AFFAIRE TAȘÇI ET DEMİR c. TURQUIE

La baza cauzei se află o cerere (nr. 23623/10) înaintată Curții împotriva Republicii Turcia de doi cetățeni ai acestui stat, Agit Taşçı și Rıdvan Demir ("reclamanții"), pe data de 9 aprilie 2010, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru savanturea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de doamnele și domnii M.D. Beştaş și M. Beştaş, avocați la Diyarbakır. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamanții, care erau minori la momentul faptelor, se plâng în special de durata reținerii lor în arest preventiv și de absența unui recurs care le-ar fi permis să conteste această măsură.

Pe 26 august 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Conform articolului 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului cauzei.

Pe 13 noiembrie 2009, s-a produs un atac cu cocktail Molotov împotriva unei locuințe de poliție la Siirt.

Pe 24 noiembrie 2009, ca urmare a identificării lor de către un martor anonim și un polițist, reclamanții au fost arestați în urma perchezițiilor la domiciliul lor. Ambii erau minori (șaptesprezece ani și șaisprezece ani).

Pe 25 noiembrie 2009, au fost audiați de procuror la Siirt și apoi prezentați judecătorului din tribunalul de circumscripție penal din acel oraș. Cu asistența unui avocat în cursul audierii, reclamanții au negat implicarea lor în atacul cu cocktail Molotov. La încheierea audierii, judecătorul a hotărât plasarea lor în arest preventiv, ținând seama de natura și calificarea infracțiunii, de starea probelor, de cuantumul pedepsei și de existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunii. Judecătorul a considerat că, dat fiind cuantumul pedepsei, supravegherea judiciară ar fi constituit o măsură insuficientă.

Pe 1 decembrie 2009, un judecător din tribunalul de circumscripție penal a respins recursul în opoziție depus de reclamanți pentru a contesta plasarea lor în arest preventiv. A constatat că situația juridică a acestora nu se schimbate din ziua plasării în arest și că introducerea unui regim de supraveghere judiciară nu era posibilă, ținând seama de existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunii, de strângerea incompletă a probelor și de cuantumul pedepsei. A examinat recursul fără a ține nici o ședință și a solicitat în aceeași ocazie opinia procurorului, care nu a fost notificată nici reclamanților, nici avocatului lor.

Pe 4 ianuarie 2010, procurorului de la Curtea de Apel Specială din Diyarbakır le-a imputat reclamanților că au comis o infracțiune în numele organizației armate ilegale PKK (Partidul Muncitorilor Curzi), că au făcut propagandă în favoarea acesteia, că au în posesie produse interzise și că au dañat bunuri publice. I-a inculpat în temeiul articolului 314 § 2 din codul penal, care pedepsește apartenența la o organizație armată, articolele 151 și 152 din codul penal, care pedepsesc infracțiunile împotriva proprietății, articolul 174 din acel cod, care pedepsește posesia de obiecte ilicite, și în final articolele 5 și 7 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Pe 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Specială din Diyarbakır a ordonat menținerea reclamanților în arest preventiv, ținând seama de natura și calificarea infracțiunii, de starea probelor și de faptul că era o infracțiune menționată în articolul 100 § 3 din codul de procedură penală.

Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 6008 din 22 iulie 2010, minorii nu mai puteau fi judecați de curți de apel speciale. Pe 28 iulie 2010, dosarul reclamanților a fost transferat de la Curtea de Apel Specială din Diyarbakır la Curtea de Apel din Siirt. În sentința sa, Curtea de Apel Specială din Diyarbakır a ordonat, de asemenea, menținerea reclamanților în arest preventiv, ținând seama de natura și calificarea infracțiunii, de starea probelor și de faptul că era o infracțiune menționată în articolul 100 § 3 din codul de procedură penală.

Pe 19 august 2010, Curtea de Apel din Siirt a ordonat din nou menținerea reclamanților în arest, ținând seama de natura și calificarea infracțiunii și de starea probelor. A considerat, în funcție de cuantumul pedepsei, că exista un risc de fuga și că supravegherea judiciară ar fi constituit o măsură insuficientă.

Pe 17 septembrie 2010, Curtea de Apel din Siirt s-a declarat la rândul ei incompetentă și a transferat cauza la tribunalul de circumscripție penal din Siirt. La încheierea audierii, a ordonat, de asemenea, menținerea reclamanților în arest, ținând seama de natura și calificarea infracțiunii, de starea probelor, de cuantumul pedepsei, de existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunilor și de faptul că erau infracțiuni menționat în articolul 100 § 3 din codul de procedură penală. A considerat că, în funcție de cuantumul pedepsei, supravegherea judiciară ar fi constituit o măsură insuficientă.

Într-o dată neprecizată, tribunalul de circumscripție penal din Siirt s-a declarat incompetent și a remis dosarul reclamanților la Curtea de Casație pentru ca aceasta să se pronunțe asupra tribunalului competent în cauză.

Printr-o decizie din 11 octombrie 2011, Curtea de Casație a desemnat tribunalul de circumscripție penal din Siirt ca tribunal competent în cauza reclamanților.

Conform elementelor din dosar, procedura penală rămâne în curs de soluționare în fața tribunalului de circumscripție penal din Siirt și reclamanții se află în continuare în arest preventiv.

Articolul 18 din regulamentul privind arestările, reținerea și interogatorii prevede un regim special pentru minori. Conform acestei prevederi, investigația preliminară privind minorii este condusă de procuror însuși. Un minor arestat trebuie transferat imediat la procuror și trebuie să beneficieze de dreptul la asistență juridică. Nu poate fi deținut cu persoane majore.

Conform articolului 8 din legea nr. 6008 din 22 iulie 2010, care modifică articolul 250 din codul penal, minorii nu pot fi judecați de curți de apel speciale.

Conform articolului 4 § 1 j) din legea nr. 5395 din 3 iulie 2005 privind protecția copilului, reținerea unui copil trebuie să fie o măsură de ultimă instanță.

Conform articolului 104 din codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul poate solicita eliberarea în orice moment al investigației sau al procesului. Decizia de respingere poate fi contestată. Conform articolului 270 din același cod, autoritatea competentă care examinează recursul poate comunica cererea procurorului sau celeilalte părți pentru a prezenta observații scrise.

Invocând articolul 6 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost judecați în fața unei curți de apel speciale. Pun sub semnul întrebării independența și imparțialitatea unor astfel de curți și afirmă că judecarea minorilor în fața lor contravine regulilor Beijing adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite pe 29 noiembrie 1985 și privind administrarea justiției pentru minori.

Curtea observă că procedura penală inițiată împotriva reclamanților este în curs de soluționare în fața organelor judiciare interne și consideră necesar să cunoască rezultatul acesteia pe plan intern pentru a putea se pronunța asupra acestui motiv.

Se urmează că acest motiv este prematur și trebuie declarat inadmisibil pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. B. Cu privire la motiv plângerii sub articolul 2 din Protocolul nr. 1

Primul reclamant susține că dreptul lui la educație, prevăzut de articolul 2 din Protocolul nr. 1, a fost afectat în măsura în care arestarea sa ar fi întrerupt școlarizarea.

Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia sa și în măsura în care are competența de a cunoaște de alegi formulate, Curtea constată că reclamantul și-a formulat alegile într-un mod foarte general, fără a-și argumenta motiv plângerii sub articolul 2 din Protocolul nr. 1. Se urmează că această parte a cererii trebuie respingă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. C. Cu privire la alți motive de plângere

Curtea constată că nici unul din celelalte motive de examinat nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie declarată admisibilă restul cererii.

Guvernul contestă teza reclamanților. Susține că durata reținerii lor este rezonabilă ținând seama de gravitate, natura și calificarea infracțiunii. Observă că cei în cauză au fost acuzați de angajarea în activități criminale în numele unei organizații teroriste.

Reclamanții subliniază că au fost deținuți – pentru o durată pe care o consideră excesivă – în timp ce erau minori și susțin că deciziile privind menținerea lor în arest preventiv nu au ținut niciodată seama de faptul că erau minori.

Curtea reamintește că îi incumbă în prim rând autorităților judiciare interne să se asigure că, într-un caz dat, durata reținerii în arest preventiv a unui inculpat nu depășește limita rezonabilului. Pentru aceasta, trebuie să examineze toate circumstanțele care să fie în stare să dezvăluie sau să excludă existența unei adevărate cerințe a interesului public care să justifice, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să dea seama în deciziile lor respingând cererile de eliberare. Curtea trebuie să determine esențial pe baza motivelor din aceste decizii și a faptelor necontestată indicate de cei în cauză în recurse dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII). Persistența temeiurilor plauzibile de a suspectă persoana arestată de a fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în arest. Cu toate acestea, după un anumit timp, nu mai este suficientă. Curtea trebuie în acest caz să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc a fi "relevante" și "suficiente", caută în plus dacă autoritățile competente au adus o "diligență deosebită" la urmărirea procedurii (Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 153, CEDO 2000-IV).

Curtea reamintește apoi că, în mai multe cauze împotriva Turciei, a exprimat preocuparea asupra practicii de a plasa minori în arest preventiv și a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție (Selçuk c. Turcia, nr. 21768/02, §§ 26-37, 10 ianuarie 2006, Güveç c. Turcia, nr. 70337/01, §§ 106-110, 29 ianuarie 2009, și Nart c. Turcia, nr. 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008). În cauza Nart, ținând seama de bogăția textelor internaționale relevante în materia protecției copilului, Curtea a declarat că reținerea în arest preventiv a minorilor trebuie să fie luată în considerare ca o măsură de ultimă instanță și trebuie să aibă durata cea mai scurtă posibil (Nart, precizat, § 31).

În speța de faț, perioada de luat în considerare a început pe 24 noiembrie 2009 cu arestarea reclamanților și, conform elementelor din dosar, pe 27 decembrie 2011, reclamanții se aflau în continuare în arest preventiv. În această perioadă, chestiunea menținerii reclamanților în arest preventiv a fost examinată la mai multe rânduri. Judecătorii și-au întemeiat deciziile privind menținerea în arest pe natura infracțiunilor, starea probelor, existența unor temeiuri plauzibile de a suspectă cei în cauză de comiterea infracțiunilor și faptul că erau infracțiuni menționat în articolul 100 § 3 din codul de procedură penală.

La citirea dosarului, apare că nici decizia de plasare în arest preventiv, nici deciziile ulterioare nu menționează o luare în considerare a vârstei reclamanților la aprecierea duratei reținerii. De altfel, nimic din dosar nu permite să se presupună că judecătorii ar fi luat cu adevărat în considerare acest fapt în examinările și deciziile lor de plasare sau de menținere în arest preventiv a celor în cauză. Este adevărat că judecătorii chemați să se pronunțe asupra reținerii au envisionat măsuri alternative la reținere și le-au considerat insuficiente. Cu toate acestea, ținând seama de motivarea aproape identică folosită de autoritățile judiciare, nu s-ar putea deduce din această circumstanță că judecătorii au luat cu adevărat în considerare faptul că cei în cauză erau minori. Curtea consideră că absența luării în considerare a vârstei reclamanților la decizia de menținere în arest preventiv timp de mai bine de doi ani este de sine stătătoare suficientă pentru a o conduce la a concluziona cu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că durata reținerii în arest preventiv a reclamanților este excesivă și că a dus la o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Guvernul contestă teza reclamanților. Reitera că recursul în opoziție este un recurs efectiv pe care reclamanții ar fi putut să-l utilizeze pentru a contesta menținerea în arest preventiv.

Reclamanții, pe de altă parte, afirmă că recursul în cauză nu este efectiv.

Curtea reamintește că articolul 5 § 4 acordă oricărei persoane arestată sau reținute dreptul de a introduce un recurs cu privire la cerințele de procedură și de fond necesare pentru "regularitate" și "legalitate", în sensul articolului 5 § 1, a privării de libertate. Dacă procedura în temeiul articolului 5 § 4 nu trebuie să fie însoțite de garanții identice cu acelea pe care articolul 6 le prescrie pentru procesele civile și penale – cele două dispoziții urmărind scopuri diferite (Reinprecht c. Austria, nr. 67175/01, § 39, CEDO 2005-XII) – trebuie totuși să aibă un caracter judiciar și să ofere garanții adaptate naturii privării de libertate în cauză (D.N. c. Elveția [GC], nr. 27154/95, § 41, CEDO 2001-III). În special, un proces privind un recurs format contra unei rețineri trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între părți, și anume între procuror și deținut (Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 58, CEDO 1999-II). Legislația națională poate satisface această cerință în diverse moduri, dar metoda adoptată trebuie să garanteze că cealaltă parte este la cunoștință cu depunerea observațiilor și are o posibilitate reală de a le comenta (Lietzow c. Germania, nr. 24479/94, § 44, CEDO 2001-I). În final, pentru a determina dacă o procedură în temeiul articolului 5 § 4 oferă garanțiile necesare, trebuie să se ție seama de natura particulară a circumstanțelor în care se desfășoară (Megyeri c. Germania, 12 mai 1992, § 22, seria A nr. 237-A).

În speța de faț, Curtea constată că, în cursul examinării recursului în opoziție format de reclamanți împotriva deciziei de plasare în arest preventiv din 25 noiembrie 2009, judecătorul tribunalului de circumscripție penal a invitat procurorului să prezinte opinia scrisă conform articolului 270 din codul de procedură penală. Procurorul a depus concluzii scrise care vor respingea cererea de eliberare, concluzii care nu au fost comunicate reclamanților sau avocatului lor. Aceștia nu au avut deci posibilitatea de a răspunde acestei opinii. Judecătorul competent pentru a examina opoziția a hotărât în sensul opiniei procurorului și a respins opoziția formată de reclamanți.

Curtea reamintește că articolul 270 din codul de procedură penală lasă autorității competente pentru a examina opoziția posibilitatea de a solicita concluzii scrise (paragraful 22 mai sus). Cu toate acestea, această dispoziție nu acordă celeilalte părți – în caz de față deținuții – dreptul de a solicita notificarea opiniei procurorului sau de a o primi din oficiu.

În speța de faț, în cadrul cererilor care au fost adresate de judecător procurorului pentru a examina opoziția, misiunea acestuia din urmă a constat în a-i sugera judecătorului menținerea în arest sau eliberarea inculpaților (a se vedea, în acest sens, Kampanis c. Grecia, 13 iulie 1995, § 56, seria A nr. 318-B). Curtea subliniază aici dreptul inculpaților, ca părți la procedură, să-și vadă comunicate aceste concluzii pentru a-și da opinia asupra reținerii în aceleași condiții ca procuratura (Altınok c. Turcia, nr. 31610/08, § 59, 29 noiembrie 2011).

Prin urmare, considerând că reclamanții sau avocatul lor nu au avut posibilitatea de a-și vedea comunicate opinia procurorului și nici de a răspunde la aceasta, Curtea consideră că recursul prevăzut în dreptul intern nu a satisfăcut cerințele articolului 5 § 4 din Convenție, datorită nerespectării egalității armelor între părți.

Ca atare, concluzionează cu o încălcare a articolului 5 § 4 pe acest punct.

Reclamanții cer 40.000 de lire turce (TRY) (aproximativ 16.300 euro (EUR)) pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă această sumă.

Judecând pe o bază echitabilă, Curtea consideră că ar trebui să acorde fiecărui reclamant 2.500 EUR pentru daune morale. B. Costuri și cheltuieli

Reclamanții mai cer 12.000 TRY (aproximativ 4.890 EUR) pentru costuri și cheltuieli suportate în fața organelor judiciare interne și în fața Curții, din care 10.500 TRY pentru onorariile avocaților. Ca dovezi, furnizează un calcul orar, precum și tariful orar stabilit de barourile din Diyarbakır.

Guvernul contestă aceste sume.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al valorii acestora. Ținând seama de documentele din posesia sa și în lumina jurisprudenței sale, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR și o acordă în comun reclamanților. C. Dobândă din oficiu

Curtea consideră că este potrivit ca rata dobânzii din oficiu să se bazeze pe rata ușurării de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la motivele trase din durata reținerii în arest preventiv și absența unui recurs efectiv pentru a contesta această măsură, și inadmisibilă pentru restul; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 4. Hotărăște a) că Statul pârât va plăți reclamanților, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în lire turce la rata aplicabilă în ziua de plată: i. 2.500 EUR (doi mii cinci sute de euro) pentru daune morale pentru fiecare reclamant, ii. în comun, 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamanți, pentru costuri și cheltuieli; b) că din expirarea termenului menționat mai sus și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata ușurării de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză și comunicat în scris pe 3 mai 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23623/10) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Agit Tașçı et Rıdvan Demir (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 avril 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es M.D. Beștaș et M. Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants, mineurs à l’époque des faits, se plaignent en particulier de la durée de leur détention provisoire et de l’absence d’un recours qui leur aurait permis de contester cette mesure.

Le 26 août 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 13 novembre 2009, une attaque au cocktail Molotov eut lieu contre un logement de police à Siirt.

Le 24 novembre 2009, à la suite de leur identification par un témoin anonyme et un policier, les requérants furent arrêtés au terme des perquisitions menées à leur domicile. Ils étaient tous deux mineurs (dix-sept ans et seize ans).

Le 25 novembre 2009, ils furent entendus par le procureur de la République de Siirt puis traduits devant le juge du tribunal d’instance pénal de cette ville. Assistés par un avocat lors de leur audition, les requérants nièrent leur implication dans l’attaque au cocktail Molotov. Au terme de leur audition, le juge ordonna leur placement en détention provisoire compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, du quantum de la peine encourue et enfin de l’existence de forts soupçons quant à la commission de l’infraction. Le juge considéra que, étant donné le quantum de la peine encourue, le contrôle judiciaire aurait constitué une mesure insuffisante.

Le 1 er décembre 2009, un juge du tribunal correctionnel rejeta le recours en opposition introduit par les requérants pour contester leur placement en détention provisoire. Il releva que la situation juridique des intéressés n’avait pas changé depuis la date de leur placement en détention et que la mise en place d’un régime de contrôle judiciaire n’était pas possible eu égard à l’existence de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée, au recueil incomplet des preuves et au quantum de la peine encourue. Il procéda à l’examen du recours sans tenir d’audience et recueillit à cette occasion l’avis du procureur de la République, qui ne fut notifié ni aux requérants ni à leur avocat.

Le 4 janvier 2010, le procureur de la République près la cour d’assises spéciale de Diyarbakır reprocha aux requérants d’avoir commis une infraction au nom de l’organisation armée illégale PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), d’avoir fait de la propagande en faveur de celle-ci, d’avoir en leur possession des produits interdits et d’avoir endommagé des biens publics. Il les inculpa sur le fondement de l’article 314 § 2 du code pénal, réprimant l’appartenance à une organisation armée, des articles 151 et 152 du code pénal, réprimant les infractions contre les biens, de l’article 174 dudit code, réprimant la possession d’objets illicites, et enfin des articles 5 et 7 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 14 janvier 2010, la cour d’assises de Diyarbakır ordonna le maintien en détention provisoire des requérants compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves et du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 6008 du 22 juillet 2010, les mineurs ne pouvaient plus être jugés par des cours d’assises spéciales. Le 28 juillet 2010, le dossier des requérants fut transmis de la cour d’assises spéciale de Diyarbakır à la cour d’assises de Siirt. Dans son jugement, la cour d’assises spéciale de Diyarbakır ordonna en outre le maintien en détention provisoire des requérants compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves et du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

Le 19 août 2010, la cour d’assises de Siirt ordonna à nouveau le maintien en détention des requérants compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée et de l’état des preuves. Elle considéra, au vu du quantum de la peine encourue, qu’il y avait un risque de fuite et que le contrôle judiciaire aurait constitué une mesure insuffisante.

Le 17 septembre 2010, la cour d’assises de Siirt se déclara à son tour incompétente et transmit l’affaire au tribunal correctionnel de Siirt. Au terme de l’audition, elle ordonna en outre le maintien en détention des requérants, compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, du quantum de la peine encourue, de l’existence de forts soupçons quant à la commission des infractions reprochées et du fait qu’il s’agissait des infractions visées par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale. Elle considéra que, au vu du quantum de la peine encourue, le contrôle judiciaire aurait constitué une mesure insuffisante.

A une date non précisée, le tribunal correctionnel de Siirt se déclara incompétent et renvoya le dossier des requérants devant la Cour de cassation pour que cette dernière se prononçât sur le tribunal compétent dans l’affaire.

Par une décision du 11 octobre 2011, la Cour de cassation désigna le tribunal correctionnel de Siirt comme étant le tribunal compétent dans l’affaire des requérants.

D’après les éléments contenus dans le dossier, la procédure pénale demeure pendante devant le tribunal correctionnel de Siirt et les requérants sont toujours en détention provisoire. II.

L’article 18 du règlement relatif aux arrestations, gardes à vue et interrogatoires prévoit un régime spécial pour les mineurs. Selon cette disposition, l’enquête préliminaire relative à des mineurs est conduite par le procureur de la République lui-même. Un mineur arrêté doit ainsi être transféré immédiatement devant le procureur et bénéficier d’office de l’assistance d’un avocat. Il ne peut pas être détenu avec des personnes majeures.

Selon l’article 8 de la loi n o 6008 du 22 juillet 2010, modifiant l’article 250 du code pénal, les mineurs ne peuvent pas être jugés par des cours d’assises spéciales.

Selon l’article 4 § 1 j) de la loi n o 5395 du 3 juillet 2005 relative à la protection de l’enfant, la détention d’un enfant doit être une mesure de dernier ressort.

D’après l’article 104 du code de procédure pénale, le suspect ou le prévenu peut demander sa mise en liberté à tout moment de l’instruction ou du procès. La décision de rejet est susceptible d’opposition. D’après l’article 270 du même code, l’autorité compétente qui examine le recours peut communiquer la demande au procureur de la République ou à l’autre partie pour qu’il présente ses observations écrites. III.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été jugés devant une cour d’assises spéciale. Ils remettent en question l’indépendance et l’impartialité de pareilles cours et affirment que le jugement de mineurs devant elles se heurte aux règles de Beijing adoptées par l’Assemblée générale des Nations unies le 29 novembre 1985 et concernant l’administration de la justice pour mineurs.

La Cour observe que la procédure pénale engagée à l’encontre des requérants est pendante devant les juridictions nationales et estime nécessaire de connaître l’issue de cette dernière en droit interne pour pouvoir statuer sur ce grief.

Il s’ensuit que ce grief est prématuré et qu’il doit être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en vertu de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 1

Le premier requérant soutient que son droit à l’instruction, prévu par l’article 2 du Protocole n o 1, a été atteint dans la mesure où son arrestation aurait interrompu sa scolarité.

Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour relève que le requérant formule ses allégations de manière très générale, sans étayer son grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. C. Sur les autres griefs

La Cour constate qu’aucun des griefs restant à examiner n’est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer le restant de la requête recevable. II.

Le Gouvernement combat la thèse des requérants. Il soutient que la durée de leur détention est raisonnable compte tenu de la gravité, de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée. Il fait observer que les intéressés étaient accusés de s’être livrés à des activités criminelles au nom d’une organisation terroriste.

Les requérants soulignent qu’ils ont été détenus – pour une durée selon eux excessive – alors qu’ils étaient mineurs et ils allèguent que les décisions relatives à leur maintien en détention provisoire n’ont jamais pris en considération le fait qu’ils étaient mineurs.

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant les demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par les intéressés dans leurs recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII). La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Cependant, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 153, CEDH 2000 ‑ IV).

La Cour rappelle ensuite que, dans plusieurs affaires contre la Turquie, elle a exprimé son inquiétude face à la pratique consistant à placer des mineurs en détention provisoire et conclu à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Selçuk c. Turquie , n o 21768/02, §§ 26-37, 10 janvier 2006, Güveç c. Turquie , n o 70337/01, §§ 106-110, 29 janvier 2009, et Nart c. Turquie , n o 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008). Dans l’affaire Nart , prenant en considération la richesse des textes internationaux pertinents en matière de protection de l’enfance, la Cour a énoncé que la détention provisoire des mineurs devait être envisagée comme une mesure de dernier ressort et qu’elle devait être la moins longue possible ( Nart , précité, § 31).

En l’espèce, la période à considérer a débuté le 24 novembre 2009 avec l’arrestation des requérants et, d’après les éléments contenus dans le dossier, le 27 décembre 2011, les requérants étaient toujours en détention provisoire. Pendant cette période, la question du maintien en détention provisoire des requérants a été examinée à plusieurs reprises. Les juges ont fondé leurs décisions quant au maintien en détention sur la nature des infractions reprochées, l’état des preuves, l’existence de raisons plausibles de soupçonner les intéressés d’avoir commis des infractions et le fait qu’il s’agissait d’infractions visées par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

A la lecture du dossier, il apparaît que ni la décision de placement en détention provisoire ni les décisions ultérieures ne mentionnent une prise en considération de l’âge des requérants lors de l’appréciation de la durée de leur détention. En outre, rien dans le dossier ne permet de penser que les juges aient dûment pris en considération ce fait lors de leurs examens et de leurs décisions de placement ou de maintien en détention provisoire des intéressés. Il est vrai que les juges appelés à se prononcer sur la détention ont envisagé des mesures alternatives à la détention et qu’ils les ont estimées insuffisantes. Toutefois, compte tenu de la motivation presque toujours identique employée par les autorités judiciaires, on ne saurait déduire de cette circonstance que les juges ont réellement pris en compte le fait que les intéressés étaient mineurs. La Cour estime que l’absence de prise en considération de l’âge des requérants lors de la décision de les maintenir en détention provisoire pendant plus de deux ans est en soi suffisante pour l’amener à conclure à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que la durée de la détention provisoire des requérants est excessive et qu’elle a emporté violation de l’article 5 § 3 de la Convention. III.

Le Gouvernement combat la thèse des requérants. Il réitère que la voie de l’opposition est un recours effectif que les requérants auraient pu utiliser pour contester leur maintien en détention provisoire.

Les requérants, quant à eux, affirment que le recours en question n’est pas effectif.

La Cour rappelle que l’article 5 § 4 confère à toute personne arrêtée ou détenue le droit d’introduire un recours au sujet des exigences de procédure et de fond nécessaires à la « régularité » et à la « légalité », au sens de l’article 5 § 1, de sa privation de liberté. Si la procédure au titre de l’article 5 § 4 ne doit pas toujours s’accompagner de garanties identiques à celles que l’article 6 prescrit pour les procès civils et pénaux – les deux dispositions poursuivant des buts différents ( Reinprecht c. Autriche , n o 67175/01, § 39, CEDH 2005 ‑ XII) – il faut néanmoins qu’elle revête un caractère judiciaire et qu’elle offre des garanties adaptées à la nature de la privation de liberté en question ( D.N. c. Suisse [GC], n o 27154/95, § 41, CEDH 2001 ‑ III). En particulier, un procès portant sur un recours formé contre une détention doit être contradictoire et garantir l’égalité des armes entre les parties, à savoir le procureur et le détenu ( Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II). La législation nationale peut remplir cette exigence de diverses manières, mais la méthode adoptée par elle doit garantir que la partie adverse soit au courant du dépôt d’observations et jouisse d’une possibilité véritable de les commenter ( Lietzow c. Allemagne , n o 24479/94, § 44, CEDH 2001 ‑ I). Enfin, pour déterminer si une procédure relevant de l’article 5 § 4 offre les garanties nécessaires, il faut avoir égard à la nature particulière des circonstances dans lesquelles elle se déroule ( Megyeri c. Allemagne , 12 mai 1992, § 22, série A n o 237 ‑ A).

En l’espèce, la Cour relève que, lors de l’examen de l’opposition faite par les requérants contre la décision de placement en détention provisoire du 25 novembre 2009, le juge du tribunal correctionnel a invité le procureur de la République à présenter son avis écrit conformément à l’article 270 du code de procédure pénale. Le procureur a déposé ses conclusions écrites tendant au rejet de la demande d’élargissement, conclusions qui n’ont pas été communiquées aux requérants ou à leur avocat. Ceux-ci n’ont donc pas eu la possibilité de répondre à cet avis. Le juge compétent pour examiner l’opposition a statué dans le sens de l’avis du procureur et a rejeté l’opposition formée par les requérants.

La Cour rappelle que l’article 270 du code de procédure pénale laisse à l’autorité compétente pour examiner l’opposition la possibilité de demander des conclusions écrites (paragraphe 22 ci-dessus). Cependant, cette disposition n’accorde pas à l’autre partie – en l’occurrence les détenus – le droit de réclamer la notification de l’avis du procureur ou de le recevoir d’office.

En l’espèce, dans le cadre des demandes qui étaient adressées par le juge compétent au procureur de la République pour examiner l’opposition, la mission de ce dernier consistait à suggérer au juge le maintien en détention ou l’élargissement des accusés (voir, en ce sens, Kampanis c. Grèce , 13 juillet 1995, § 56, série A n o 318 ‑ B). La Cour souligne ici le droit des inculpés, en tant que parties à la procédure, de se voir communiquer ces conclusions afin de donner leur avis sur la détention dans les mêmes conditions que le parquet ( Altınok c. Turquie , n o 31610/08, § 59, 29 novembre 2011).

Dès lors, considérant que les requérants ou leur avocat n’ont pas eu la possibilité de se voir notifier l’avis du procureur de la République ni d’y répondre, la Cour estime que le recours prévu en droit interne n’a pas satisfait aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention, faute de n’avoir pas respecté l’égalité des armes entre les parties.

Partant, elle conclut à la violation de l’article 5 § 4 sur ce point. IV.

Les requérants réclament 40 000 livres turques (TRY) (environ 16 300 euros (EUR)) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ce montant.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants 2 500 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 12 000 TRY (environ 4 890 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, dont 10 500 TRY pour des honoraires d’avocat. A titre de justificatifs, ils fournissent un décompte horaire ainsi que le tarif horaire établi par le barreau de Diyarbakır.

Le Gouvernement conteste ces montants.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Prenant en compte les documents en sa possession et à la lumière de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR et l’accorde conjointement aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée de la détention provisoire et l’absence d’un recours effectif pour contester cette mesure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour dommage moral à chacun des requérants, ii. conjointement, 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente