AFFAIRE FİKRİ YAKAR c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-3 - Durée de la détention provisoire);Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-4 - Garanties procédurales de contrôle)
AFFAIRE FİKRİ YAKAR c. TURQUIE (CtEDO, 2012)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
FİKRİ YAKAR împotriva TURIEI
(Cererea nr. 23639/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 mai 2012
DEFINITIVĂ
22/08/2012
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retoușuri de formă.
În cauza Fikri Yakar împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), funcționând în calitate de cameră compusă din:
Françoise Tulkens,
președintele,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier de secțiune,
După deliberări în camera de consiliu pe 17 aprilie 2012,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată în acea dată:
PROCEDURA
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 23639/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și cui un cetățean al acestui stat, Fikri Yakar ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 9 aprilie 2010 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de D.M. Beștaș și M. Beștaș, avocați la Diyarbakır. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.
Reclamantul se plânge în special de durata gauzei sale prevătive și a detenției sale preventive, precum și de absența unui recurs care i-ar fi permis să conteste aceasta din urmă.
Pe 26 august 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE ACESTEI CAUZE
Reclamantul s-a născut în 1992 și locuiește la Diyarbakır.
Pe 25 octombrie 2009, o atac cu cocteil Molotov a avut loc împotriva unui magazin și a unui birou de poștă.
Pe 29 noiembrie 2009, la ora 18:20, la sfârșitul unei percheziții conduse la domiciliul său, reclamantul, suspectat că a participat la un atac cu cocteil Molotov pentru seama organizației armate ilegale PKK (Partidul Muncitorilor Kurdistanului), a fost arestat și plasat în arest preventiv. După examenul medical efectuat la spitalul civil din Diyarbakır, a fost prezentat biroului pentru minori al direcției de securitate Diyarbakır. Familie reclamantului a fost informată despre plasarea sa în arest preventiv, așa cum atestat procesul-verbal din aceeași zi, semnat la 20:40 de tatăl tânărului. Reclamantul avea atunci șaptesprezece ani.
Procesul-verbal din 29 noiembrie 2009, semnat de reclamant, indică faptul că procurorul Republicii fixase durata arестării preventive a interesatului la patruzeci și opt de ore.
Pe 30 noiembrie 2009, în cadrul ședinței de identificare organizate de poliție din fotografii, reclamantul a fost recunoscut de o terță persoană ca fiind unul dintre autorii atacului.
Procesul-verbal din 30 noiembrie 2009, semnat de reclamant și avocatul său, indică faptul că s-au consultați singuri într-o cameră, în afara oricărei prezențe polițienei, și că această consultație nu a fost ascultată.
Pe 2 decembrie 2009, procurorul Republicii a prelungit cu douăzeci patru de ore arest preventiv al reclamantului.
În cursul arестului preventiv, reclamantul a primit mâncarea și medicamentele aduse de familie. În fiecare zi, a fost examinat la spitalul civil din Diyarbakır.
Pe 3 decembrie 2009, un expert din serviciile sociale s-a consultat cu interesatul din motivul că acesta din urmă era minor.
În aceeași zi, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii, apoi prezentat unui judecător al curții de asise speciale din Diyarbakır, care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.
Pe 14 decembrie 2009, curtea de asise specială din Diyarbakır a respins opunerea formulată de reclamant împotriva deciziei din 3 decembrie 2009 și a ordonat menținerea detenției preventive a interesatului ținând seama de natura și calificarea infracțiunei imputate, starea probelor, și faptul că se referea la o infracțiune contra ordinii constituționale, prevăzută de art. 100 § 3 al codului de procedură penală. Curtea de asise a examinat recursul fără a ține audiere și a adunat cu acest prilej opinia procurorului Republicii, care nu a fost notificată nici reclamantului, nici avocatului seu.
Pe 22 decembrie 2009, procurorul Republicii a imputat reclamantului că a comis mai multe infracțiuni în numele organizației ilegale PKK, în special posesia și folosirea de produse interzise și distrugerea de bunuri. L-a inculpat pe baza articolului 314 § 2 al codului penal, reprimând apartenența la o organizație armată, a articolelor 151 și 152 al codului penal, reprimând infracțiunile contra bunurilor, art. 174 al codului, reprimând posesia de obiecte ilicite, și în sfârșit art. 5 al legii nr. 3713 relativ la lupta contra terorismului.
Pe 31 decembrie 2009, curtea de asise specială din Diyarbakır a respins o cerere de eliberare formulată de reclamant și a ordonat menținerea sa în detenție preventivă ținând seama de natura și calificarea infracțiunei imputate, starea probelor, colectarea incomplectă a probelor, riscul de fuga, existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunei imputate și în sfârșit faptul că se referea la o infracțiune contra ordinii constituționale, prevăzută de art. 100 § 3 al codului de procedură penală.
Pe 23 februarie 2010, curtea de asise din Diyarbakır a respins o nouă cerere de eliberare formulată de reclamant și a ordonat menținerea sa în detenție preventivă ținând seama de natura și calificarea infracțiunei imputate, starea probelor, riscurile de fuga, alterare a probelor și subornație a victimelor și martorilor, și în sfârșit faptul că se referea la o infracțiune prevăzută de art. 100 § 3 al codului de procedură penală.
Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 6008 din 22 iulie 2010, minorii nu mai puteau fi judecați de curțile de asise speciale.
Pe 27 iulie 2010, reclamantul a fost eliberat sub libertate provizoriu.
Pe 28 iulie 2010, dosarul reclamantului a fost transferat de la curtea de asise specială din Diyarbakır la curtea de asise pentru minori din aceeași oraș.
Pe 6 octombrie 2010, curtea de asise pentru minori din Diyarbakır a pronunțat o hotărâre de incompetență și a retrimis cauza în fața tribunalului pentru minori din Diyarbakır.
Intr-o dată necunoscută, Curtea de Casație a retrimis dosarul reclamantului în fața curții de asise pentru minori din Diyarbakır. Potrivit elementelor din dosar, procedura penală rămâne în curs de desfășurare în fața acesteia din urmă.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Potrivit articolului 100 al codului de procedură penală, plasarea în detenție preventivă a unei persoane este posibilă doar dacă există suspiciuni puternice privind comiterea de aceasta a infracțiunei imputate și dacă există un motiv de detenție, respectiv riscul de fuga sau alterare a probelor. Cu toate acestea, pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără cea imputată reclamantului, art. 100 § 3 al codului indică faptul că se poate presupune existența motivelor de detenție (riscul de fuga și/sau alterare a probelor) atunci când există motive plauzibile de a suspiciona interesatul că a comis infracțiunea în cauză.
art. 18 al regulamentului privind aresturile, gauzele preventive și interogatoriile prevede un regim special pentru minori. Potrivit acestei dispoziții, ancheta preliminară privind minorii este condusă de procurorul Republicii insusi. Un minor arestat trebuie deci transferat imediat în fața procurorului și să beneficieze de ofertă de asistența unui avocat. Nu poate fi deținut cu persoane majore.
Potrivit articolului 8 al legii nr. 6008 din 22 iulie 2010, modificând art. 250 al codului penal, minorii nu pot fi judecați de curțile de asise speciale.
Potrivit articolului 4 § 1 j) al legii nr. 5395 din 3 iulie 2005 privind protecția copilului, detenția unui minor trebuie să fie o măsură de ultim resort.
Potrivit articolului 104 al codului de procedură penală, suspectul sau acuzatul poate cere eliberarea la orice moment al investigației sau procesului. Decizia de respingere este susceptibilă de opunere. Potrivit articolului 270 al aceluiași cod, autoritatea competentă care examinează recursul poate comunica cererea procurorului Republicii sau celeilalte părți pentru a prezenta observațiile sale scrise.
III. TEXTELE INTERNAȚIONALE RELEVANTE
Convenția Națiunilor Unite din 1989 privind drepturile copilului ("Convenția Națiunilor Unite"), adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pe 20 noiembrie 1989, este obligatorie în dreptul internațional pentru statele care sunt părți la ea – ceea ce este cazul tuturor statelor membre ale Consilului Europei.
art. 1 al Convenției Națiunilor Unite este redactat așa:
"În sensul prezentei Convenții, un copil se înțelege orice ființă umană cu vârsta sub optsprezece ani, cu excepția cazului în care majoratul se atinge mai devreme potrivit legislației care i se aplică."
art. 3 § 1 al acestei convenții se citește așa:
"1. În toate deciziile care privesc copiii, indiferent dacă sunt luate de instituții publice sau private de protecție socială, de tribunale, de autorități administrative sau de organe legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie o considerație primordială."
art. 37 prevede aceasta:
"Statele părți asigură că:
(...)
b) Niciun copil nu este privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, detenția sau închisoarea unui copil trebuie să fie în conformitate cu legea, să fie doar o măsură de ultim resort, și să fie de cea mai scurtă durată posibilă;
c) Fiecare copil privat de libertate este tratat cu umanitate și cu respectul cuvenitor demnității persoanei umane, și în mod care ține seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. În special, fiecare copil privat de libertate va fi separat de adulți, cu excepția cazului în care se consideră mai bine să nu fie așa în interesul superior al copilului, și are dreptul să rămână în contact cu familia sa prin corespondență și vizite, cu excepția unor circonstanțe excepționale;
d) Copiii privați de libertate au dreptul de a avea rapid acces la asistență juridică sau la orice altă asistență adecvată, precum și dreptul de a contesta legalitatea privației lor de libertate în fața unui tribunal sau altă autoritate competentă, independentă și imparțială, și la pronunțarea unei decizii rapide în materie."
(...)
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
A. Cu privire la grievul privind arest preventiv al reclamantului
Invocând articolele 3 și 5 § 3 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost plasat în arest preventiv timp de cinci zile, din 29 noiembrie 2009 la 3 decembrie 2009, înainte de a fi audiat de procurorul Republicii. Curtea consideră că este potrivit să examineze acest grief sub unghiul articolului 5 § 3 al Convenției.
Curtea constată că reclamantul a fost plasat în arest preventiv pe 29 noiembrie 2009 și la sfârșitul arестului său preventiv, pe 3 decembrie 2009, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă.
Durata totală a arестului preventiv nu este deci de cinci zile, așa cum susține reclamantul, ci de mai puțin de patru zile. Din punct de vedere al duratei, această măsură nu a depășit limitele stricte de timp stabilite de art. 5 § 3 al Convenției (Brogan și alții împotriva Regatului Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, § 62, seria A nr. 145-B).
Curtea reaminteste că în cauza İpek și alții împotriva Turciei (nr. 17019/02 și 30070/02, 3 februarie 2009), durata arестului preventiv al reclamanților era trei zile și nouă ore și era, prima facie, compatibilă cu art. 5 § 3 al Convenției. Cu toate acestea, Curtea concluzionase la încălcarea acestui articol datorită absenței garantiilor efective în cursul arестului preventiv al reclamanților, minori la data faptelor (İpek și alții împotriva Turciei, citat mai sus, §§ 36-38). Cu toate acestea, în prezenta cauză, ca urmare a arестului preventiv, reclamantul a fost imediat prezentat biroului pentru minori al direcției de securitate Diyarbakır. Două ore după arest preventiv, familia sa a fost informată. În cursul arестului preventiv, reclamantul a putut beneficia de asistență juridică, depunerea sa a fost colectată doar de procurorul Republicii, a fost examinat în fiecare zi la spitalul civil și a fost văzut de un expert al serviciului social. Organele de investigație au audiat alți suspecți și au organizat o ședință de identificare din fotografii. În absența altor argumente plauzibile din partea reclamantului, Curtea consideră că nimic nu permite să se presupună că arестul preventiv litigios ar fi încălcat legea sau Convenția. În aceste condiții, durata detenției scurse înainte de prezentarea reclamantului în fața judecătorului de instrucție trebuie considerată ca fiind conformă cerințelor prevăzute la art. 5 § 3.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4.
B. Cu privire la grievul tirat din art. 6 al Convenției
Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost judecat în fața unei curți de asise speciale. Pune la îndoială independența și imparțialitatea unor asemenea curți și susține că judecata minorilor în fața lor se ciocnește cu regulile Beijing adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pe 29 noiembrie 1985 și privind administrarea justiției pentru minori.
Curtea observă că procedura penală deschisă împotriva reclamantului este în curs de desfășurare în fața jurisdicțiilor naționale și consideră necesar să cunoască rezultatul acesteia în drept intern pentru a putea pronunța asupra acestui grief.
Din aceasta rezultă că acest grief este prematur și trebuie declarat inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne, în virtutea articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
C. Cu privire la grievul tirat din art. 2 al Protocolului nr. 1
Reclamantul susține că dreptul lui la educație, prevăzut de art. 2 al Protocolului nr. 1, a fost lezat în măsura în care arestarea sa ar fi întrerupt școlarizarea sa.
Având în vedere întreaga serie de elemente în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască alegerile formulate, Curtea constată că reclamantul formează alegerile într-o manieră foarte generală, fără a argumenta grievul tirat din art. 2 al Protocolului nr. 1. Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
D. Cu privire la alte grievuri
Curtea constată că niciunul dintre grievurile rămase de examinat nu este evident nefondad în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se ciocnește de altfel la niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă restul cererii.
II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENȚIEI
Invocând art. 5 § 3 al Convenției, reclamantul susține că a fost plasat în detenție în absența unor motive plauzibile de a-l suspiciona că a comis infracțiunile imputate și se plânge de asemenea de durata detenției sale. El denunță de asemenea o încălcare a articolului 8 al Convenției din cauza detenției sale. Curtea consideră că este potrivit să examineze aceste grievuri sub unghiul articolului 5 § 3 al Convenției, ale cărui pasaje relevante în cauza sunt redactate așa:
"3. Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la paragrafrul 1 c) al acestui articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procesului. Eliberarea poate fi supusă unei garanții care să asigure prezentarea interesatului la audiere."
Guvernul combate tezele reclamantului. Susține că durata detenției în cauză este rezonabilă ținând seama de gravitate, natura și calificarea infracțiunilor imputate. Observă că interesatul era acuzat că s-a angajat în activități criminale în numele unei organizații teroriste.
Reclamantul subliniază că a fost deținut – pentru o durată care, potrivit lui, este excesivă – în timp ce era minor și susține că deciziile privind menținerea sa în detenție preventivă nu au luat niciodată în considerație faptul că era minor.
Curtea reaminteste că îi revine în primul rând autorităților judiciare naționale să asigure faptul că, în orice caz dat, durata detenției preventive a unui acuzat nu depășește limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să respingă existența unei adevărate cerințe de interes public justificând, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să raporteze în deciziile care resping cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în acele decizii, precum și a faptelor necontestate indicate de interesați în recursurile lor, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției (Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 154, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII). Persistența motivelor plauzibile de a suspiciona persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. Cu toate acestea, după o anumită perioadă, ea nu mai este suficientă. Curtea trebuie în acest caz să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", ea caută de asemenea dacă autoritățile naționale competente au depus o "diligiență specială" în urmărirea procedurii (Labita împotriva Italiei [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 153, CEDO 2000-IV).
Curtea reaminteste apoi că, în mai multe cauze împotriva Turciei, a exprimat preocupare față de practica plasării minorilor în detenție preventivă și a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției (Selçuk împotriva Turciei, nr. 21768/02, §§ 26-37, 10 ianuarie 2006, Güveç împotriva Turciei, nr. 70337/01, §§ 106-110, 29 ianuarie 2009, și Nart împotriva Turciei, nr. 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008). În cauza Nart, ținând seama de bogăția textelor internaționale relevante în materie de protecție a copilului, Curtea a enunțat faptul că detenția preventivă a minorilor trebuie să fie considerată o măsură de ultim resort și că trebuie să fie cât mai scurtă posibil (Nart, citat mai sus, § 31).
În prezenta cauză, perioada de luat în considerație a început pe 29 noiembrie 2009 cu arestarea reclamantului și s-a încheiat pe 27 iulie 2010 cu eliberarea sa provizorie. În cursul acestei perioade, chestiunea menținerii în detenție preventivă a reclamantului a fost examinată de mai multe ori. Deciziile judecătorilor privind menținerea în detenție s-au bazat pe natura și calificarea infracțiunilor imputate, starea probelor, colectarea incomplectă a probelor, riscul de fuga, existența unor suspiciuni puternice privind comiterea infracțiunilor imputate și faptul că se referea la infracțiuni contra ordinii constituționale, prevăzute de art. 100 § 3 al codului de procedură penală.
La citirea dosarului, apare că nici decizia de plasare în detenție preventivă, nici deciziile ulterioare nu menționează o luare în considerație a vârstei reclamantului la aprecierea duratei detenției. De altfel, ținând seama de motivație aproape întotdeauna identică folosită de autoritățile judiciare, nimic din dosar nu permite să se creadă că judecătorii au luat în considerație corespunzător acest fapt în deciziile lor de plasare sau menținere a detenției preventive a interesatului și au luat în considerație măsuri alternative. Curtea consideră că aceste fapte sunt în sine suficiente pentru a o duce la concluzia unui încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.
La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că durata detenției preventive a reclamantului este excesivă și a dus latr-o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENȚIEI
Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge că nu are la dispoziție un recurs efectiv care i-ar fi permis să conteste plasarea și menținerea sa în detenție preventivă. Curtea consideră că este potrivit să examineze acest grief sub unghiul articolului 5 § 4 al Convenției, care se citește așa:
"4. Orice persoană privată de libertate prin arest sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală."
Guvernul combate teza reclamantului. Reiterează faptul că calea opunerii este un recurs efectiv pe care reclamantul ar fi putut să-l utilizeze pentru a contesta menținerea sa în detenție preventivă.
Reclamantul, la rândul lui, susține că recursul în cauză nu este efectiv.
Curtea reaminteste că art. 5 § 4 conferă oricărei persoane arestate sau deținute dreptul de a introduce un recurs cu privire la cerințele de procedură și de fond necesare "regularității" și "legalității", în sensul articolului 5 § 1, a privației sale de libertate. Dacă procedura în temeiul articolului 5 § 4 nu trebuie întotdeauna să fie însoțită de garanții identice cu cele pe care le prescrie art. 6 pentru procesele civile și penale – cele două dispoziții urmărind scopuri diferite (Reinprecht împotriva Austriei, nr. 67175/01, § 39, CEDO 2005-XII) – ea trebuie să aibă totuși caracter jurisdicțional și să ofere garanții adaptate naturii privației de libertate în cauză (D.N. împotriva Sveiței [Marea Cameră], nr. 27154/95, § 41, CEDO 2001-III). În special, un proces privind un recurs formulat împotriva unei detenții trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între părți, respectiv procuror și deținut (Nikolova împotriva Bulgariei [Marea Cameră], nr. 31195/96, § 58, CEDO 1999-II). Legislația națională poate îndeplini această cerință în diverse moduri, dar metoda adoptată de ea trebuie să garanteze faptul că partea adversă este conștientă de depunerea observațiilor și se bucură de o posibilitate reală de a le comenta (Lietzow împotriva Germaniei, nr. 24479/94, § 44, CEDO 2001-I). În sfârșit, pentru a determina dacă o procedură care intră sub incidența articolului 5 § 4 oferă garantiile necesare, trebuie să se țină seama de natura particulară a circumstanțelor în care se desfășoară (Megyeri împotriva Germaniei, 12 mai 1992, § 22, seria A nr. 237-A).
În prezenta cauză, Curtea constată că, la examinarea opunerii formulate de reclamant împotriva deciziei de plasare în detenție preventivă din 3 decembrie 2009, judecătorul tribunalului penal a invitat procurorul Republicii să prezinte opinia sa scrisă în conformitate cu art. 270 al codului de procedură penală. Procurorul a depus concluziile sale scrise care urmăreau respingerea cererii de eliberare, concluzii care nu au fost comunicate reclamantului sau avocatului seu. Aceștia din urmă nu au avut deci posibilitatea de a răspunde acestei opinii. Judecătorul competent pentru a examina opunerea a pronunțat în sensul opiniei procurorului și a respins opunerea formulată de reclamant.
Curtea reaminteste că art. 270 al codului de procedură penală lasă autorității competente pentru a examina opunerea posibilitatea de a cere concluzii scrise (§28 mai sus). Cu toate acestea, această dispoziție nu acordă celeilalte părți – în cazul de față deținuții – dreptul de a reclama notificarea opiniei procurorului sau de a o primi din oficiu.
În prezenta cauză, în cadrul cererilor care erau adresate de judecătorul competent procurorului Republicii pentru a examina opunerea, Curtea constată că misiunea acestuia din urmă consta în a sugera judecătorului menținerea în detenție sau eliberarea acuzatului (a se vedea, în acest sens, Kampanis împotriva Greciei, 13 iulie 1995, § 56, seria A nr. 318-B). Curtea subliniază aici dreptul inculpaților, în calitate de părți la procedură, de a fi informați asupra acestor concluzii pentru a-și exprima opinia cu privire la detenție în aceleași condiții cu parchetul (Altınok împotriva Turciei, nr. 31610/08, § 59, 29 noiembrie 2011).
Din aceasta, considerând că reclamantul sau avocatul seu nu au fost notificați asupra opiniei procurorului Republicii, nici nu au avut posibilitate de a răspunde, Curtea consideră că recursul prevăzut în dreptul intern nu a îndeplinit cerințele articolului 5 § 4 al Convenției, din lipsă de respectare a egalității armelor între părți.
Ea concluzionează deci la încălcarea articolului 5 § 4 pe acest punct.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să repareze decât parțial consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daune
Reclamantul cere 40.000 de lire turce (TRY) (aproximativ 16.300 euro (EUR)) pentru daune morale.
Guvernul contestă această sumă.
Pronunțând în echitate, Curtea consideră că este potrivit să acorde reclamantului 900 EUR pentru daune morale.
B. Cheltuieli și spese
Reclamantul cere de asemenea 12.000 TRY (aproximativ 4.890 EUR) pentru cheltuielile și spesele angajate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, din care 10.500 TRY la titlu de onorarii de avocat. Ca justificare, reclamantul furnizează o calculație orară, cât și tariful orar stabilit de Barou Diyarbakır.
Guvernul contestă aceste sume.
Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursarea cheltuielilor și speselor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR și o acordă reclamantului.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră potrivit să potrivească rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitațile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă cu privire la grievurile tirate din durata detenției preventive și absența unui recurs efectiv care să permită contestarea acestei măsuri, și inadmisibilă pentru restul;
Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției;
Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății:
i. 900 EUR (nouă sute euro) pentru daune morale,
ii. 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuieli și spese;
b) că de la expirarea termenului menționat mai sus și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un procent egal cu rata dobânzii pentru facilitațile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 mai 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Grefier
Președintele