CtEDO 15.11.2012 AI

AFFAIRE GÜRCEĞİZ c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
15.11.2012
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Délai raisonnable)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE GÜRCEĞİZ c. TURQUIE (CtEDO, 2012)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA

CAUZA GÜRCEĞIZ c. TURCIA

(Cerere nr. 11045/07)

15 noiembrie 2012

15/02/2013

Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi corectată din punct de vedere formal.

În cauza Gürceğiz c. Turcia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), în sesiune compusă din:

Ineta Ziemele,

președintă,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Isabelle Berro-Lefèvre,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

judecători,

și Stanley Naismith,

grefier de secțiune,

După ce a deliberat în ședință de birou pe 16 octombrie 2012,

Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la acea dată:

1.

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 11045/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost adresată Curții de către un cetățean al acestui stat, D. İbrahim Gürceğiz („reclamantul"), pe 23 februarie 2007 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul a fost autorizat să-și apere pe sine însuși interesele, în conformitate cu art. 36 § 2 in fine din Regulamentul Curții. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

3.

Pe 11 decembrie 2009, petiția a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că secțiunea se va pronunța în același timp asupra recevabilității și fondului cauzei.

I.

4.

Reclamantul s-a născut în 1973 și locuiește la Diyarbakır.

5.

Pe 21 ianuarie 2002, a fost arestat în cadrul unei operații desfășurate împotriva organizației ilegale Hizbullah. Era bănuit că ar fi membru al acesteia și că ar fi comis crime în numele acestei organizații. A fost plasat în detenție preventivă pe 24 ianuarie 2002.

6.

A fost acuzat din acest motiv și procesul său a început în fața curții de securitate a statului.

7.

La ședința din 18 iunie 2002, reclamantul a susținut că a suferit tratament abuziv în locurile de detenție ale poliției și a contestat declarația sa luată în perioada aceasta.

8.

După abolirea cursurilor de securitate a statului, procesul reclamantului a continuat în fața curții de juri speciale din Diyarbakır („curia de juri specială").

9.

Pe 24 aprilie 2007, curia de juri specială l-a găsit pe reclamant vinovat pentru faptele care i se imputau.

10.

Pe tot parcursul procedurii, la sfârșitul ședințelor ținute la intervale regulate, curtea de securitate a statului și apoi curia de juri specială au ordonat menținerea în detenție preventivă a reclamantului, ținând seama de natura și clasificarea infracțiunii care i se imputau și de starea probelor. După intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală, curia de juri specială s-a bazat și pe existența unor puternice suspiciuni cu privire la comiterea infracțiunii imputate și pe faptul că aceasta era o infracțiune prevăzută de art. 100 § 3 din codul de procedură penală.

11.

Pe 17 februarie 2009, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe.

II.

12.

În dreptul turc, detenția preventivă este reglementată de art. 100 și următoarele din codul de procedură penală („CPP"), care a intrat în vigoare pe 1 iunie 2005.

Conform art. 100 din acest cod, plasarea în detenție preventivă a unei persoane este posibilă doar dacă există puternice suspiciuni că persoana în cauză a comis infracțiunea care i se impută și dacă există un motiv de detenție, și anume risc de evadare sau risc de alterare a probelor sau de presiune asupra martorilor și victimelor. Totuși, pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără cea care i se imputează reclamantului, art. 100 § 3 din acest cod indică faptul că se poate presupune existența motivelor de detenție menționate mai sus atunci când există motive plauzibile de a suspiciona persoana interesată că a comis infracțiunea.

13.

Art. 141 din codul de procedură penală prevede posibilitatea pentru un justiciabil de a solicita repararea prejudiciului decurgând din aplicarea unei măsuri preventive la adresa sa. Această dispoziție a preluat-o din legea nr. 466 din 7 mai 1964 (abrogată) privind acordarea de indemnizații persoanelor arestate sau reținute ilegal. Art. 141 § 1 d) din codul de procedură penală adaugă o noutate în comparație cu legea nr. 466: posibilitatea pentru persoanele judecate în detenție preventivă și care nu au obținut o sentință în termen rezonabil de a solicita repararea prejudiciului lor.

14.

Art. 141 § 1 d) se traduce după cum urmează:

„1) În cadrul unei anchete sau al unui proces relativ la o infracțiune, persoanele care:

(...)

d)

chiar dacă au fost plasat regulat în detenție preventivă în cursul anchetei sau al procesului, nu sunt aduse în fața autorității de judecată într-un termen rezonabil și privitor la care o hotărâre pe fond nu este pronunțată în același termen,

(...)

pot solicita Statului despăgubirea pentru toate prejudiciile lor materiale și morale."

15.

Art. 142 § 1 din codul de procedură penală referitor la condițiile cererii de despăgubire se citește după cum urmează:

„Cererea de despăgubire poate fi depusă în termen de trei luni de la notificarea persoanei interesate că hotărârea sau sentința a devenit definitivă și în orice caz în termen de un an de la data la care hotărârea sau sentința a devenit definitivă."

I.

16.

Reclamantul susține că durata detenției sale preventive a încălcat art. 5 § 3 din Convenție, formulat după cum urmează:

„Orice persoană arestată sau reținută în condițiile prevăzute de alineat (1) c) al acestui articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau să fie eliberată în cursul procesului. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezența persoanei în cauză la proces."

17.

Guvernul apară cu excepția de neepuizare a căilor de recurs interne. Potrivit lui, reclamantul ar fi trebuit să introducă un recurs în despăgubire pe baza art. 141 și următoarele din codul de procedură penală.

18.

Reclamantul contestă excepțiile Guvernului.

19.

Curtea reamintește că, conform art. 35 § 1 din Convenție, aceasta poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne. Scopul acestei reguli este să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea, printre altele, Mifsud c. Franța (decizie) [GC], nr. 57220/00, § 15, CEDO 2002-VIII și mai recent Simons c. Belgia (decizie), nr. 71407/10, § 23, 28 august 2012).

20.

Art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie, totuși, decât epuizarea recursurilor care sunt în același timp relative la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Un recurs este efectiv atunci când este disponibil atât în teorie cât și în practică la epoca faptelor, adică atunci când este accesibil, susceptibil de a oferi reclamantului repararea plângerilor sale și prezintă perspective rezonabile de succes. În această privință, simplul fapt de a nutre îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui anumit recurs care nu este evident sortit eșecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea recursurilor interne (Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 46 CEDO 2006-II, Sardinas Albo c. Italia (decizie), nr. 56271/00, CEDO 2004-I (fragmente), Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și mai recent Alberto Eugénio da Conceicao c. Portugalia (decizie), nr. 74044/11, 29 mai 2012).

21.

Curtea reamintește că un recurs vizând durata unei detenții preventive în sensul art. 5 § 3 din Convenție trebuie, pentru a fi efectiv, să ofere autorului perspectiva încetării lipsa de libertate contestate (Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 55, 28 octombrie 2010, și Gavril Yossifov c. Bulgaria, nr. 74012/01, § 40, 6 noiembrie 2008).

22.

Cu toate acestea, estimează că poate fi altfel atunci când detenția preventivă s-a încheiat.

În această privință, Curtea reamintește că, în materia lipsa de libertate, a considerat deja că atunci când un reclamant susține că a fost deținut în încălcarea dreptului intern – prin urmare în încălcarea art. 5 § 1 din Convenție – și detenția litigioasă a luat deja sfârșit, o acțiune în reparație, capabilă de a duce la recunoașterea presupusei încălcări și la acordarea unei compensații, este în principiu un recurs efectiv care trebuie epuizat dacă eficacitatea sa în practică a fost corespunzător stabilită (Rahmani și Dineva c. Bulgaria, nr. 20116/08, § 66, 10 mai 2012, și Gavril Yossifov, citat mai sus, § 41 și referințele citate).

23.

Curtea estimează că același lucru este adevărat în cazul unui motiv rezultând din art. 5 § 3 din Convenție. Într-adevăr, atunci când detenția preventivă s-a încheiat, trebuie verificat dacă persoana interesată dispune de un recurs care poate duce pe de o parte la recunoașterea caracterului nerezonabil al duratei detenției preventive și pe de altă parte la acordarea unei indemnități legate de această constatare. Dacă este cazul, atunci acest recurs trebuie în principiu utilizat. A afirma contrariul ar reveni la dublarea procedurii interne cu o instanță în fața Curții, ceea ce pare puțin compatibil cu caracterul subsididar al mecanismului de protecție instituit de Convenție (a se vedea în acest sens Gavril Yossifov, citat mai sus, § 38, și Rahmani și Dineva, citat mai sus, § 64).

24.

Curtea observă că art. 141 § 1 d) din codul de procedură penală prevede pentru un deținut care nu a obținut o sentință în termen rezonabil posibilitatea de a solicita o indemnitate. Observă totuși că acest recurs nu vizează să pună capăt unei detenții de durată excesivă în sensul art. 5 § 3 din Convenție (a se vedea printre altele Barıș c. Turcia, nr. 26170/03, § 17, 31 martie 2009), ci are ca unic scop acordarea unei indemnități. Recursul în cauză nu poate deci duce la eliberarea persoanei interesate.

25.

Recursul prevăzut de art. 141 § 1 d) din CPP nu putea deci fi considerat efectiv cu privire la art. 5 § 3 din Convenție atât timp cât detenția preventivă era în curs de desfășurare.

26.

În plus, dispoziția în cauză – aplicată așa cum era în perioada faptelor – nu permitea justiciabilului care suferise o perioadă de detenție preventivă excesivă să introducă un recurs în cursul procedurii intentate împotriva sa, deoarece la nivel intern, introducerea unui asemenea recurs presupunea anterior obținerea unei hotărâri definitive pe fond în cauză (Kürüm c. Turcia, nr. 56493/07, § 20, 26 ianuarie 2010).

27.

Curtea observă totuși că detenția preventivă a reclamantului în sensul art. 5 § 3 din Convenție s-a încheiat cu condamnarea sa la prima instanță pe 24 aprilie 2007 și că această condamnare a devenit definitivă pe 17 februarie 2009. De la ultima dată, reclamantul ar fi putut solicita o indemnitate pe baza art. 141 din CPP, ceea ce a omis să facă.

28.

Reclamantul explică că nu a utilizat acest recurs deoarece nu este efectiv în practică. Guvernul susține pe de altă parte că reclamantul a neglijat să folosească dreptul care îi era recunoscut de legislația internă.

29.

Curtea observă că în dreptul turc posibilitatea pentru un deținut care nu a obținut o sentință în termen rezonabil de a solicita reparație este o noutate introdusă în CPP în 2005. Acordarea unei indemnități pe baza art. 141 § 1 d) din CPP presupune anterior constatarea că durata detenției preventive nu a fost rezonabilă. Acest recurs putea duce pe de o parte la recunoașterea caracterului nerezonabil al măsurii contestate și pe de altă parte la repararea prejudiciilor suferite de reclamant.

30.

Este adevărat că Guvernul nu a prezentat exemple de cauze în care această dispoziție ar fi fost invocată cu succes într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului. Nimic nu indică totuși că controlul care va fi exercitat de instanțele interne la acea ocazie va fi limitat în vreun fel, care să poată duce la a se îndoi de emblematic la eficacitatea unui asemenea recurs și a afirma că un asemenea recurs ar fi evident sortit eșecului.

31.

Amintind aici rolul său subsididar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Handyside c. Regatul Unit, 7 decembrie 1976, § 48, seria A nr. 24), Curtea estimează că reclamantul avea la dispoziție o nouă normă legală care i-ar fi permis să ofere instanțelor interne ocazia de a remedia la nivel național presupusa încălcare a art. 5 § 3 din Convenție (Ovidiu Trailescu c. România (decizie), nr. 5666/04 și 14464/05, § 72). În plus, cu privire la o nouă dispoziție legală adoptată cu scopul specific de a crea un recurs susceptibil de a remedia acest tip de motiv, există interes în sesizarea instanțelor naționale, pentru a le permite să aplice această dispoziție (Iambor c. România (nr. 1), nr. 64536/01, § 221, 24 iunie 2008).

32.

De asemenea, Curtea concluzionează că recursul prevăzut de art. 141 din codul de procedură penală era accesibil. În plus, ea nu dispune de niciun element care să îi permită să spună că recursul în cauză nu era susceptibil de a aduce o reparație corespunzătoare pentru motivul reclamantului rezultând din art. 5 § 3 din Convenție și că nu oferea perspective rezonabile de succes (a se vedea în acest sens Taron c. Germania (decizie), nr. 53126/07, § 40, 29 mai 2012). Trebuie amintit aici că atunci când există o îndoială cu privire la eficacitate și șansele de succes ale unui recurs intern, așa cum susține reclamantul, acesta trebuie încercat (Voisine c. Franța, nr. 27362/95, decizie a Comisiei din 14 ianuarie 1998). Acesta este un punct care trebuie supus tribunalelor (Roseiro Bento c. Portugalia (decizie), nr. 29288/02, 30 noiembrie 2004 și Whiteside c. Regatul Unit, nr. 20357/92, decizie a Comisiei din 7 martie 1994).

33.

Curtea subliniază totuși că această concluzie nu prejudiciază în niciun fel, în caz de necesitate, o posibilă reexaminare a întrebării eficacității recursului în cauză, și în special a capacității instanțelor naționale de a stabili, relativ la aplicarea art. 141 § 1 d) din CPP, o jurisprudență uniformă și compatibilă cu cerințele Convenției (ibidem, § 45, și Korenjak c. Slovenia, nr. 463/03, § 73, 15 mai 2007).

34.

La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că reclamantul era obligat să sesizeze instanțele interne cu o cerere de indemnizație fondată pe art. 141 § 1 d) din CPP, ceea ce nu a făcut. Curtea primește deci excepția Guvernului și respinge motivul rezultând din art. 5 § 3 pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

II.

35.

Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Invocă din acest motiv art. 6 din Convenție, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului-fundament al oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa."

36.

Guvernul apară cu excepția de neepuizare a căilor de recurs interne cu motivul că reclamantul a omis să introducă un recurs de plena jurisdictie împotriva ministerului justiției, deoarece tribunalele sunt obligate să trateze cauzele în cele mai bune condiții posibile.

37.

Curtea reamintește că a constatat deja că ordinul juridic turc nu oferea justiciabililor un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție care să le permită să se plângă de durata excesivă a procedurilor penale (Daneshpayeh c. Turcia, nr. 21086/04, §§ 35-38, 16 iulie 2009 și Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). Guvernul nu prezintă nici jurisprudență relevantă a instanțelor naționale în sprijinul susținerii sale. În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului.

38.

Curtea constată că acest motiv nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de nerecevabilitate. Prin urmare, trebuie declarat recevabil.

39.

Guvernul susține că durata procedurii litigioase nu poate fi considerată nerezonabilă și adaugă că niciun lipsă de diligență, potrivit lui, nu poate fi reproșată instanțelor naționale în desfășurarea procedurii în cauză.

40.

Reclamantul contestă aceste argumente.

41.

Perioada de luat în considerare a început pe 21 ianuarie 2002 cu arestarea reclamantului și s-a încheiat pe 17 februarie 2009 cu hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani, pentru două grade de jurisdicție.

42.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

43.

Curtea a tratat în multe rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea de față și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Pélissier și Sassi, citat mai sus). După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cererii de „termen rezonabil".

44.

De aceea, a existat încălcare a art. 6 § 1.

III.

45.

Reclamantul se plânge că a suferit tratament abuziv în cursul retenției sale, fără a invoca niciun articol din Convenție.

În observațiile sale asupra recevabilității și fondului cauzei din 9 iulie 2010, persistă în susținerile sale de tratament abuziv și invocă art. 3 din Convenție. Atașează rapoarte medicale referitoare la perioada de retenție. Raportul medical întocmit pe 21 ianuarie 2002, la începutul retenției reclamantului, menționează prezența de echimoze pe spate, o echimoză la ureche și zgarieturi pe față și nas. Raportul medical întocmit pe 24 ianuarie 2002 menționează prezența de zgarieturi pe față și nas, precum și prezența de cruste la urechea stângă. Raportul medical întocmit pe 26 ianuarie 2002 menționează prezența unei zgârieturi pe nas.

46.

Curtea observă mai întâi că reclamantul a prezentat acest motiv în fața Curții pentru prima dată în petiția sa nr. 30245/02 introdusă pe 6 iunie 2002. Printr-o decizie parțială din 23 mai 2006, Curtea a respins motivul rezultând din art. 3 ca fiind evident neîntemeiat cu motivul că susținerile erau enunțate de o manieră foarte generală și deoarece reclamantul nu-și substanțiase susținerile cu niciun element de probă sau început de probă, cum ar fi un raport medical sau o explicație plauzibilă a condițiilor în care ar fi suferit tratament abuziv (Gürceğiz și alții c. Turcia (decizie), nr. 30245/02, 23 mai 2006).

47.

Nu apare că reclamantul ar fi depus o plângere în fața autorităților cu privire la susținerile sale de tratament abuziv. Chiar dacă este adevărat că a ridicat acest motiv în cursul procesului său, la ședința din 18 iunie 2002 (§7 mai sus), trebuie totuși observat că o decizie internă definitivă referitoare la acest proces a intervenit pe 17 februarie 2009, deci mai mult de șase luni după ce reclamantul a invocat art. 3 din Convenție și a prezentat rapoartele medicale de retenție.

48.

În orice caz, Curtea estimează că acest motiv este evident neîntemeiat. Rapoartele medicale contrazic susținerile reclamantului conform cărora ar fi fost torturat în perioada retenției. Rapoartele medicale întocmite în cursul și la sfârșitul acestei perioade nu mențion urmele noi ale rănilor.

49.

Din aceasta rezultă că acest motiv este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

IV.

50.

Chiar dacă motivele rezultând din art. 5 §§ 4 și 5 din Convenție au fost inițial comunicate Guvernului, reese din examinarea dosarului că aceste motive nu au fost valabil ridicate.

Într-adevăr, nu a invocat art. 5 § 4, nici măcar în esență.

Cât despre art. 5 § 5, dacă reclamantul îl menționează în formularul de cerere și ulterior, aceasta este doar în cadrul cererii sale de satisfacție echitabilă și nu pentru a-l invoca ca atare. Prima dată când susține în mod explicit dar foarte general încălcarea acestei dispoziții, este în scrisoarea sa din 14 ianuarie 2011, deci mai mult de șase luni după încetarea detenției sale preventive.

Rezultă din aceasta că această parte a cererei este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

V.

51.

Conform art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al părții contractante interesate nu permite decât repararea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Prejudiciu

52.

Reclamantul a solicitat, în formularul de cerere, repararea prejudiciilor material și moral suferite de el, în valoare de 100.000 de euro (EUR). Ulterior, și-a reiterat cererea fără a o cuantifica și s-a remis înțelepciunii Curții.

53.

Guvernul remarcă că reclamantul nu și-a cuantificat cererea și susține că în cazul în care Curtea s-ar pronunța în sensul unei încălcări, acest simplu constat ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

54.

Curtea constată că reclamantul nu susține cu niciun element prejudiciul material susținut. Cu toate acestea, pronunțând în echitate, consideră că este oportun să i se acordeze 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Dobânzi moratorii

55.

Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

1.

Declară, în unanimitate, recevabil motivul rezultând din art. 6 din Convenție;

2.

Declară, la majoritate, nerecevabil motivul rezultând din art. 5 § 3 din Convenție;

3.

Declară, în unanimitate, petiția nerecevabilă pentru rest;

4.

Constată, în unanimitate, că a existat încălcare a art. 6 din Convenție;

5.

Constată, în unanimitate,

a)

că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, să se convertească în lire turce la rata care se aplică la data plății;

b)

că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

6.

Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 noiembrie 2012, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

Stanley Naismith

Ineta Ziemele

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2012-10-09
0,97
AFFAIRE İȘERİ ET AUTRES c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE İŞERİ ET AUTRES c. TURQUIE (Requête n o 29283/07) ARRÊT STRASBOURG 9 octobre 2012 DÉFINITIF 09/01/2013 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de for
CtEDO 2010-10-12
0,97
AFFAIRE NAIM GÜRBÜZ c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE NAİM GÜRBÜZ c. TURQUIE ( Requête n o 10818/06) ARRÊT STRASBOURG 12 octobre 2010 DÉFINITIF 12/01/2011 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme
CtEDO 2012-05-31
0,96
AFFAIRE GÜLİZAR ÇEVİK c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE GÜLİZAR ÇEVİK c. TURQUIE (Requête n o 34450/08) ARRÊT STRASBOURG 31 mai 2012 DÉFINITIF 31/08/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. E
CtEDO 2012-11-20
0,96
AFFAIRE BELEK c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BELEK c. TURQUIE (Requêtes n os 36827/06, 36828/06 et 36829/06) ARRÊT STRASBOURG 20 novembre 2012 DÉFINITIF 20/02/2013 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2011-12-13
0,96
AFFAIRE GÖKÇE c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE GÖKÇE c. TURQUIE (Requête n o 54227/08) ARRÊT STRASBOURG 13 décembre 2011 DÉFINITIF 13/03/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l
Sursă