AFFAIRE FİKRİ YAKAR c. TURQUIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 23639/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și cui un cetățean al acestui stat, Fikri Yakar ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 9 aprilie 2010 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D.M. Beștaș și M. Beștaș, avocați la Diyarbakır. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamantul se plânge în special de durata gauzei sale prevătive și a detenției sale preventive, precum și de absența unui recurs care i-ar fi permis să conteste aceasta din urmă.

Pe 26 august 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului cauzei. ÎN FAPT

Pe 25 octombrie 2009, o atac cu cocteil Molotov a avut loc împotriva unui magazin și a unui birou de poștă.

Pe 29 noiembrie 2009, la ora 18:20, la sfârșitul unei percheziții conduse la domiciliul său, reclamantul, suspectat că a participat la un atac cu cocteil Molotov pentru seama organizației armate ilegale PKK (Partidul Muncitorilor Kurdistanului), a fost arestat și plasat în arest preventiv. După examenul medical efectuat la spitalul civil din Diyarbakır, a fost prezentat biroului pentru minori al direcției de securitate Diyarbakır. Familie reclamantului a fost informată despre plasarea sa în arest preventiv, așa cum atestat procesul-verbal din aceeași zi, semnat la 20:40 de tatăl tânărului. Reclamantul avea atunci șaptesprezece ani.

Procesul-verbal din 29 noiembrie 2009, semnat de reclamant, indică faptul că procurorul Republicii fixase durata arестării preventive a interesatului la patruzeci și opt de ore.

Pe 30 noiembrie 2009, în cadrul ședinței de identificare organizate de poliție din fotografii, reclamantul a fost recunoscut de o terță persoană ca fiind unul dintre autorii atacului.

Procesul-verbal din 30 noiembrie 2009, semnat de reclamant și avocatul său, indică faptul că s-au consultați singuri într-o cameră, în afara oricărei prezențe polițienei, și că această consultație nu a fost ascultată.

Pe 2 decembrie 2009, procurorul Republicii a prelungit cu douăzeci patru de ore arest preventiv al reclamantului.

În cursul arестului preventiv, reclamantul a primit mâncarea și medicamentele aduse de familie. În fiecare zi, a fost examinat la spitalul civil din Diyarbakır.

Pe 3 decembrie 2009, un expert din serviciile sociale s-a consultat cu interesatul din motivul că acesta din urmă era minor.

În aceeași zi, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii, apoi prezentat unui judecător al curții de asise speciale din Diyarbakır, care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.

Pe 14 decembrie 2009, curtea de asise specială din Diyarbakır a respins opunerea formulată de reclamant împotriva deciziei din 3 decembrie 2009 și a ordonat menținerea detenției preventive a interesatului ținând seama de natura și calificarea infracțiunei imputate, starea probelor, și faptul că se referea la o infracțiune contra ordinii constituționale, prevăzută de art. 100 § 3 al codului de procedură penală. Curtea de asise a examinat recursul fără a ține audiere și a adunat cu acest prilej opinia procurorului Republicii, care nu a fost notificată nici reclamantului, nici avocatului seu.

Pe 22 decembrie 2009, procurorul Republicii a imputat reclamantului că a comis mai multe infracțiuni în numele organizației ilegale PKK, în special posesia și folosirea de produse interzise și distrugerea de bunuri. L-a inculpat pe baza articolului 314 § 2 al codului penal, reprimând apartenența la o organizație armată, a articolelor 151 și 152 al codului penal, reprimând infracțiunile contra bunurilor, art. 174 al codului, reprimând posesia de obiecte ilicite, și în sfârșit art. 5 al legii nr. 3713 relativ la lupta contra terorismului.

Pe 31 decembrie 2009, curtea de asise specială din Diyarbakır a respins o cerere de eliberare formulată de reclamant și a ordonat menținerea sa în detenție preventivă ținând seama de natura și calificarea infracțiunei imputate, starea probelor, colectarea incomplectă a probelor, riscul de fuga, existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunei imputate și în sfârșit faptul că se referea la o infracțiune contra ordinii constituționale, prevăzută de art. 100 § 3 al codului de procedură penală.

Pe 23 februarie 2010, curtea de asise din Diyarbakır a respins o nouă cerere de eliberare formulată de reclamant și a ordonat menținerea sa în detenție preventivă ținând seama de natura și calificarea infracțiunei imputate, starea probelor, riscurile de fuga, alterare a probelor și subornație a victimelor și martorilor, și în sfârșit faptul că se referea la o infracțiune prevăzută de art. 100 § 3 al codului de procedură penală.

Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 6008 din 22 iulie 2010, minorii nu mai puteau fi judecați de curțile de asise speciale.

Pe 27 iulie 2010, reclamantul a fost eliberat sub libertate provizoriu.

Pe 28 iulie 2010, dosarul reclamantului a fost transferat de la curtea de asise specială din Diyarbakır la curtea de asise pentru minori din aceeași oraș.

Pe 6 octombrie 2010, curtea de asise pentru minori din Diyarbakır a pronunțat o hotărâre de incompetență și a retrimis cauza în fața tribunalului pentru minori din Diyarbakır.

Intr-o dată necunoscută, Curtea de Casație a retrimis dosarul reclamantului în fața curții de asise pentru minori din Diyarbakır. Potrivit elementelor din dosar, procedura penală rămâne în curs de desfășurare în fața acesteia din urmă.

Potrivit articolului 8 al legii nr. 6008 din 22 iulie 2010, modificând art. 250 al codului penal, minorii nu pot fi judecați de curțile de asise speciale.

Potrivit articolului 4 § 1 j) al legii nr. 5395 din 3 iulie 2005 privind protecția copilului, detenția unui minor trebuie să fie o măsură de ultim resort.

Potrivit articolului 104 al codului de procedură penală, suspectul sau acuzatul poate cere eliberarea la orice moment al investigației sau procesului. Decizia de respingere este susceptibilă de opunere. Potrivit articolului 270 al aceluiași cod, autoritatea competentă care examinează recursul poate comunica cererea procurorului Republicii sau celeilalte părți pentru a prezenta observațiile sale scrise.

Invocând articolele 3 și 5 § 3 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost plasat în arest preventiv timp de cinci zile, din 29 noiembrie 2009 la 3 decembrie 2009, înainte de a fi audiat de procurorul Republicii. Curtea consideră că este potrivit să examineze acest grief sub unghiul articolului 5 § 3 al Convenției.

Curtea constată că reclamantul a fost plasat în arest preventiv pe 29 noiembrie 2009 și la sfârșitul arестului său preventiv, pe 3 decembrie 2009, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă.

Durata totală a arестului preventiv nu este deci de cinci zile, așa cum susține reclamantul, ci de mai puțin de patru zile. Din punct de vedere al duratei, această măsură nu a depășit limitele stricte de timp stabilite de art. 5 § 3 al Convenției (Brogan și alții împotriva Regatului Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, § 62, seria A nr. 145-B).

Curtea reaminteste că în cauza İpek și alții împotriva Turciei (nr. 17019/02 și 30070/02, 3 februarie 2009), durata arестului preventiv al reclamanților era trei zile și nouă ore și era, prima facie, compatibilă cu art. 5 § 3 al Convenției. Cu toate acestea, Curtea concluzionase la încălcarea acestui articol datorită absenței garantiilor efective în cursul arестului preventiv al reclamanților, minori la data faptelor (İpek și alții împotriva Turciei, citat mai sus, §§ 36-38). Cu toate acestea, în prezenta cauză, ca urmare a arестului preventiv, reclamantul a fost imediat prezentat biroului pentru minori al direcției de securitate Diyarbakır. Două ore după arest preventiv, familia sa a fost informată. În cursul arестului preventiv, reclamantul a putut beneficia de asistență juridică, depunerea sa a fost colectată doar de procurorul Republicii, a fost examinat în fiecare zi la spitalul civil și a fost văzut de un expert al serviciului social. Organele de investigație au audiat alți suspecți și au organizat o ședință de identificare din fotografii. În absența altor argumente plauzibile din partea reclamantului, Curtea consideră că nimic nu permite să se presupună că arестul preventiv litigios ar fi încălcat legea sau Convenția. În aceste condiții, durata detenției scurse înainte de prezentarea reclamantului în fața judecătorului de instrucție trebuie considerată ca fiind conformă cerințelor prevăzute la art. 5 § 3.

Din aceasta rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4. B. Cu privire la grievul tirat din art. 6 al Convenției

Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost judecat în fața unei curți de asise speciale. Pune la îndoială independența și imparțialitatea unor asemenea curți și susține că judecata minorilor în fața lor se ciocnește cu regulile Beijing adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pe 29 noiembrie 1985 și privind administrarea justiției pentru minori.

Curtea observă că procedura penală deschisă împotriva reclamantului este în curs de desfășurare în fața jurisdicțiilor naționale și consideră necesar să cunoască rezultatul acesteia în drept intern pentru a putea pronunța asupra acestui grief.

Din aceasta rezultă că acest grief este prematur și trebuie declarat inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne, în virtutea articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției. C. Cu privire la grievul tirat din art. 2 al Protocolului nr. 1

Reclamantul susține că dreptul lui la educație, prevăzut de art. 2 al Protocolului nr. 1, a fost lezat în măsura în care arestarea sa ar fi întrerupt școlarizarea sa.

Având în vedere întreaga serie de elemente în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască alegerile formulate, Curtea constată că reclamantul formează alegerile într-o manieră foarte generală, fără a argumenta grievul tirat din art. 2 al Protocolului nr. 1. Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. D. Cu privire la alte grievuri

Curtea constată că niciunul dintre grievurile rămase de examinat nu este evident nefondad în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se ciocnește de altfel la niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă restul cererii.

Guvernul combate tezele reclamantului. Susține că durata detenției în cauză este rezonabilă ținând seama de gravitate, natura și calificarea infracțiunilor imputate. Observă că interesatul era acuzat că s-a angajat în activități criminale în numele unei organizații teroriste.

Reclamantul subliniază că a fost deținut – pentru o durată care, potrivit lui, este excesivă – în timp ce era minor și susține că deciziile privind menținerea sa în detenție preventivă nu au luat niciodată în considerație faptul că era minor.

Curtea reaminteste că îi revine în primul rând autorităților judiciare naționale să asigure faptul că, în orice caz dat, durata detenției preventive a unui acuzat nu depășește limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să respingă existența unei adevărate cerințe de interes public justificând, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să raporteze în deciziile care resping cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în acele decizii, precum și a faptelor necontestate indicate de interesați în recursurile lor, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției (Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 154, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII). Persistența motivelor plauzibile de a suspiciona persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. Cu toate acestea, după o anumită perioadă, ea nu mai este suficientă. Curtea trebuie în acest caz să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", ea caută de asemenea dacă autoritățile naționale competente au depus o "diligiență specială" în urmărirea procedurii (Labita împotriva Italiei [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 153, CEDO 2000-IV).

Curtea reaminteste apoi că, în mai multe cauze împotriva Turciei, a exprimat preocupare față de practica plasării minorilor în detenție preventivă și a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției (Selçuk împotriva Turciei, nr. 21768/02, §§ 26-37, 10 ianuarie 2006, Güveç împotriva Turciei, nr. 70337/01, §§ 106-110, 29 ianuarie 2009, și Nart împotriva Turciei, nr. 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008). În cauza Nart, ținând seama de bogăția textelor internaționale relevante în materie de protecție a copilului, Curtea a enunțat faptul că detenția preventivă a minorilor trebuie să fie considerată o măsură de ultim resort și că trebuie să fie cât mai scurtă posibil (Nart, citat mai sus, § 31).

În prezenta cauză, perioada de luat în considerație a început pe 29 noiembrie 2009 cu arestarea reclamantului și s-a încheiat pe 27 iulie 2010 cu eliberarea sa provizorie. În cursul acestei perioade, chestiunea menținerii în detenție preventivă a reclamantului a fost examinată de mai multe ori. Deciziile judecătorilor privind menținerea în detenție s-au bazat pe natura și calificarea infracțiunilor imputate, starea probelor, colectarea incomplectă a probelor, riscul de fuga, existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunilor imputate și faptul că se referea la infracțiuni contra ordinii constituționale, prevăzute de art. 100 § 3 al codului de procedură penală.

La citirea dosarului, apare că nici decizia de plasare în detenție preventivă, nici deciziile ulterioare nu menționează o luare în considerație a vârstei reclamantului la aprecierea duratei detenției. De altfel, ținând seama de motivație aproape întotdeauna identică folosită de autoritățile judiciare, nimic din dosar nu permite să se creadă că judecătorii au luat în considerație corespunzător acest fapt în deciziile lor de plasare sau menținere a detenției preventive a interesatului și au luat în considerație măsuri alternative. Curtea consideră că aceste fapte sunt în sine suficiente pentru a o duce la concluzia unui încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că durata detenției preventive a reclamantului este excesivă și a dus latr-o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.

Guvernul combate teza reclamantului. Reiterează faptul că calea opunerii este un recurs efectiv pe care reclamantul ar fi putut să-l utilizeze pentru a contesta menținerea sa în detenție preventivă.

Reclamantul, la rândul lui, susține că recursul în cauză nu este efectiv.

Curtea reaminteste că art. 5 § 4 conferă oricărei persoane arestate sau deținute dreptul de a introduce un recurs cu privire la cerințele de procedură și de fond necesare "regularității" și "legalității", în sensul articolului 5 § 1, a privației sale de libertate. Dacă procedura în temeiul articolului 5 § 4 nu trebuie întotdeauna să fie însoțită de garanții identice cu cele pe care le prescrie art. 6 pentru procesele civile și penale – cele două dispoziții urmărind scopuri diferite (Reinprecht împotriva Austriei, nr. 67175/01, § 39, CEDO 2005-XII) – ea trebuie să aibă totuși caracter jurisdicțional și să ofere garanții adaptate naturii privației de libertate în cauză (D.N. împotriva Sveiței [Marea Cameră], nr. 27154/95, § 41, CEDO 2001-III). În special, un proces privind un recurs formulat împotriva unei detenții trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între părți, respectiv procuror și deținut (Nikolova împotriva Bulgariei [Marea Cameră], nr. 31195/96, § 58, CEDO 1999-II). Legislația națională poate îndeplini această cerință în diverse moduri, dar metoda adoptată de ea trebuie să garanteze faptul că partea adversă este conștientă de depunerea observațiilor și se bucură de o posibilitate reală de a le comenta (Lietzow împotriva Germaniei, nr. 24479/94, § 44, CEDO 2001-I). În sfârșit, pentru a determina dacă o procedură care intră sub incidența articolului 5 § 4 oferă garantiile necesare, trebuie să se țină seama de natura particulară a circumstanțelor în care se desfășoară (Megyeri împotriva Germaniei, 12 mai 1992, § 22, seria A nr. 237-A).

În prezenta cauză, Curtea constată că, la examinarea opunerii formulate de reclamant împotriva deciziei de plasare în detenție preventivă din 3 decembrie 2009, judecătorul tribunalului penal a invitat procurorul Republicii să prezinte opinia sa scrisă în conformitate cu art. 270 al codului de procedură penală. Procurorul a depus concluziile sale scrise care urmăreau respingerea cererii de eliberare, concluzii care nu au fost comunicate reclamantului sau avocatului seu. Aceștia din urmă nu au avut deci posibilitatea de a răspunde acestei opinii. Judecătorul competent pentru a examina opunerea a pronunțat în sensul opiniei procurorului și a respins opunerea formulată de reclamant.

Curtea reaminteste că art. 270 al codului de procedură penală lasă autorității competente pentru a examina opunerea posibilitatea de a cere concluzii scrise (§28 mai sus). Cu toate acestea, această dispoziție nu acordă celeilalte părți – în cazul de față deținuții – dreptul de a reclama notificarea opiniei procurorului sau de a o primi din oficiu.

În prezenta cauză, în cadrul cererilor care erau adresate de judecătorul competent procurorului Republicii pentru a examina opunerea, Curtea constată că misiunea acestuia din urmă consta în a sugera judecătorului menținerea în detenție sau eliberarea acuzatului (a se vedea, în acest sens, Kampanis împotriva Greciei, 13 iulie 1995, § 56, seria A nr. 318-B). Curtea subliniază aici dreptul inculpaților, în calitate de părți la procedură, de a fi informați asupra acestor concluzii pentru a-și exprima opinia cu privire la detenție în aceleași condiții cu parchetul (Altınok împotriva Turciei, nr. 31610/08, § 59, 29 noiembrie 2011).

Din aceasta, considerând că reclamantul sau avocatul seu nu au fost notificați asupra opiniei procurorului Republicii, nici nu au avut posibilitate de a răspunde, Curtea consideră că recursul prevăzut în dreptul intern nu a îndeplinit cerințele articolului 5 § 4 al Convenției, din lipsă de respectare a egalității armelor între părți.

Ea concluzionează deci la încălcarea articolului 5 § 4 pe acest punct.

Reclamantul cere 40.000 de lire turce (TRY) (aproximativ 16.300 euro (EUR)) pentru daune morale.

Guvernul contestă această sumă.

Pronunțând în echitate, Curtea consideră că este potrivit să acorde reclamantului 900 EUR pentru daune morale. B. Cheltuieli și spese

Reclamantul cere de asemenea 12.000 TRY (aproximativ 4.890 EUR) pentru cheltuielile și spesele angajate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, din care 10.500 TRY la titlu de onorarii de avocat. Ca justificare, reclamantul furnizează o calculație orară, cât și tariful orar stabilit de Barou Diyarbakır.

Guvernul contestă aceste sume.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursarea cheltuielilor și speselor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să potrivească rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitațile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievurile tirate din durata detenției preventive și absența unui recurs efectiv care să permită contestarea acestei măsuri, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății: i. 900 EUR (nouă sute euro) pentru daune morale, ii. 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuieli și spese; b) că de la expirarea termenului menționat mai sus și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un procent egal cu rata dobânzii pentru facilitațile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 mai 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintele

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23639/10) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Fikri Yakar (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 avril 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es D.M. Beștaș et M. Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le requérant se plaint en particulier de la durée de sa garde à vue et de celle de sa détention provisoire ainsi que de l’absence d’un recours qui lui aurait permis de contester cette dernière.

Le 26 août 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 25 octobre 2009, une attaque au cocktail Molotov eut lieu contre un commerce et un bureau de poste.

Le 29 novembre 2009, à 18 h 20, au terme d’une perquisition conduite à son domicile, le requérant, soupçonné d’avoir participé à une attaque au cocktail Molotov pour le compte de l’organisation armée illégale PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), fut arrêté et placé en garde à vue. A l’issue de son examen médical à l’hôpital civil de Diyarbakır, il fut déféré au bureau pour les mineurs de la direction de la sûreté de Diyarbakır. La famille du requérant fut informée de son placement en garde à vue, comme en témoigne le procès-verbal du même jour, signé à 20 h 40 par le père du jeune homme. Le requérant était alors âgé de dix-sept ans.

Le procès-verbal du 29 novembre 2009, signé par le requérant, indique que le procureur de la République avait fixé la durée de la garde à vue de l’intéressé à quarante-huit heures.

Le 30 novembre 2009, lors de la séance d’identification organisée par la police à partir de photographies, le requérant fut reconnu par une tierce personne comme étant l’un des auteurs de l’attaque.

Le procès-verbal du 30 novembre 2009, signé par le requérant et son avocat, indique qu’ils s’étaient entretenus seuls dans une pièce, en dehors de toute présence policière, et que cet entretien n’avait pas été écouté.

Le 2 décembre 2009, le procureur de la République prolongea de vingt-quatre heures la garde à vue du requérant.

Durant sa garde à vue, le requérant se vit remettre les repas et les médicaments apportés par sa famille. Chaque jour, il fut examiné à l’hôpital civil de Diyarbakır.

Le 3 décembre 2009, un expert des services sociaux s’entretint avec l’intéressé en raison du fait que celui-ci était mineur.

Le même jour, le requérant fut entendu par le procureur de la République puis traduit devant un juge de la cour d’assises spéciale de Diyarbakır, qui ordonna son placement en détention provisoire.

Le 14 décembre 2009, la cour d’assises spéciale de Diyarbakır rejeta l’opposition formée par le requérant contre la décision du 3 décembre 2009 et ordonna le maintien en détention provisoire de l’intéressé compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, et du fait qu’il s’agissait d’une infraction contre l’ordre constitutionnel, visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale. La cour d’assises procéda à l’examen du recours sans tenir d’audience et recueillit à cette occasion l’avis du procureur de la République, qui ne fut notifié ni au requérant ni à son avocat.

Le 22 décembre 2009, le procureur de la République reprocha au requérant d’avoir commis plusieurs infractions au nom de l’organisation illégale PKK, notamment la possession et l’utilisation de produits interdits et la dégradation de biens. Il l’inculpa sur le fondement de l’article 314 § 2 du code pénal, réprimant l’appartenance à une organisation armée, des articles 151 et 152 du code pénal, réprimant les infractions contre les biens, de l’article 174 du code, réprimant la possession d’objets illicites, et enfin de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 31 décembre 2009, la cour d’assises spéciale de Diyarbakır rejeta une demande d’élargissement formée par le requérant et ordonna son maintien en détention provisoire compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, du recueil incomplet des preuves, du risque de fuite, de l’existence de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée et enfin du fait qu’il s’agissait d’une infraction contre l’ordre constitutionnel, visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

Le 23 février 2010, la cour d’assises de Diyarbakır rejeta une nouvelle demande d’élargissement formée par le requérant et ordonna son maintien en détention provisoire compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, des risques de fuite, d’altération des preuves et de subornation des victimes et des témoins, et enfin du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 6008 du 22 juillet 2010, les mineurs ne pouvaient plus être jugés par des cours d’assises spéciales.

Le 27 juillet 2010, le requérant fut mis en liberté provisoire.

Le 28 juillet 2010, le dossier du requérant fut transmis de la cour d’assises spéciale de Diyarbakır à la cour d’assises pour mineurs de la même ville.

Le 6 octobre 2010, la cour d’assises pour mineurs de Diyarbakır rendit une ordonnance d’incompétence et renvoya l’affaire devant le tribunal pour mineurs de Diyarbakır.

A une date inconnue, la Cour de cassation renvoya le dossier du requérant devant la cour d’assises pour mineurs de Diyarbakır. D’après les éléments contenus dans le dossier, la procédure pénale demeure pendante devant cette dernière. II.

L’article 18 du règlement relatif aux arrestations, gardes à vue et interrogatoires prévoit un régime spécial pour les mineurs. Selon cette disposition, l’enquête préliminaire relative à des mineurs est conduite par le procureur de la République lui-même. Un mineur arrêté doit ainsi être transféré immédiatement devant le procureur et bénéficier d’office de l’assistance d’un avocat. Il ne peut pas être détenu avec des personnes majeures.

Selon l’article 8 de la loi n o 6008 du 22 juillet 2010, modifiant l’article 250 du code pénal, les mineurs ne peuvent pas être jugés par des cours d’assises spéciales.

Selon l’article 4 § 1 j) de la loi n o 5395 du 3 juillet 2005 relative à la protection de l’enfant, la détention d’un mineur doit être une mesure de dernier ressort.

D’après l’article 104 du code de procédure pénale, le suspect ou le prévenu peut demander sa mise en liberté à tout moment de l’instruction ou du procès. La décision de rejet est susceptible d’opposition. D’après l’article 270 du même code, l’autorité compétente qui examine le recours peut communiquer la demande au procureur de la République ou à l’autre partie pour qu’il présente ses observations écrites. III.

Invoquant les articles 3 et 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été gardé à vue pendant cinq jours, du 29 novembre 2009 au 3 décembre 2009, avant d’être entendu par le procureur de la République. La Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention.

La Cour constate que le requérant a été placé en garde à vue le 29 novembre 2009 et à l’issue de sa garde à vue, le 3 décembre 2009, le requérant a été placé en détention provisoire.

La durée totale de sa garde à vue n’est donc pas de cinq jours, comme le requérant l’affirme, mais de moins de quatre jours. De par sa durée, cette mesure n’est pas allée au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3 de la Convention ( Brogan et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 29 novembre 1988, § 62, série A n o 145-B).

La Cour rappelle que dans l’affaire İpek et autres c. Turquie , (n os 17019/02 et 30070/02, 3 février 2009), la durée de la garde à vue des requérants était trois jours et neuf heures et était, prima facie , compatible avec l’article 5 § 3 de la Convention. Toutefois, la Cour avait conclu à la violation de cet article en raison de l’absence des garanties effectives durant la garde à vue des requérants, mineurs à l’époque des faits ( İpek et autres c. Turquie , précité, §§ 36-38). Or, dans la présente affaire, à la suite de sa garde à vue, le requérant a été aussitôt déféré au bureau pour les mineurs de la direction de la sûreté de Diyarbakır. Deux heures après sa garde vue, sa famille a été informée. Durant sa garde à vue, le requérant a pu bénéficier de l’assistance d’un avocat, sa déposition n’a été recueillie que par le procureur de la République, il a été examiné chaque jour à l’hôpital civil et a été vu par un expert du service social. Les organes d’enquête ont entendu d’autres suspects et ils ont organisé une séance d’identification à partir de photographies. En l’absence d’autres arguments plausibles de la part du requérant, la Cour estime que rien ne permet de présumer que la garde à vue litigieuse eût contrevenu à la loi ou à la Convention. Dans ces conditions, la durée de détention écoulée avant la comparution du requérant devant le juge d’instruction doit passer pour être conforme aux exigences inscrites à l’article 5 § 3.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4. B. Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été jugé devant une cour d’assises spéciale. Il remet en question l’indépendance et l’impartialité de pareilles cours et affirme que le jugement de mineurs devant elles se heurte aux règles de Beijing adoptées par l’Assemblée générale des Nations unies le 29 novembre 1985 et concernant l’administration de la justice pour mineurs.

La Cour observe que la procédure pénale ouverte à l’encontre du requérant est pendante devant les juridictions nationales et estime nécessaire de connaître l’issue de cette dernière en droit interne pour pouvoir statuer sur ce grief.

Il s’ensuit que ce grief est prématuré et qu’il doit être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en vertu de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 1

Le requérant soutient que son droit à l’instruction, prévu par l’article 2 du Protocole n o 1, a été atteint dans la mesure où son arrestation aurait interrompu sa scolarité.

Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour relève que le requérant formule ses allégations de manière très générale, sans étayer son grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. D. Sur les autres griefs

La Cour constate qu’aucun des griefs restant à examiner n’est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer le restant de la requête recevable. II.

Le Gouvernement combat les thèses du requérant. Il soutient que la durée de la détention en cause est raisonnable compte tenu de la gravité, de la nature et de la qualification des infractions reprochées. Il fait observer que l’intéressé était accusé de s’être livré à des activités criminelles au nom d’une organisation terroriste.

Le requérant souligne qu’il a été détenu – pour une durée selon lui excessive – alors qu’il était mineur et il allègue que les décisions relatives à son maintien en détention provisoire n’ont jamais pris en considération le fait qu’il était mineur.

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant les demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par les intéressés dans leurs recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII). La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Cependant, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 153, CEDH 2000 ‑ IV).

La Cour rappelle ensuite que, dans plusieurs affaires contre la Turquie, elle a exprimé son inquiétude face à la pratique consistant à placer des mineurs en détention provisoire et conclu à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Selçuk c. Turquie , n o 21768/02, §§ 26-37, 10 janvier 2006, Güveç c. Turquie , n o 70337/01, §§ 106-110, 29 janvier 2009, et Nart c. Turquie , n o 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008). Dans l’affaire Nart , prenant en considération la richesse des textes internationaux pertinents en matière de protection de l’enfance, la Cour a énoncé que la détention provisoire des mineurs devait être envisagée comme une mesure de dernier ressort et qu’elle devait être la moins longue possible ( Nart , précité, § 31).

En l’espèce, la période à considérer a débuté le 29 novembre 2009 avec l’arrestation du requérant et s’est terminée le 27 juillet 2010 avec sa mise en liberté provisoire. Pendant cette période, la question du maintien en détention provisoire du requérant a été examinée à plusieurs reprises. Les décisions des juges sur le maintien en détention se sont fondées sur la nature et la qualification des infractions reprochées, l’état des preuves, le recueil incomplet des preuves, le risque de fuite, l’existence de forts soupçons quant à la commission des infractions reprochées et le fait qu’il s’agissait d’infractions contre l’ordre constitutionnel, visées par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

A la lecture du dossier, il apparaît que ni la décision de placement en détention provisoire ni les décisions ultérieures ne mentionnent une prise en considération de l’âge du requérant lors de l’appréciation de la durée de la détention. En outre, compte tenu de la motivation presque toujours identique employée par les autorités judiciaires, rien dans le dossier ne permet de penser que les juges aient dûment pris en considération ce fait lors de leurs décisions de placement ou de maintien en détention provisoire de l’intéressé et envisagé des mesures alternatives. La Cour estime que ces faits sont en soi suffisants pour l’amener à conclure à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que la durée de la détention provisoire du requérant est excessive et qu’elle a emporté violation de l’article 5 § 3 de la Convention. III.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. Il réitère que la voie de l’opposition est un recours effectif que le requérant aurait pu utiliser pour contester son maintien en détention provisoire.

Le requérant, quant à lui, affirme que le recours en question n’est pas effectif.

La Cour rappelle que l’article 5 § 4 confère à toute personne arrêtée ou détenue le droit d’introduire un recours au sujet des exigences de procédure et de fond nécessaires à la « régularité » et à la « légalité », au sens de l’article 5 § 1, de sa privation de liberté. Si la procédure au titre de l’article 5 § 4 ne doit pas toujours s’accompagner de garanties identiques à celles que l’article 6 prescrit pour les procès civils et pénaux – les deux dispositions poursuivant des buts différents ( Reinprecht c. Autriche , n o 67175/01, § 39, CEDH 2005 ‑ XII) –, il faut néanmoins qu’elle revête un caractère judiciaire et qu’elle offre des garanties adaptées à la nature de la privation de liberté en question ( D.N. c. Suisse [GC], n o 27154/95, § 41, CEDH 2001 ‑ III). En particulier, un procès portant sur un recours formé contre une détention doit être contradictoire et garantir l’égalité des armes entre les parties, à savoir le procureur et le détenu ( Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II). La législation nationale peut remplir cette exigence de diverses manières, mais la méthode adoptée par elle doit garantir que la partie adverse soit au courant du dépôt d’observations et jouisse d’une possibilité véritable de les commenter ( Lietzow c. Allemagne , n o 24479/94, § 44, CEDH 2001 ‑ I). Enfin, pour déterminer si une procédure relevant de l’article 5 § 4 offre les garanties nécessaires, il faut avoir égard à la nature particulière des circonstances dans lesquelles elle se déroule ( Megyeri c. Allemagne , 12 mai 1992, § 22, série A n o 237 ‑ A).

En l’espèce, la Cour relève que, lors de l’examen de l’opposition faite par le requérant contre la décision de placement en détention provisoire du 3 décembre 2009, le juge du tribunal correctionnel a invité le procureur de la République à présenter son avis écrit conformément à l’article 270 du code de procédure pénale. Le procureur a déposé ses conclusions écrites tendant au rejet de la demande d’élargissement, conclusions qui n’ont pas été communiquées au requérant ou à son avocat. Ceux-ci n’ont donc pas eu la possibilité de répondre à cet avis. Le juge compétent pour examiner l’opposition a statué dans le sens de l’avis du procureur et a rejeté l’opposition formée par le requérant.

La Cour rappelle que l’article 270 du code de procédure pénale laisse à l’autorité compétente pour examiner l’opposition la possibilité de demander des conclusions écrites (paragraphe 28 ci-dessus). Cependant, cette disposition n’accorde pas à l’autre partie – en l’occurrence les détenus – le droit de réclamer la notification de l’avis du procureur ou de le recevoir d’office.

En l’espèce, dans le cadre des demandes qui étaient adressées par le juge compétent au procureur de la République pour examiner l’opposition, la Cour note que la mission de ce dernier consistait à suggérer au juge le maintien en détention ou l’élargissement de l’accusé (voir, en ce sens, Kampanis c. Grèce , 13 juillet 1995, § 56, série A n o 318 ‑ B). La Cour souligne ici le droit des inculpés, en tant que parties à la procédure, de se voir communiquer ces conclusions afin de donner leur avis sur la détention dans les mêmes conditions que le parquet ( Altınok c. Turquie , n o 31610/08, § 59, 29 novembre 2011).

Dès lors, considérant que le requérant ou son avocat n’ont pas eu de notification de l’avis du procureur de la République ni de possibilité d’y répondre, la Cour estime que le recours prévu en droit interne n’a pas satisfait aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention, faute de n’avoir pas respecté l’égalité des armes entre les parties.

Elle conclut donc à la violation de l’article 5 § 4 sur ce point. IV.

Le requérant réclame 40 000 livres turques (TRY) (environ 16 300 euros (EUR)) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ce montant.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 900 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 12 000 TRY (environ 4 890 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, dont 10 500 TRY au titre des honoraires d’avocat. A titre justificatif, le requérant fournit un décompte horaire ainsi que le tarif horaire établi par le barreau de Diyarbakır.

Le Gouvernement conteste ces montants.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Prenant en compte les documents en sa possession et les critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée de la détention provisoire et de l’absence d’un recours effectif permettant de contester cette mesure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 900 EUR (neuf cents euros) pour dommage moral, ii. 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 mai 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente