AFFAIRE GÜRCEĞİZ c. TURQUIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 11045/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost adresată Curții de către un cetățean al acestui stat, D. İbrahim Gürceğiz („reclamantul"), pe 23 februarie 2007 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost autorizat să-și apere pe sine însuși interesele, în conformitate cu art. 36 § 2 in fine din Regulamentul Curții. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Pe 11 decembrie 2009, petiția a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că secțiunea se va pronunța în același timp asupra recevabilității și fondului cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 21 ianuarie 2002, a fost arestat în cadrul unei operații desfășurate împotriva organizației ilegale Hizbullah. Era bănuit că ar fi membru al acesteia și că ar fi comis crime în numele acestei organizații. A fost plasat în detenție preventivă pe 24 ianuarie 2002.

A fost acuzat din acest motiv și procesul său a început în fața curții de securitate a statului.

La ședința din 18 iunie 2002, reclamantul a susținut că a suferit tratament abuziv în locurile de detenție ale poliției și a contestat declarația sa luată în perioada aceasta.

După abolirea cursurilor de securitate a statului, procesul reclamantului a continuat în fața curții de juri speciale din Diyarbakır („curia de juri specială").

Pe 24 aprilie 2007, curia de juri specială l-a găsit pe reclamant vinovat pentru faptele care i se imputau.

Pe tot parcursul procedurii, la sfârșitul ședințelor ținute la intervale regulate, curtea de securitate a statului și apoi curia de juri specială au ordonat menținerea în detenție preventivă a reclamantului, ținând seama de natura și clasificarea infracțiunii care i se imputau și de starea probelor. După intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală, curia de juri specială s-a bazat și pe existența unor puternice suspiciuni cu privire la comiterea infracțiunii imputate și pe faptul că aceasta era o infracțiune prevăzută de art. 100 § 3 din codul de procedură penală.

Pe 17 februarie 2009, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe. II.

Art. 141 din codul de procedură penală prevede posibilitatea pentru un justiciabil de a solicita repararea prejudiciului decurgând din aplicarea unei măsuri preventive la adresa sa. Această dispoziție a preluat-o din legea nr. 466 din 7 mai 1964 (abrogată) privind acordarea de indemnizații persoanelor arestate sau reținute ilegal. Art. 141 § 1 d) din codul de procedură penală adaugă o noutate în comparație cu legea nr. 466: posibilitatea pentru persoanele judecate în detenție preventivă și care nu au obținut o sentință în termen rezonabil de a solicita repararea prejudiciului lor.

Art. 141 § 1 d) se traduce după cum urmează: „1) În cadrul unei anchete sau al unui proces relativ la o infracțiune, persoanele care: (...) d) chiar dacă au fost plasat regulat în detenție preventivă în cursul anchetei sau al procesului, nu sunt aduse în fața autorității de judecată într-un termen rezonabil și privitor la care o hotărâre pe fond nu este pronunțată în același termen, (...) pot solicita Statului despăgubirea pentru toate prejudiciile lor materiale și morale."

Art. 142 § 1 din codul de procedură penală referitor la condițiile cererii de despăgubire se citește după cum urmează: „Cererea de despăgubire poate fi depusă în termen de trei luni de la notificarea persoanei interesate că hotărârea sau sentința a devenit definitivă și în orice caz în termen de un an de la data la care hotărârea sau sentința a devenit definitivă." ÎN DREPT I.

Guvernul apară cu excepția de neepuizare a căilor de recurs interne. Potrivit lui, reclamantul ar fi trebuit să introducă un recurs în despăgubire pe baza art. 141 și următoarele din codul de procedură penală.

Reclamantul contestă excepțiile Guvernului.

Curtea reamintește că, conform art. 35 § 1 din Convenție, aceasta poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne. Scopul acestei reguli este să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea, printre altele, Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr. 57220/00, § 15, CEDO 2002-VIII și mai recent Simons c. Belgia (decizie), nr. 71407/10, § 23, 28 august 2012).

Art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie, totuși, decât epuizarea recursurilor care sunt în același timp relative la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Un recurs este efectiv atunci când este disponibil atât în teorie cât și în practică la epoca faptelor, adică atunci când este accesibil, susceptibil de a oferi reclamantului repararea plângerilor sale și prezintă perspective rezonabile de succes. În această privință, simplul fapt de a nutre îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui anumit recurs care nu este evident sortit eșecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea recursurilor interne (Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 46 CEDO 2006-II, Sardinas Albo c. Italia (decizie), nr. 56271/00, CEDO 2004-I (fragmente), Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și mai recent Alberto Eugénio da Conceicao c. Portugalia (decizie), nr. 74044/11, 29 mai 2012).

Curtea reamintește că un recurs vizând durata unei detenții preventive în sensul art. 5 § 3 din Convenție trebuie, pentru a fi efectiv, să ofere autorului perspectiva încetării lipsa de libertate contestate (Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 55, 28 octombrie 2010, și Gavril Yossifov c. Bulgaria, nr. 74012/01, § 40, 6 noiembrie 2008).

Cu toate acestea, estimează că poate fi altfel atunci când detenția preventivă s-a încheiat. În această privință, Curtea reamintește că, în materia lipsa de libertate, a considerat deja că atunci când un reclamant susține că a fost deținut în încălcarea dreptului intern – prin urmare în încălcarea art. 5 § 1 din Convenție – și detenția litigioasă a luat deja sfârșit, o acțiune în reparație, capabilă de a duce la recunoașterea presupusei încălcări și la acordarea unei compensații, este în principiu un recurs efectiv care trebuie epuizat dacă eficacitatea sa în practică a fost corespunzător stabilită (Rahmani și Dineva c. Bulgaria, nr. 20116/08, § 66, 10 mai 2012, și Gavril Yossifov, citat mai sus, § 41 și referințele citate).

Curtea estimează că același lucru este adevărat în cazul unui motiv rezultând din art. 5 § 3 din Convenție. Într-adevăr, atunci când detenția preventivă s-a încheiat, trebuie verificat dacă persoana interesată dispune de un recurs care poate duce pe de o parte la recunoașterea caracterului nerezonabil al duratei detenției preventive și pe de altă parte la acordarea unei indemnități legate de această constatare. Dacă este cazul, atunci acest recurs trebuie în principiu utilizat. A afirma contrariul ar reveni la dublarea procedurii interne cu o instanță în fața Curții, ceea ce pare puțin compatibil cu caracterul subsididar al mecanismului de protecție instituit de Convenție (a se vedea în acest sens Gavril Yossifov, citat mai sus, § 38, și Rahmani și Dineva, citat mai sus, § 64).

Curtea observă că art. 141 § 1 d) din codul de procedură penală prevede pentru un deținut care nu a obținut o sentință în termen rezonabil posibilitatea de a solicita o indemnitate. Observă totuși că acest recurs nu vizează să pună capăt unei detenții de durată excesivă în sensul art. 5 § 3 din Convenție (a se vedea printre altele Barıș c. Turcia, nr. 26170/03, § 17, 31 martie 2009), ci are ca unic scop acordarea unei indemnități. Recursul în cauză nu poate deci duce la eliberarea persoanei interesate.

Recursul prevăzut de art. 141 § 1 d) din CPP nu putea deci fi considerat efectiv cu privire la art. 5 § 3 din Convenție atât timp cât detenția preventivă era în curs de desfășurare.

În plus, dispoziția în cauză – aplicată așa cum era în perioada faptelor – nu permitea justiciabilului care suferise o perioadă de detenție preventivă excesivă să introducă un recurs în cursul procedurii intentate împotriva sa, deoarece la nivel intern, introducerea unui asemenea recurs presupunea anterior obținerea unei hotărâri definitive pe fond în cauză (Kürüm c. Turcia, nr. 56493/07, § 20, 26 ianuarie 2010).

Curtea observă totuși că detenția preventivă a reclamantului în sensul art. 5 § 3 din Convenție s-a încheiat cu condamnarea sa la prima instanță pe 24 aprilie 2007 și că această condamnare a devenit definitivă pe 17 februarie 2009. De la ultima dată, reclamantul ar fi putut solicita o indemnitate pe baza art. 141 din CPP, ceea ce a omis să facă.

Reclamantul explică că nu a utilizat acest recurs deoarece nu este efectiv în practică. Guvernul susține pe de altă parte că reclamantul a neglijat să folosească dreptul care îi era recunoscut de legislația internă.

Curtea observă că în dreptul turc posibilitatea pentru un deținut care nu a obținut o sentință în termen rezonabil de a solicita reparație este o noutate introdusă în CPP în 2005. Acordarea unei indemnități pe baza art. 141 § 1 d) din CPP presupune anterior constatarea că durata detenției preventive nu a fost rezonabilă. Acest recurs putea duce pe de o parte la recunoașterea caracterului nerezonabil al măsurii contestate și pe de altă parte la repararea prejudiciilor suferite de reclamant.

Este adevărat că Guvernul nu a prezentat exemple de cauze în care această dispoziție ar fi fost invocată cu succes într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului. Nimic nu indică totuși că controlul care va fi exercitat de instanțele interne la acea ocazie va fi limitat în vreun fel, care să poată duce la a se îndoi de emblematic la eficacitatea unui asemenea recurs și a afirma că un asemenea recurs ar fi evident sortit eșecului.

Amintind aici rolul său subsididar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Handyside c. Regatul Unit, 7 decembrie 1976, § 48, seria A nr. 24), Curtea estimează că reclamantul avea la dispoziție o nouă normă legală care i-ar fi permis să ofere instanțelor interne ocazia de a remedia la nivel național presupusa încălcare a art. 5 § 3 din Convenție (Ovidiu Trailescu c. România (decizie), nr. 5666/04 și 14464/05, § 72). În plus, cu privire la o nouă dispoziție legală adoptată cu scopul specific de a crea un recurs susceptibil de a remedia acest tip de motiv, există interes în sesizarea instanțelor naționale, pentru a le permite să aplice această dispoziție (Iambor c. România (nr. 1), nr. 64536/01, § 221, 24 iunie 2008).

De asemenea, Curtea concluzionează că recursul prevăzut de art. 141 din codul de procedură penală era accesibil. În plus, ea nu dispune de niciun element care să îi permită să spună că recursul în cauză nu era susceptibil de a aduce o reparație corespunzătoare pentru motivul reclamantului rezultând din art. 5 § 3 din Convenție și că nu oferea perspective rezonabile de succes (a se vedea în acest sens Taron c. Germania (decizie), nr. 53126/07, § 40, 29 mai 2012). Trebuie amintit aici că atunci când există o îndoială cu privire la eficacitate și șansele de succes ale unui recurs intern, așa cum susține reclamantul, acesta trebuie încercat (Voisine c. Franța, nr. 27362/95, decizie a Comisiei din 14 ianuarie 1998). Acesta este un punct care trebuie supus tribunalelor (Roseiro Bento c. Portugalia (decizie), nr. 29288/02, 30 noiembrie 2004 și Whiteside c. Regatul Unit, nr. 20357/92, decizie a Comisiei din 7 martie 1994).

Curtea subliniază totuși că această concluzie nu prejudiciază în niciun fel, în caz de necesitate, o posibilă reexaminare a întrebării eficacității recursului în cauză, și în special a capacității instanțelor naționale de a stabili, relativ la aplicarea art. 141 § 1 d) din CPP, o jurisprudență uniformă și compatibilă cu cerințele Convenției (ibidem, § 45, și Korenjak c. Slovenia, nr. 463/03, § 73, 15 mai 2007).

La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că reclamantul era obligat să sesizeze instanțele interne cu o cerere de indemnizație fondată pe art. 141 § 1 d) din CPP, ceea ce nu a făcut. Curtea primește deci excepția Guvernului și respinge motivul rezultând din art. 5 § 3 pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II.

Guvernul apară cu excepția de neepuizare a căilor de recurs interne cu motivul că reclamantul a omis să introducă un recurs de plena jurisdictie împotriva ministerului justiției, deoarece tribunalele sunt obligate să trateze cauzele în cele mai bune condiții posibile.

Curtea reamintește că a constatat deja că ordinul juridic turc nu oferea justiciabililor un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție care să le permită să se plângă de durata excesivă a procedurilor penale (Daneshpayeh c. Turcia, nr. 21086/04, §§ 35-38, 16 iulie 2009 și Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). Guvernul nu prezintă nici jurisprudență relevantă a instanțelor naționale în sprijinul susținerii sale. În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că acest motiv nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de nerecevabilitate. Prin urmare, trebuie declarat recevabil.

Guvernul susține că durata procedurii litigioase nu poate fi considerată nerezonabilă și adaugă că niciun lipsă de diligență, potrivit lui, nu poate fi reproșată instanțelor naționale în desfășurarea procedurii în cauză.

Reclamantul contestă aceste argumente.

Perioada de luat în considerare a început pe 21 ianuarie 2002 cu arestarea reclamantului și s-a încheiat pe 17 februarie 2009 cu hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani, pentru două grade de jurisdicție.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a tratat în multe rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea de față și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Pélissier și Sassi, citat mai sus). După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cererii de „termen rezonabil".

De aceea, a existat încălcare a art. 6 § 1. III.

Curtea observă mai întâi că reclamantul a prezentat acest motiv în fața Curții pentru prima dată în petiția sa nr. 30245/02 introdusă pe 6 iunie 2002. Printr-o decizie parțială din 23 mai 2006, Curtea a respins motivul rezultând din art. 3 ca fiind evident neîntemeiat cu motivul că susținerile erau enunțate de o manieră foarte generală și deoarece reclamantul nu-și substanțiase susținerile cu niciun element de probă sau început de probă, cum ar fi un raport medical sau o explicație plauzibilă a condițiilor în care ar fi suferit tratament abuziv (Gürceğiz și alții c. Turcia (decizie), nr. 30245/02, 23 mai 2006).

Nu apare că reclamantul ar fi depus o plângere în fața autorităților cu privire la susținerile sale de tratament abuziv. Chiar dacă este adevărat că a ridicat acest motiv în cursul procesului său, la ședința din 18 iunie 2002 (§7 mai sus), trebuie totuși observat că o decizie internă definitivă referitoare la acest proces a intervenit pe 17 februarie 2009, deci mai mult de șase luni după ce reclamantul a invocat art. 3 din Convenție și a prezentat rapoartele medicale de retenție.

În orice caz, Curtea estimează că acest motiv este evident neîntemeiat. Rapoartele medicale contrazic susținerile reclamantului conform cărora ar fi fost torturat în perioada retenției. Rapoartele medicale întocmite în cursul și la sfârșitul acestei perioade nu mențion urmele noi ale rănilor.

Din aceasta rezultă că acest motiv este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. IV.

Reclamantul a solicitat, în formularul de cerere, repararea prejudiciilor material și moral suferite de el, în valoare de 100.000 de euro (EUR). Ulterior, și-a reiterat cererea fără a o cuantifica și s-a remis înțelepciunii Curții.

Guvernul remarcă că reclamantul nu și-a cuantificat cererea și susține că în cazul în care Curtea s-ar pronunța în sensul unei încălcări, acest simplu constat ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea constată că reclamantul nu susține cu niciun element prejudiciul material susținut. Cu toate acestea, pronunțând în echitate, consideră că este oportun să i se acordeze 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, în unanimitate, recevabil motivul rezultând din art. 6 din Convenție; 2. Declară, la majoritate, nerecevabil motivul rezultând din art. 5 § 3 din Convenție; 3. Declară, în unanimitate, petiția nerecevabilă pentru rest; 4. Constată, în unanimitate, că a existat încălcare a art. 6 din Convenție; 5. Constată, în unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, să se convertească în lire turce la rata care se aplică la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 noiembrie 2012, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Ineta Ziemele Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 11045/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. İbrahim Gürceğiz (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 février 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été autorisé à assurer lui-même la défense de ses intérêts, conformément à l’article 36 § 2 in fine du règlement de la Cour. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 11 décembre 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 21 janvier 2002, il fut arrêté dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation illégale Hizbullah. Il était soupçonné d’en être membre et d’avoir commis des crimes au nom de cette organisation. Il fut placé en détention provisoire le 24 janvier 2002.

Il fut inculpé de ce chef et son procès commença devant la cour de sûreté de l’État.

Lors de l’audience du 18 juin 2002, le requérant affirma avoir subi des mauvais traitements dans les locaux de la police et contesta sa déposition recueillie pendant cette période.

Après la suppression des cours de sûreté de l’État, le procès du requérant se poursuivit devant la cour d’assises spéciale de Diyarbakır (« la cour d’assises spéciale »).

Le 24 avril 2007, la cour d’assises spéciale reconnut le requérant coupable des faits reprochés.

Tout au long de la procédure, au terme des audiences tenues à intervalles réguliers, la cour de sûreté de l’État puis la cour d’assises spéciale ordonnèrent le maintien en détention provisoire du requérant compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée ainsi que de l’état des preuves. A partir de l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure pénale, la cour d’assises spéciale se fonda aussi sur l’existence de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée et sur le fait qu’il s’agissait d’une infraction prévue par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale.

Le 17 février 2009, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance. II.

L’article 141 du code de procédure pénale prévoit la possibilité pour un justiciable de demander réparation du préjudice découlant de l’application d’une mesure préventive à son égard. Cette disposition a repris celle de la loi n o 466 du 7 mai 1964 (abrogée) sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues. L’article 141 § 1 d) du code de procédure pénale ajoute une nouveauté par rapport à la loi n o 466 : la possibilité pour les personnes jugées en détention provisoire et n’ayant pas obtenu un jugement dans un délai raisonnable de demander la réparation de leur préjudice.

L’article 141 § 1 d) se traduit comme suit : « 1) Dans le cadre d’une enquête ou d’un procès relatifs à une infraction, les personnes qui : (...) d) même régulièrement placées en détention provisoire au cours de l’enquête ou du procès, ne sont pas traduites dans un délai raisonnable devant l’autorité de jugement et concernant lesquelles une décision sur le fond n’est pas rendue dans ce même délai, (...) peuvent demander à l’État l’indemnisation de tous leurs préjudices matériels et moraux. »

L’article 142 § 1 du code de procédure pénale relatif aux conditions de la demande d’indemnisation se lit comme suit : « La demande d’indemnisation peut être demandée dans les trois mois suivant la notification à l’intéressé que la décision ou le jugement est devenu définitif et dans tous les cas de figure dans l’année suivant la date à laquelle la décision ou jugement est devenu définitif. » EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, le requérant aurait dû introduire un recours en indemnisation sur le fondement des articles 141 et suivants du code de procédure pénale.

Le requérant conteste les exceptions du Gouvernement.

La Cour rappelle qu’au terme de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. La finalité de cette règle est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n’en soit saisie (voir, parmi d’autres, Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 15, CEDH 2002 ‑ VIII, et plus récemment, Simons c. Belgique (déc.), n o 71407/10, § 23, 28 août 2012).

L’article 35 § 1 de la Convention ne prescrit cependant que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Un recours est effectif lorsqu’il est disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire lorsqu’il est accessible, susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présente des perspectives raisonnables de succès. A cet égard, le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 46 CEDH 2006 ‑ II, Sardinas Albo c. Italie (déc.), n o 56271/00, CEDH 2004 ‑ I (extraits), Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX, et plus récemment Alberto Eugénio da Conceicao c. Portugal (déc.), n o 74044/11, 29 mai 2012).

La Cour rappelle qu’un recours visant la durée d’une détention provisoire au sens de l’article 5 § 3 de la Convention doit, pour être effectif, offrir à son auteur une perspective de cessation de la privation de liberté contestée ( Knebl c. République tchèque , n o 20157/05, § 55, 28 octobre 2010, et Gavril Yossifov c. Bulgarie , n o 74012/01, § 40, 6 novembre 2008).

Elle estime cependant qu’il peut en aller différemment lorsque la détention provisoire est terminée. A cet égard, la Cour rappelle qu’en matière de privation de liberté, elle a déjà considéré que lorsqu’un requérant affirme avoir été détenu en méconnaissance du droit interne – donc en violation de l’article 5 § 1 de la Convention – et que la détention litigieuse a déjà pris fin, une action en réparation, capable d’aboutir à une reconnaissance de la violation alléguée et à l’attribution d’une indemnisation, est en principe un recours effectif qui doit être épuisé si son efficacité en pratique a été dûment établie ( Rahmani et Dineva c. Bulgarie , n o 20116/08, § 66, 10 mai 2012, et Gavril Yossifov , précité, § 41 et les références y citées).

La Cour estime qu’il en est de même s’agissant d’un grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention. En effet, lorsque la détention provisoire a pris fin, il convient de vérifier si l’intéressé dispose d’un recours pouvant conduire d’une part à la reconnaissance du caractère déraisonnable de la durée de la détention provisoire et d’autre part à l’allocation d’une indemnité liée à ce constat. Si tel est le cas, alors ce recours doit en principe être utilisé. Affirmer le contraire reviendrait à doubler la procédure interne d’une instance devant la Cour, ce qui paraît peu compatible avec le caractère subsidiaire du mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention (voir en ce sens, Gavril Yossifov , précité, § 38, et Rahmani et Dineva , précité, § 64).

La Cour note que l’article 141 § 1 d) du code de procédure pénale prévoit pour un détenu n’ayant pas obtenu un jugement dans un délai raisonnable la possibilité de demander une indemnisation. Elle observe toutefois que ce recours ne vise pas à mettre fin à une détention d’une durée excessive au sens de l’article 5 § 3 de la Convention (voir parmi d’autres, Barıș c. Turquie , n o 26170/03, § 17, 31 mars 2009) mais qu’il a pour seule finalité l’octroi d’une indemnité. Le recours en question ne peut donc pas conduire à la libération de l’intéressé.

Le recours prévu par l’article 141 § 1 d) du CPP ne pouvait donc être considéré comme effectif au regard de l’article 5 § 3 de la Convention aussi longtemps que la détention provisoire était en cours.

De plus, la disposition en question – telle qu’appliquée à l’époque des faits – ne permettait pas au justiciable ayant subi une période de détention provisoire excessive d’intenter un recours au cours de la procédure engagée à son encontre puisqu’au niveau interne, l’introduction d’un tel recours supposait au préalable l’obtention d’une décision définitive sur le fond de l’affaire ( Kürüm c. Turquie , n o 56493/07, § 20, 26 janvier 2010).

La Cour note toutefois que la détention provisoire du requérant au sens de l’article 5 § 3 de la Convention a pris fin avec sa condamnation en première instance le 24 avril 2007 et que cette condamnation est devenue définitive le 17 février 2009. A partir de cette dernière date, le requérant aurait pu demander une indemnisation sur le fondement de l’article 141 du CPP, ce qu’il manqua de faire.

Le requérant explique qu’il n’a pas utilisé ce recours parce qu’il n’est pas efficace dans la pratique. Le Gouvernement maintient quant à lui que le requérant a négligé de faire usage du droit qui lui était reconnu par la législation interne.

La Cour note qu’en droit turc la possibilité pour un détenu n’ayant pas obtenu un jugement dans un délai raisonnable de demander réparation est une nouveauté introduite dans le CPP en 2005. L’allocation d’une indemnité sur le fondement de l’article 141 § 1 d) du CPP suppose au préalable le constat que la durée de la détention provisoire n’a pas été raisonnable. Ce recours pouvait conduire d’une part à la reconnaissance du caractère déraisonnable de la mesure contestée et d’autre part à la réparation des préjudices subis par le requérant.

Il est vrai que le Gouvernement n’a pas produit d’exemples d’affaires où cette disposition aurait été invoquée avec succès dans une situation comparable à celle du requérant. Rien n’indique cependant que le contrôle qui sera exercé par les juridictions internes à cette occasion sera limité d’une quelconque manière, pour pouvoir douter d’emblée de l’efficacité d’un tel recours et affirmer qu’un tel recours serait de toute évidence voué à l’échec.

Rappelant ici son rôle subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme ( Handyside c. Royaume ‑ Uni , 7 décembre 1976, § 48, série A no 24), la Cour estime que le requérant avait à sa disposition une nouvelle norme légale qui lui aurait permis de donner aux juridictions internes l’occasion de remédier au niveau national à la prétendue violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Ovidiu Trailescu c. Roumanie (déc.), nos 5666/04 et 14464/05, § 72). De surcroît, s’agissant d’une nouvelle disposition légale adoptée dans l’objectif spécifique de créer un recours susceptible de porter remède à ce type de grief, il y a intérêt à saisir les juridictions nationales, afin de leur permettre de faire application de cette disposition ( Iambor c. Roumanie (n o 1) , n o 64536/01, § 221, 24 juin 2008).

Aussi la Cour conclut que le recours prévu par l’article 141 du code de procédure pénale était accessible. Par ailleurs, elle ne dispose d’aucun élément qui lui permettrait de dire que le recours en question n’était pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention et qu’il n’offrait pas des perspectives raisonnables de succès (voir en ce sens, Taron c. Allemagne (déc.), n o 53126/07, § 40, 29 mai 2012). Il convient de rappeler ici que lorsqu’il existe un doute sur l’efficacité et les chances de succès d’un recours interne, comme le soutient le requérant, celui-ci doit être tenté (Voisine c. France, n o 27362/95, décision de la Commission du 14 janvier 1998). Il s’agit là d’un point qui doit être soumis aux tribunaux ( Roseiro Bento c. Portugal (déc.), n o 29288/02, 30 novembre 2004 et Whiteside c. Royaume ‑ Uni , n o 20357/92, décision de la Commission du 7 mars 1994).

La Cour souligne toutefois que cette conclusion ne préjuge en rien, le cas échéant, d’un éventuel réexamen de la question de l’effectivité du recours en question, et notamment de la capacité des juridictions nationales à établir, relativement à l’application de l’article 141 § 1 d) du CPP, une jurisprudence uniforme et compatible avec les exigences de la Convention ( ibidem , § 45, et Korenjak c. Slovénie , n o 463/03, § 73, 15 mai 2007).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant était tenu de saisir les juridictions internes d’une demande d’indemnisation fondée sur l’article 141 § 1 d) du CPP, ce qu’il n’a pas fait. La Cour accueille donc l’exception du Gouvernement et rejette le grief tiré de l’article 5 § 3 pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant a omis d’engager un recours de pleine juridiction contre le ministère de la Justice, puisque les tribunaux ont l’obligation de traiter les affaires dans les meilleurs délais.

La Cour rappelle qu’elle a déjà constaté que l’ordre juridique turc n’offrait pas aux justiciables un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée excessive des procédures pénales ( Daneshpayeh c. Turquie , n o 21086/04, §§ 35 ‑ 38, 16 juillet 2009, et Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005). Le Gouvernement ne soumet pas non plus, à l’appui de son allégation, de jurisprudence pertinente des juridictions nationales. Partant, elle rejette l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Le Gouvernement soutient que la durée de la procédure litigieuse ne peut pas être considérée comme déraisonnable et ajoute qu’aucun manque de diligence, d’après lui, ne saurait être reproché aux instances nationales dans le déroulement de la procédure en question.

Le requérant conteste ces arguments.

La période à considérer a débuté le 21 janvier 2002 avec l’arrestation du requérant et a pris fin le 17 février 2009 avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré plus de sept ans, pour deux degrés de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à la présente et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, Pélissier et Sassi , précité). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.

La Cour note d’abord que le requérant a présenté ce grief devant la Cour pour la première fois dans sa requête n o 30245/02 introduite le 6 juin 2002. Par une décision partielle du 23 mai 2006, la Cour a rejeté le grief tiré de l’article 3 comme étant manifestement mal fondé au motif que les allégations étaient énoncées de manière très générale et parce que le requérant n’étayait ses allégations par aucun élément de preuve ou commencement de preuve, tels un rapport médical ou une explication plausible des conditions dans lesquelles il aurait subi des mauvais traitements ( Gürceğiz et autres c. Turquie (déc.), n o 30245/02, 23 mai 2006).

Il n’apparaît pas que le requérant ait déposé une plainte devant les autorités concernant ses allégations de mauvais traitements. S’il est vrai qu’il a soulevé ce grief au cours de son procès, lors de l’audience du 18 juin 2002 (paragraphe 7 ci-dessus), il faut cependant relever qu’une décision interne définitive relative à ce procès est intervenue le 17 février 2009, donc plus de six mois avant que le requérant invoque l’article 3 de la Convention et présente les rapports médicaux de garde à vue.

En tout état de cause, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé. Les rapports médicaux contredisent les allégations du requérant selon lesquelles il aurait été torturé pendant la période de la garde à vue. Les rapports médicaux établis au cours et au terme de cette période ne mentionnent pas de nouvelles traces de blessures.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. IV.

Le requérant a demandé, dans le formulaire de requête, la réparation des préjudices matériel et moral subis par lui, à hauteur de 100 000 euros (EUR). Par la suite, il a réitéré sa demande sans la chiffrer et s’en est remis à la sagesse de la Cour.

Le Gouvernement fait remarquer que le requérant n’a pas chiffré sa demande et affirme qu’au cas où la Cour se prononcerait dans le sens d’une violation, ce seul constat constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour constate que le requérant n’étaye aucunement le dommage matériel allégué. En revanche, statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu de lui octroyer 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, recevable le grief tiré de l’article 6 de la Convention ; 2. Déclare , à la majorité, irrecevable le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Déclare , à l’unanimité, la requête irrecevable pour le surplus ; 4. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; 5. Dit , à l’unanimité, a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Ineta Ziemele Greffier Présidente