupra libertății de a manifesta în sensul articolului 11 al Convenției, Curtea consideră că chestiunea juridică principală pusă de cererea de față este aceea de a ști dacă reclamanii au suferit maltratare din cauza intervenției forțelor de poliție la sfârșitul manifestației în cauză. Ținând seama de concluzia sa privind art. 3 al Convenției (§45 mai sus), Curtea consideră că nu este necesară pronunțarea separată asupra plângerii pe care reclamanii au prezentat-o, în caza de față, sub aspectul articolului 11 al Convenției (a se vedea, între altele, İzgi împotriva Turciei, nr. 44861/04, § 47, 15 noiembrie 2011).

De aceea, Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a admisibilității și fondului plângerii derivate din art. 11 al Convenției.

Reclamanii cer fiecare 10 000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră că este cazul să se acorde fiecăruia dintre reclamani 7 500 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanii se referă la o convenție de onorar, încheiată cu avocata lor pe baza tarifului baroului din Ankara pentru reprezentarea lor în fața Curții, pentru care nu furnizează o copie și nu indică o sumă. Prezintă, de asemenea, copia a trei facturi privind traduceri întocmite pe numele Kesk. Nu precizează dacă aceste facturi privesc cheltuieli în conexiune cu cererea lor.

Guvernul susține că nu este cazul să se acorde o sumă reclamanților pentru cheltuieli și costuri.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În caza de față, ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe baza ratei dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibilă plângerea derivată din art. 3 al Convenției; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției; 3. Declară că nu este necesară examinarea admisibilității și fondului plângerii derivate din art. 11 al Convenției; 4. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia dintre reclamani, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 7 500 EUR (șapte mii cinci sute euro), de convertit în lire turce, la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; b) de la expirarea acelui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Alcătuit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 octombrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Stanley Naismith Ineta Ziemele Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29283/07) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM. Murat İșeri, Hüseyin Gölpınar, Fevzi Ayber et Abdurrahman Dașdemir (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 juillet 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants ont été représentés par M e O. Aydın Göktaș, avocate à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Les requérants se plaignent d’une violation des articles 3, 10 et 11 de la Convention.

Le 26 avril 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Les requérants Fevzi Ayber et Abdurrahman Dașdemir sont membres de la section locale du syndicat Eğitim-Sen ( Eğitim ve Bilim Emekçiler Sendikası , Syndicat des agents de l’éducation, de la science et de la culture) rattaché au Kesk ( Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu , Confédération syndicale des salariés du secteur public).

Les requérants Murat İșeri et Hüseyin Gölpınar sont membres du syndicat Kesk. A. Le déroulement de la manifestation

Les requérants participèrent, le 30 mai 2006, à une déclaration à la presse organisée par le Kesk et les syndicats affiliés sur le thème de la loi sur la sécurité sociale. Les membres des syndicats, y compris les requérants, se dirigèrent vers le parc Güvenpark où devait être faite la déclaration en question.

Avant la tenue de la manifestation, la préfecture d’Ankara avait déterminé l’itinéraire que devaient emprunter les manifestants pour assurer le bon déroulement de l’événement et protéger l’ordre public. La direction de la sûreté d’Ankara avait informé les organisateurs du parcours ainsi établi.

Selon le Gouvernement, un groupe de 450 membres du Kesk avait décidé de prendre un autre itinéraire et d’emprunter un boulevard principal du centre d’Ankara. La police aurait averti les représentants du Kesk qu’ils n’étaient pas autorisés à prendre cet itinéraire car ils risquaient de bloquer la circulation tant des véhicules que des piétons. Le groupe n’aurait pas obtempéré et aurait bloqué le trafic. La police aurait empêché la progression de ces manifestants en dressant une barricade. Ceux-ci auraient résisté et se seraient attaqués aux policiers, créant un trouble mineur. Finalement, la déclaration de presse se serait tenue et, à 17 h 10, les participants se seraient dispersés.

Selon les dires des requérants, eux-mêmes ainsi que les syndicats auxquels ils étaient affiliés avaient été empêchés par les forces de l’ordre de participer au rassemblement, ce qui n’aurait pas été le cas des membres des syndicats de l’Ordre réuni des architectes et ingénieurs, du DİSK ( Devrimci İsçi Sendikaları Konfederasyonu , Confédération des syndicats ouvriers révolutionnaires) et de l’Union des médecins. Les requérants auraient été frappés à coups de pied et de matraque et menacés par les forces de l’ordre. 1. L’examen médical des requérants

A l’issue de la manifestation, les requérants se soumirent à un examen médical. Le rapport médical n o 869606, délivré par l’hôpital public d’Ankara (« l’hôpital public »), indique que Murat İșeri présentait un hématome de 2 x 1 cm à la hauteur de la mâchoire droite et diverses zones douloureuses et sensibles sur son corps.

Le rapport médical n o 869816, délivré par l’hôpital public, indiqua que Hüseyin Gölpınar avait sur le front un hématome de 3 x 3 cm et une abrasion, et qu’il présentait également des zones douloureuses et sensibles au niveau de l’épaule et de la région lombaire gauches.

Le rapport médical n o 869807, délivré par l’hôpital public, indique que Fevzi Ayber portait une trace de violence sur le côté gauche du cou et des ecchymoses sur les mains et sur un genou.

Le rapport médical n o 869805, délivré par l’hôpital public, indique que Abdurrahman Dașdemir avait sur le côté gauche du visage et sur le front un hématome de 1 x 1 cm, et qu’il présentait diverses zones douloureuses et sensibles sur son corps. 2. L’examen médical des policiers effectué à la suite de l’incident litigieux

Certains policiers furent soumis à des examens médicaux et les rapports correspondants furent établis le 30 mai 2006, à 18 h 38 et à 18 h 54.

Le premier rapport médical indique que le policier S.Ç. et le policier İ.Ü. avaient sur le coude droit un traumatisme des tissus mous ( yumușak doku travması ), et que le policier M.Ü. avait une abrasion de 2 cm sur la face antérieure de la jambe droite.

Le second rapport médical indique que le policier F.O. avait des abrasions sur la partie externe de l’avant-bras droit et la partie interne de l’avant-bras gauche, que le policier A.B. avait une zone sensible au niveau du genou droit et une ecchymose de 3 x 10 cm sous la malléole du pied droit. B. La plainte pénale déposée par les requérants

Le 7 juin 2006, les requérants déposèrent auprès du procureur de la République d’Ankara une plainte pénale pour mauvais traitements contre les policiers, à qui ils reprochaient d’avoir voulu les empêcher de participer, le 30 mai 2006, à une déclaration de presse, organisée par le Kesk et les syndicats affiliés, sur le thème de la loi sur la sécurité sociale.

Le 15 juin 2006, sur le fondement de la loi n o 4483 sur la procédure relative à la poursuite des fonctionnaires et autres agents de la fonction publique, le procureur de la République demanda à la préfecture d’Ankara l’autorisation d’ouvrir des poursuites pénales contre les policiers concernés.

Le 17 juillet 2006, la direction de la sûreté d’Ankara entendit Hüseyin Gölpınar. Celui-ci déclara que, le 30 mai 2006, il devait participer à une déclaration de presse organisée par le syndicat dont il était membre, que les policiers l’avaient empêché de s’y rendre et l’avaient frappé à coups de matraque, de bouclier, de pied et de poing, et qu’il était tombé sur le sol où il aurait été également frappé de coups de pied.

Par une décision du 3 août 2006, la préfecture n’autorisa pas l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers en question.

Le 1 er septembre 2006, sur le fondement de la décision du préfet du 3 août 2006, le procureur de la République décida le classement sans suite ( dilekçenin ișleme konulmamasına ) de la plainte des requérants.

A une date non précisée, les requérants contestèrent la décision du préfet du 3 août 2006 devant le tribunal régional d’Ankara.

Le 18 janvier 2007, le tribunal administratif régional d’Ankara confirma la décision de la préfecture, au motif que les allégations des requérants n’étaient pas fondées sur des constats et informations sérieux. Selon les requérants, ce jugement leur a été notifié le 13 février 2007. II.

La loi n o 4483 sur la procédure relative à la poursuite des fonctionnaires et autres agents de la fonction publique, entrée en vigueur le 2 décembre 1999, dispose dans son article 9 que les décisions rendues par les organes administratifs compétents sur les demandes d’ouverture d’enquêtes pénales formulées par les parquets et mettant en cause un fonctionnaire sont susceptibles d’opposition dans un délai de dix jours. Elle dispose en outre que les juridictions administratives sont seules compétentes pour connaître de telles oppositions et que leurs décisions sont définitives.

Une fois le refus de l’organe d’enquête confirmé par les juges administratifs, les parquets sont liés et ne peuvent que classer l’affaire sans suite. Il s’agit là d’un acte purement formel, qui se limite à entériner la décision définitive de l’organe d’enquête. Dans la pratique, il arrive que les parquets rendent des « ordonnances de non-lieu » à la suite du refus opposé à une demande d’ouverture des poursuites contre un fonctionnaire. Pareilles ordonnances sont caduques et la voie pénale d’opposition, théoriquement ouverte contre celles-ci, ne saurait entraîner l’ouverture de poursuites pénales en dépit du refus de l’organe administratif. La position des chambres répressives de la Cour de cassation le confirme (voir, par exemple, les arrêts n o 2006/14865 du 4 octobre 2006, et n o 2006/10703 du 10 mai 2006) : « L’ouverture de poursuites pénales contre des fonctionnaires pour des délits tombant sous le coup de la loi n o 4483 (...) requiert une « autorisation ». En vertu de l’article 4 de la loi n o 4483, les procureurs de la République saisis d’une plainte ou d’une dénonciation relative à de tels délits (...) demandent l’autorisation d’ouvrir une instruction et se bornent à administrer les preuves susceptibles de disparaître (...) Si l’autorisation requise est refusée, le parquet peut prendre une décision de « classement sans suite » de la plainte ou de la dénonciation (...) mais il lui est impossible de rendre une « ordonnance de non-lieu à poursuivre », au sens de l’article 172 du code de procédure pénale (...) car aucune instruction pénale n’est censée avoir été ouverte auparavant. Le fait que l’instance répressive appelée à connaître d’une opposition formée contre une telle ordonnance statue sur le bien-fondé du recours au lieu de conclure à un « classement sans suite » est contraire à la loi (...) »

Jusqu’à la promulgation de la loi d’amendement n o 4778, le 2 janvier 2003, la procédure susmentionnée s’appliquait à toute forme de délit commis dans l’exercice de la fonction publique, à l’exception des cas de flagrant délit, passibles de peines de prison ferme. Depuis cette date, selon l’article 2 de la loi n o 4483, les poursuites pour mauvais traitements (article 243 de l’ancien code pénal et articles 94 et 95 du nouveau code pénal du 26 septembre 2004) et recours excessifs à la force (article 245 de l’ancien code pénal et article 256 du nouveau code pénal) par des agents de l’Etat sont exclues du champ d’application de la loi n o 4483 ( Çamçı et autres c. Turquie , n o 25172/02, §§ 21-22, 24 février 2009).

A l’heure actuelle, l’instruction de tels actes relève du droit commun, donc de la compétence des procureurs de la République. EN DROIT I.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

En se référant à sa version des faits rapportée au paragraphe 10 ci-dessus, le Gouvernement est d’avis que les mesures prises par les forces de l’ordre étaient proportionnées au but légitime poursuivi. Il soutient en outre que les requérants n’ont pas fait l’objet de traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Il ajoute que, conformément à la loi n o 4483, une enquête a été menée à la suite de la plainte pour mauvais traitements déposée par les requérants.

Les requérants combattent les thèses du Gouvernement et réitèrent leurs allégations. Ils nient en particulier avoir résisté à la police, précisant avoir été frappés par les policiers alors qu’ils auraient été en train de discuter avec ceux-ci en tête du cortège. Ils se plaignent en outre de l’insuffisance de l’enquête menée au sujet de leurs plaintes fondées sur l’article 3 de la Convention. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l’ordre, l’utilisation à son égard de la force physique alors qu’elle n’est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l’article 3 (voir, parmi d’autres, R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 61, 19 mai 2004, Gülizar Tuncer c. Turquie , n o 23708/05, § 29, 21 septembre 2010, Umar Karatepe c. Turquie , n o 20502/05, § 57, 12 octobre 2010, et Timtik c. Turquie , n o 12503/06, § 47, 9 novembre 2010).

En l’espèce, la Cour constate que, à l’issue de la manifestation litigeuse, les requérants ont été examinés par des médecins. Il ressort des différents rapports médicaux que les intéressés présentaient, entre autres, des hématomes, des ecchymoses et des abrasions sur leurs corps et, pour l’un d’eux, sur la mâchoire (paragraphes 12-15 ci-dessus). A la lumière des constats figurant dans ces différents rapports médicaux, la Cour considère que les traitements dont les requérants ont été victimes tombent sous le coup de l’article 3 de la Convention.

Dès lors, il appartient à la Cour de rechercher si la force utilisée contre les manifestants était proportionnée. A cet égard, la Cour rappelle attacher une importance particulière aux lésions ou séquelles qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l’ont été ( R.L. et M. ‑ J.D. , précité, § 68, et Gülizar Tuncer , précité, § 31).

La Cour relève que, dans la présente affaire, ni le procureur de la République ni la préfecture ni le tribunal administratif régional saisis au sujet des allégations des requérants n’ont établi que la force utilisée par la police pour immobiliser les requérants était proportionnée à la prétendue résistance opposée par ceux-ci. En tout état de cause, aucune autorité nationale ne donne d’explication plausible sur la manière dont est survenu l’incident litigieux à l’origine des lésions relevées sur les corps des requérants, ni ne précise les circonstances exactes dans lesquelles les requérants auraient reçu des coups ni ne donne le moindre élément factuel précis permettant de vérifier la proportionnalité de la force utilisée par les policiers contre les intéressés ( Timtik , précité, § 51). La Cour relève que le tribunal administratif régional a rejeté l’appel interjeté par les requérants contre la décision du préfet au motif que les allégations des intéressés n’étaient pas fondées sur des constats et informations sérieux. Elle note aussi que cette conclusion du tribunal n’apporte pas d’explication quant au contenu de la déposition du requérant Hüseyin Gölpınar, entendu le 17 juillet 2006, dans laquelle il affirme que les policiers l’ont empêché de se rendre à la manifestation et qu’ils l’ont frappé, notamment à coups de matraque et de bouclier (paragraphe 21 ci-dessus).

La Cour note que, selon le Gouvernement, les forces de l’ordre avaient établi une barricade pour empêcher le passage des manifestants et que les requérants s’en sont pris aux policiers (paragraphe 10 ci-dessus). A cet égard, la Cour constate qu’aucune des autorités nationales ne précise si les requérants ont simplement résisté aux policiers ou s’ils ont agressé physiquement les forces de l’ordre. Aussi, à supposer même que les comportements des requérants aient pu justifier un recours à la force, la Cour réaffirme que la dispersion d’un rassemblement ne saurait suffire en soi à expliquer la gravité de coups portés au corps, au visage ou à la tête d’un participant au rassemblement en question ( Güler c. Turquie , n o 49391/99, § 46, 10 janvier 2006, et Zülcihan Șahin et autres c. Turquie , n o 53147/99, § 54, 3 février 2005).

Par ailleurs, la Cour a pris bonne note des rapports médicaux fournis par le Gouvernement et indiquant les lésions présentées par les policiers. Elle est d’avis qu’il appartenait en dernier ressort au tribunal régional, chargé d’examiner les éléments de preuve présentés par les parties dans le cadre de la procédure administrative engagée contre les policiers, de donner une explication quant à l’origine de ces lésions. Ensuite, la Cour n’est pas convaincue par la conclusion de l’enquête administrative menée par le préfet, dans la mesure où le dossier soumis à son appréciation ne contient aucun acte ni aucune déposition des différents protagonistes impliqués dans l’incident litigieux, à savoir les requérants et les forces de l’ordre. Elle estime qu’il y a des contradictions entre cette enquête et les rapports médicaux versés au dossier par les parties. Elle note en tout état de cause que les rapports médicaux présentés par le Gouvernement au sujet des différents policiers ne sont pas corroborés par les dépositions des policiers ou l’enquête préliminaire, qui auraient permis de déterminer avec exactitude à quel moment de la manifestation ces policiers ont pu être blessés ou bien s’ils ont véritablement été blessés par les requérants. Par conséquent, elle émet de sérieux doutes sur la manière dont cette enquête administrative a été menée et en déduit que les rapports médicaux n’ont pas été examinés avec toute la diligence et l’attention requises.

La Cour note par ailleurs qu’une demande ait été adressée au préfet afin d’autoriser l’ouverture de poursuites pénales contre les fonctionnaires de police incriminés alors que, depuis l’entrée en vigueur de la loi d’amendement n o 4778, le 2 janvier 2003, les poursuites pour mauvais traitements et recours excessifs à la force par des agents de l’Etat relèvent du droit commun. En effet, dans les circonstances de l’espèce et conformément à l’article 2 de la loi n o 4778, les faits et les actes litigieux s’étant déroulés le 30 mai 2006, l’instruction relevait de la compétence des procureurs de la République (paragraphe 29 ci-dessus) et non pas de l’ancienne loi n o 4778. Cette méconnaissance de la modification apportée à la loi n o 4778 a empêché d’établir les circonstances exactes dans lesquelles les requérants ont subi des mauvais traitements. A cet égard, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une telle enquête menée par des organes administratifs ne saurait être considérée comme une enquête menée par un organe indépendant (voir, par exemple, Nazif Yavuz c. Turquie , n o 69912/01, § 49, 12 janvier 2006, Ümit Gül c. Turquie , n o 7880/02, §§ 53-57, 29 septembre 2009, et Mete et autres c. Turquie , n o 294/08, § 114, 4 octobre 2011).

Eu égard aux constats qui précèdent ainsi qu’aux rapports médicaux présentés par les requérants, la Cour estime que les explications du Gouvernement quant au recours à la force en cause ne se fondent pas sur des arguments convaincants ni sur une enquête effective menée par les juridictions nationales indépendantes (voir, mutatis mutandis , Đurđević c. Croatie , n o 52442/09, § 95, 19 juillet 2011). Par conséquent, elle estime que la force employée en l’espèce était excessive et non justifiée par les circonstances.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement combat la thèse des requérants. Il soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il argüe que, s’ils se plaignent de l’absence de recours effectif en droit interne, les requérants n’ont pas introduit leur requête dans le délai requis de six mois après la date des faits litigieux. Il soulève une autre exception d’irrecevabilité tirée de l’absence de qualité de victime des requérants.

Les requérants contestent ces exceptions.

La Cour constate, à l’instar du Gouvernement, que les requérants ont pu assister à la manifestation litigieuse et que la déclaration à l’intention de la presse a bien été lue. Partant, même en considérant que les traitements dénoncés ont été infligés aux requérants pendant la manifestation et en admettant que pareils traitements puissent avoir un effet dissuasif sur la liberté de manifester au sens de l’article 11 de la Convention, la Cour estime que la question juridique principale posée par la présente requête est celle de savoir si les requérants ont subi des mauvais traitements en raison de l’intervention des forces de l’ordre à la fin de la manifestation en cause. Eu égard à sa conclusion relative à l’article 3 de la Convention (paragraphe 45 ci-dessus), la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief que les requérants ont présenté, en l’espèce, sous l’angle de l’article 11 de la Convention (voir, entre autres, İzgi c. Turquie , n o 44861/04, § 47, 15 novembre 2011).

Par conséquent, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner séparément la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de l’article 11 de la Convention. III.

Les requérants réclament chacun 10 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants 7 500 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérants se réfèrent à une convention d’honoraires, conclue avec leur avocate sur la base du tarif du barreau d’Ankara aux fins de leur représentation devant la Cour, pour laquelle ils ne fournissent pas de copie ni n’indiquent de montant. Ils présentent par ailleurs la copie de trois factures relatives à des traductions établies au nom du Kesk. Ils ne précisent pas si ces factures concernent des frais en relation avec leur requête.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas lieu d’accorder de somme aux requérants au titre des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevable le grief tiré de l’article 3 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de l’article 11 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros), à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Ineta Ziemele Greffier Présidente