AFFAIRE FERİDUN YAZAR ET AUTRES c. TURQUIE

La originea prezentei cauze se află o cerere (n. 42713/98) dirigită împotriva Republicii Turciei și de care patru cetățeni ai acestui stat, Dl Feridun Yazar, Dl Harun Çakmak, Dl Güven Özata și Dl Abdulcebbar Gezici ("reclamanții"), s-au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 9 iulie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de către Dl Senal Sarıhan, avocat la Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.

Pe 12 iunie 2003, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. PE FAPT

La epoca faptelor și la momentul introducerii prezentei cereri, Feridun Yazar era președintele Partidului Muncii Poporului (HEP). Ceilalți reclamanti erau membrii fondatori ai acestui partid.

La primul și al doilea congres extraordinar al HEP, ținute respectiv pe 15 decembrie 1991 și 19 septembrie 1992 la Ankara, reclamanții au luat cuvântul fiecare.

Dl Gezici și Dl Özata, pe de o parte, și Dl Yazar și Dl Çakmak, pe de altă parte, au fost arestați de poliție pe 25 septembrie 1992 și 28 septembrie 1992 respectiv și plasați în arest preventiv pentru propagandă separatistă în cadrul congresului.

Pe 5 octombrie 1992, reclamanții au fost ascultați de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului din Ankara ("procurorul"). În aceeași zi, Dl Çakmak și Dl Gezici au fost plasați în arest preventiv.

Prin acte de acuzare din 13 noiembrie 1992 (privind discursurile ținute la al doilea congres) și 24 decembrie 1992 (privind discursurile ținute la primul congres), procurorul, în temeiul articolului 8 § 1 din legea din 1991 privind lupta împotriva terorismului, i-a acuzat pe reclamanti de propagandă împotriva integrității statului din cauza discursurilor lor. El s-a referit la următoarele pasaje: Dl Yazar: [În cadrul congresului din 19 septembrie 1992] "De multă vreme, un popor există aici, în Orientul Mijlociu. Poate a devenit o națiune. Dar, s-a dorit să fie privat de identitatea sa prin împărțirea în patru părți cu granițe artificiale. S-a dorit să fie privat de limba sa. Și până în zilele noastre, ei și-au menținut suveranitatea asupra acestui popor împărțind-ul în patru părți și punând-le unele împotriva altora. Pentru a eradica șovinismul și a evita aceste practici nefericite, dorim să creăm o Turcie unde fiecare să poată trăi liber cu identitatea, cultura și limba sa. Spunem: 'ca nimeni să nu se aroge libertatea de a nega identitatea altuia, ca fiecare să trăiască cu identitatea sa proprie'. Spunem 'odată cu apropierea anului 2000, să refondăm această Republică o a doua oară. Dar făcând aceasta, să reunim condițiile care permit fiecăruia să trăiască cu identitatea sa proprie și libertățile sale; kurdului ca Kurd, caucazianului ca Caucazian (...), să evităm deci tot sângele vărsat (...) activiștii PKK nu vin din lună, ei sunt și ei copiii acestei țări. Sunt copiii acestui popor. Nu-i puteți renaga (...) De ce au recurs la o asemenea metodă de luptă? (...) Să vorbim cu ei. Pentru a găsi o soluție, pentru ca sângele să înceteze să curgă, mergem să vorbim cu Abdullah Öcalan (...). Este pentru că spunem 'poporul kurd există' că acest partid politic este contrar Constituției. Poporul kurd există. Chiar dacă nu este în Constituția ta, el există. Dacă Constituția ta este arcaică, este vina mea? Turcia ne aparține, de la Edirne la Hakkari. Este dreptul nostru (...). Nu renunțăm la nici o parte a acestui teritoriu. Cu prețul sângelui nostru, ne-am gândit la el. Dar avem și alt drept: la fiecare parte a acestei pământuri, avem dreptul să trăim liber, prin identitatea noastră kurdă (...). Nu noi, nu HEP, ci politica reprezentată în Adunarea Națională care dorește să împartă teritoriul Turciei. Deoarece HEP este singurul partid politic care este pentru pace și pentru dialog. 'Dacă vă temeți', spun eu, 'dacă vreți ca să nu existe luptă armată, legalizați PKK pentru ca să-și depună armele și să vină să lupte în arena politică'. Acordați o amnistie generală, scăpați-vă de politicile ipocrite. Cei care sunt condamnați în temeiul articolului 125 sunt toți de origine kurdă. Kurdii nu pot chiar beneficia de punere în libertate condiționată (...)". Dl Çakmak: [În cadrul congresului din 19 septembrie 1992] "(...) Este adevărat că în Turcia poporul kurd se confruntă cu exterminarea. (...) Opresiunea și încălcările democrației care făceau rușine chiar și regimurile feudale este o realitate a țării noastre. În aceste circumstanțe, este o misiune onorantă să organizeze cu obstinație un congres atât de entuziast (...), poporul kurd așteaptă multe lucruri de la acest congres. Pentru puterea politică și suverani există doar o singură democrație: agresivitate, opresiune, exterminare, uzurpare. Există o singură realitate kurdă: case distruse, munți și văi bombardate, kurdii văzuți ca infractori potențiali doar din faptul că sunt kurzi, și a căror luptă pentru egalitate și libertate este sufocată de masacre... o realitate kurdă care se traduce evident prin exterminare și tortură (...) La Göle, au asasinat și au îngropat oameni (...) Dar trebuie să știți că nu se vor mulțumi cu aceste masacre; Republica turcă, în scopul realizării proiectelor imperialiste americane, se pregătește pentru o intervenție în nordul Irakului sub pretextul rezolvării problemei kurde. În perioada care urmează, [opinia publică] va fi din ce în ce mai favorabilă unei soluții politice, pașnice și democratice a problemei [kurde], constatând că vechile metode militare ale statului sunt acum depășite. (...) Indiferent dacă statul dorește să se aplece spre o soluție pașnică, acesta este problema lui (...). Lupta organizată și rezistența poporului kurd este garanția rezolvării problemei [kurde].". Dl Özata: [În cadrul congresului din 15 decembrie 1991] "(...) stabilirea unei adevărate democrații în Turcia nu este posibilă decât printr-o rezolvare eficace a chestiunii kurde. Nici contra-guerrilla, nici asalturile forțelor speciale nu sunt mijloace adecvate pentru a ajunge la această rădăcină (...). Lupta împotriva terorismului nu mai este un motiv convingător pentru a semăna ură între popoare. De ce terorism se poate vorbi dacă se continuă să se efectueze execuții summare? Este o vinovăție imputabilă statului; aceasta este teroarea statului. Pentru a lupta împotriva crimelor comise de stat, poporul kurd trebuie să insiste asupra dreptului său la autodeterminare și să-și decidă liber viitorul. (...) O muncitori turci, nu sunteți excluși din acest popor. Anxietatea poporului kurd este și voastre anxietate (...). [În cadrul congresului din 19 septembrie 1992] "(...) HEP, care deschide orizonturi noi pentru politica actuală a Turciei pline de discursuri despre indivizibilitate, de mituri ale forțelor de securitate eroice, este încărcat în acest congres să dovedească înțelepciunea și maturitatea politicii sale (...). Asasinează oameni nevinovați sub pretextul luptei împotriva terorii. Au efectuat execuții injuste, bombardamente de sate sub ochii ministrilor de interior și drepturilor omului (...). Se străduiesc să re-autorizeze [partidele politice vechi] interzise de junta militară. Este frumos că partidele dizolvate sunt din nou autorizate, dar nimeni nu se pronunță asupra dizolvării, prin diferite mijloace, a [noilor] partide care și-au găsit locul în politica actuală a țării. (...) Dragi delegați, dragi prieteni, știm cu toții că dizolvarea partidelor politice nu ne va duce nicăieri. Și nu cred deloc că vor face raport poporului. (...) [ca urmare a sloganurilor de 'biji PKK'] Dragi prieteni, nu suntem împotriva sloganurilor lansate, dar vă rog să țineți seama de avertismente pentru buna desfășurare a congresului (...)". Dl Gezici: [În cadrul congresului din 15 decembrie 1991] "(...) această politică care persistă de 70 de ani nu este decât o politică fascistă și rasistă. (...) poporul kurd rezistă acestei opresiuni care se concretizează cu execuții summare în stradă și în plin zi. Ei continuă să-și exprime propria realitate. Ei continuă să-și exprime cerințele democrației. Pentru a-și păstra identitatea națională, [kurdii] coboară în stradă urmând apelurile conducătorilor organizației lor declarate ilegale de stat. Dacă, în ciuda interdicțiilor, poporul kurd reușește să se adune, acest stat nu poate rămâne tăcut în fața revendicărilor popoarelor kurd și turc. Ei spun: 'o asemenea mentalitate este o mentalitate teroristă, o asemenea mentalitate este separatistă, o asemenea atitudine este contrară principiului indivizibilității', dar poporul kurd coboară în stradă și scandeaza adevărul: 'noi suntem kurzi și aici este Kurdistan. Cei pe care-i numești teroriști, sunt conducătorii noștri (...) Fie că o să rezolvi singur această problemă, fie o să o rezolv eu singur cu propriile mele mijloace.' (...) [În cadrul congresului din 19 septembrie 1992] "(...) Lupta națională a poporului kurd a ajuns la un asemenea stadiu încât exprimarea realităților în acest congres fără a se teme de legile existente care incriminalizează aceste realități este dovada integrității și maturității luptei naționale de eliberare a poporului kurd. Mă exprim în mod clar, dacă acest regim și reprezentanții lui doresc să aibă pentru prima dată un loc respectabil în istorie, nu au decât o singură chestie de făcut: să ridice steagul alb în fața eroilor onorabili ai poporului kurd și să dea seama de ceea ce au făcut până astazi (...) Există un război la Kurdistan (...). Cele două tabere ale acestui război sunt definite: în același fel cum se poate avansa clar că una dintre tabere este Republica turcă, se poate spune că cealaltă parte este Partidul Muncitorilor Kurdistanului [PKK] și guerrilla sa (...). Cele două tabere ale acestui război ar trebui, cât mai curând posibil, să se întrunească în jurul unei mese și să rezolve problema (...) Putem considera că PKK și alte organizații revoluționare, pe care autoritățile Republicii Turciei le califică ca teroriști separatiști, dar pe care întreaga lume, ca și noi, le califică ca luptători ai eliberării naționale; ei bine, aceste organizații sunt în ochii noștri legitime, legale. (...) Acești oameni, pe care-i numești teroriști, sunt forțe care s-au legitimat singure, prin sângele pe care l-au vărsat pentru drepturile lor legitime, chiar dacă acelea nu erau legale. Noi susținem cauza acestor oameni. Pentru că au dreptate.".

În actul de acuzare din 13 noiembrie 1992, procurorul a subliniat că ziarele din ziua următoare a celui de-al doilea congres extraordinar al partidului au fost unanim de acord că ședința s-a transformat într-o manifestație a PKK și că partidul politic s-a identificat cu această organizație ilegală. El a precizat că "în sala în care se desfășura congresul, nu exista un singur steag turc; pe de altă parte, un grup de activiști neidentificați ridicase pe umerii lor steagul galben, roșu și verde al organizației teroriste PKK. Ansamblul participanților la congres asista la spectacolul [acestor activiști] lansând sloganul 'biji PKK, biji Apo' (trăiască PKK, trăiască Öcalan, în kurd) și făcând semnul victoriei cu degetele; ei au scos de asemenea stegulețe mici ai PKK, cu dimensiuni de batistă (...) În timp ce imnul național turc nu a fost recitat, imnul Republicii kurde Mahabad, întemeiată în Iran în anii 1940, a fost cântat (...)". Potrivit procurorului, oratorul, ignorând violențele acestei organizații asupra populației civile, ar fi încercat să prezinte lupta forțelor de securitate împotriva teroristiților PKK ca o încercare de exteminare a populației kurde, ceea ce ar dovedi susținerea lor pentru organizația ilegală. Pe de altă parte, după procuror, faptele inculpaților nu ar putea fi tratate separat de clima politică a ședinței și în evaluarea discursurilor, ar trebui să se țină cont și de intensitatea actelor teroriste ale PKK.

În scrisorile din 10 martie 1994 și 22 iunie 1994 adresate curții de securitate a statului, avocata reclamanților a contestat acuzațiile. Calificând acuzația de "politică", ea a susținut că era într-adevăr o prezentare a punctelor de vedere politice care se baza nu pe dovezi de culpabilitate ci pe prejudecăți și preocupări politice. Ea a invocat caracterul pașnic al discursurilor ținute de reclamanti, precum și art. 90 din Constituție în temeiul căruia acordurile internaționale ratificate în mod corespunzător ar fi direct aplicabile în dreptul intern turc.

Printr-o hotărâre din 23 iunie 1994, curtea de securitate a statului a condamnat Dl Yazar, Dl Çakmak și Dl Gezici la doi ani de închisoare și la o amendă de 100.000.000 lire turce ("TRL") fiecare, în temeiul articolului 8 din legea din 1991 și pe baza faptelor menționate în actul de acuzare din 13 noiembrie 1992. Cât despre Dl Özata, el a fost achitat pe aceeași bază. Curtea i-a condamnat pe Dl Özata și Dl Gezici la doi ani de închisoare și la o amendă de 50.000.000 TRL în temeiul articolului 8 din legea din 1991 și pe baza faptelor menționate în actul de acuzare din 24 decembrie 1992.

Pe 26 octombrie 1994, reclamanții s-au pourvoit în casație. În motivele plourul lor și sub titlul "situația în drept internațional", ei au invocat între altele art. 10 din Convenție.

Pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație a infirmat hotărârea respectivă din cauza modificărilor aduse legii din 1991 de legea n. 4126 din 27 octombrie 1995.

Curtea de securitate a statului care reexamina cauza a pronunțat hotărârea ei pe 7 noiembrie 1996. Ea i-a condamnat pe Dl Özata și Dl Gezici pe baza actului de acuzare din 24 decembrie 1992, fiecare la un an de închisoare și 100.000.000 TRL amendă. Pe baza actului de acuzare din 13 noiembrie 1992, ea i-a condamnat pe Dl Yazar, Dl Çakmak și Dl Gezici, la un an de închisoare și la o amendă de 100.000.000 TRL. Din cauza cumulului pedepselor, Dl Gezici a fost în final condamnat la doi ani de închisoare și la o amendă de 200.000.000 TRL.

Pe 12 noiembrie 1996, reclamanții s-au pourvoit în casație împotriva ultimei hotărâri.

Pe 12 ianuarie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță.

Pe 27 ianuarie 1998, reclamanții au formulat o cerere de revizuire a hotărârii în ale cărei motive și sub titlul de "situație în drept internațional" au invocat din nou dreptul lor la libertatea de exprimare.

Pe 23 februarie 1998, această cerere a fost respingă de Curtea de Casație.

Curtea observă că nu este contestat între parties că condamnarea litigioasă constituia o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. Nu este nici contestat că ingerința era prevăzută de lege și persecuta un scop legitim, și anume protecția integrității teritoriale, în sensul articolului 10 § 2 (a se vedea, Yağmurdereli c. Turcia, n. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie acestei aprecieri. Prin urmare, dezbaterea se referă la întrebarea dacă ingerința era "necesară într-o societate democratică".

Curtea a mai tratat de cauze care ridicau întrebări similare celor din cazul prezent și a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție (a se vedea, în particular, Ceylan c. Turcia [GC], n. 23556/94, § 38, CEDH 1999-IV, Öztürk c. Turcia [GC], n. 22479/93, § 74, CEDH 1999-VI, İbrahim Aksoy, precitate, § 80, Karkın c. Turcia, n. 43928/98, § 39, 23 septembrie 2003, Kızılyaprak c. Turcia, n. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză la lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Curtea a acordat o atenție deosebită termenilor folosiți în discursurile politice și contextului în care au fost pronunțate. În acest sens, ea a ținut cont de circumstanțele înconjurătoare cazului supus examinării sale, în particular de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, precitate, § 60, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-IV, p. 1568, § 58).

Discursurile litigioase au constat într-o critică virulentă a politicii duse de guvern cu privire la chestiunea kurdă.

Curtea observă că curtea de securitate a statului a estimat că discursurile litigioase conțineau termeni care urmăreau să rupă integritatea teritorială a statului turc.

Cu privire la reclamanții Yazar, Çakmak și Özata, Curtea a examinat motivele care figurau în deciziile jurisdicțiilor interne care nu ar putea fi considerate în sine suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (n. 4) [GC], n. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Ea observă că reclamanții se exprimau în calitate de oameni politici, în cadrul rolului lor de actor al vieții politice turce, nu incitând nici la utilizarea violenței, nici la rezistență armată, nici la răscoală și că nu este vorba de un discurs de ură, ceea ce este în ochii Curții elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia (n. 1) [GC], n. 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV, și Gerger c. Turcia [GC], n. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

Cu privire la reclamantul Gezici, Curtea observă că termenii folosiți în discursul său lasă în suspensie o îndoială cu privire la poziția sa cu privire la recurgerea la forță în scopuri secesioniste. Rezultă că sancțiunea infligă reclamantului poate fi considerată în mod rezonabil ca răspunzând unei "nevoi sociale imperioase". Cu toate acestea, Curtea observă că natura și gravitatea pedepselor infligate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea ingerințe.

Prin urmare, condamnarea reclamanților se dovedește a fi disproporționată cu scopurile vizate și, prin urmare, nu este "necesară într-o societate democratică". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție.

Curtea a tratat de mai multe ori cauze care ridicau întrebări similare celor din cazul prezent și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel c. Turcia, 42739/98, §§ 33-34, 7 noiembrie 2002, și Özdemir c. Turcia, 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Ea constată că este de înțeles că reclamanții, care apăreau în fața unei curți de securitate a statului pentru infracțiuni legate de "securitate națională", au temut să se prezinte în fața unor judecători dintre care figurau un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, ei puteau cu îndreptate să se teamă că curtea de securitate a statului ar fi fost indeobste ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile hrănite de reclamanti cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil 1998-IV, p. 1573, § 72 in fine).

Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamanții, curtea de securitate a statului nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1.

Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material. Dl Yazar și Dl Özata o evaluează la 125.300 euro (EUR) fiecare, Dl Gezici și Dl Cakmak la 50.120 EUR fiecare din cauza pierderii veniturilor profesionale.

Ei cer, în plus, repararea unui prejudiciu moral pe care îl evaluează la 62.650 EUR fiecare.

Guvernul contestă aceste pretenții.

În ceea ce privește pierderea de venituri invocată, Curtea consideră că dovezile depuse nu permit să se ajungă la o cuantificare precisă a lipsei de câștiguri rezultând pentru reclamanti din încălcarea articolului 10 din Convenție (a se vedea, în același sens, Karakoç și alții c. Turcia, n. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). Prin urmare, Curtea respinge această cerere. Cu privire la amenda infligă, Curtea observă că reclamanții nu au prezentat nici un document care atestă plata acestei sume. Prin urmare, Curtea respinge această cerere.

Cu privire la prejudiciul moral, Curtea estimează că interesații pot fi considerați ca având suferit o oarecare confuzie din cauza circumstanțelor cazului. În acest sens, ea observă că reclamanții Yazar și Özata au fost în detenție efectivă respectiv timp de 9 luni și 6 luni. Cu privire la reclamanții Çakmak și Gezici, ei au fost în detenție efectivă fiecare timp de 3 luni. Pronunțând în echitate, Curtea alochează lui Feridun Yazar 7.000 EUR, Dl Güven Özata 5.500 EUR, Dl Harun Çakmak 4.500 EUR și Dl Abdulcebbar Gezici 3.500 EUR cu titlu de reparare a prejudiciului moral.

Atunci când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de un tribunal care nu era independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, ea estimează că, în principiu, corectia cea mai adecvată ar fi ca reclamantul să fie rejudecat în timp util de un tribunal independent și imparțial (Gençel c. Turcia, 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer, de asemenea, 17.000 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Comisiei și Curții. Ca justificative, ei furnizează o tarifare a onorariilor minime aplicabile publicată de baroul din Ankara.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând cont de elementele de care dispune și de jurisprudența ei în materie, Curtea estimează rezonabilă suma de 3.500 EUR pentru toate cheltuielile și o alochează fiecărui reclamant. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorie pe rata dobânzii facilității de prestări marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume a fi convertite în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării: i. 7.000 EUR (șapte mii euro) pentru Feridun Yazar, 5.500 EUR (cinci mii cinci sute euro) pentru Güven Özata, 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro) pentru Harun Çakmak și 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru Abdulcebbar Gezici pentru prejudiciu moral; ii. 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru toți reclamanții pentru cheltuieli și costuri; iii. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de prestări marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicate în scris pe 23 septembrie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Mark Villiger Georg Ress Grefier adjoint Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 42713/98) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet État, MM. Feridun Yazar, Harun Çakmak, Güven Özata et Abdulcebbar Gezici (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 9 juillet 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Senal Sarıhan, avocate à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Le 12 juin 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT I.

Lors du premier et du deuxième congrès extraordinaires du HEP tenus respectivement les 15 décembre 1991 et 19 septembre 1992 à Ankara, les requérants prirent chacun la parole.

MM. Gezici et Özata d'une part et MM. Yazar et Çakmak d'autre part furent arrêtés par la police les 25 septembre 1992 et 28 septembre 1992 respectivement et placés en garde à vue pour avoir fait de la propagande séparatiste lors du congrès.

Le 5 octobre 1992, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'Ankara (« le procureur »). Le même jour, MM. Çakmak et Gezici furent placés en détention provisoire.

Par des actes d'accusation des 13 novembre 1992 (concernant les discours tenus lors du deuxième congrès) et 24 décembre 1992 (concernant les discours tenus lors du premier congrès), le procureur, en vertu de l'article 8 § 1 de la loi de 1991 relative à la lutte contre le terrorisme, inculpa les requérants du chef de propagande contre l'intégrité de l'État du fait de leurs discours. Il se référait aux passages suivants : M. Yazar : [Lors du congrès du 19 septembre 1992] « Depuis longtemps, un peuple existe, ici, au Moyen-Orient. Il est peut-être devenu une nation. Mais, on a voulu le priver de son identité en le divisant en quatre parties avec des frontières artificielles. On a voulu le priver de sa langue. Et jusqu'à nos jours, ils ont maintenu leur souveraineté sur ce peuple en le divisant en quatre parties et en les opposant les uns aux autres. En vue d'éradiquer le chauvinisme et éviter ces pratiques malheureuses, nous voulons créer une Turquie où chacun pourra vivre librement avec son identité, sa culture et sa langue. Nous disons : ' que personne ne s'octroie la liberté de nier l'identité d'un autre, que chacun vive avec son identité propre'. Nous disons 'à l'approche de l'an 2000, fondons cette République une seconde fois. Mais ce faisant, réunissons les conditions permettant à chacun de vivre avec son identité propre et ses libertés ; le Kurde en tant que Kurde, le Caucasien en tant que Caucasien (...), évitons donc tout ce sang versé (...) les militants du PKK ne viennent pas de la lune, ils sont eux aussi les enfants de ce pays. Ils sont les enfants de ce peuple. Vous ne pouvez pas les renier (...) Pourquoi ont-ils eu recours à une telle méthode de lutte ? (...) Discutons-en avec eux. Pour trouver une solution, pour que le sang s'arrête de couler, allons parler avec Abdullah Öcalan (...). C'est parce que nous disons 'le peuple kurde existe' que ce parti politique est contraire à la Constitution. Le peuple kurde existe. Même s'il n'est pas dans ta Constitution, il existe. Si ta Constitution est archaïque, est-ce de ma faute ? La Turquie nous appartient, depuis Edirne jusqu'à Hakkari. C'est notre droit (...). Nous ne renonçons pas à un seul pan de ce territoire. Au prix de notre sang, nous y tenons. Mais nous avons aussi un autre droit : à chaque pan de cette terre, nous avons le droit de vivre librement, par notre identité kurde (...). Ce n'est pas nous même, ce n'est pas le HEP mais c'est la politique représentée au sein de l'Assemblée nationale qui veut diviser le territoire de la Turquie. Car le HEP est le seul parti politique qui est pour la paix et pour le dialogue. 'Si vous avez peur', dis-je, 'si vous voulez qu'il n'y ait pas de lutte armée, légalisez le PKK pour qu'il dépose ses armes et qu'il vienne lutter dans l'arène politique'. Accordez une amnistie générale, débarrassez-vous des politiques hypocrites. Ceux qui sont condamnés en vertu de l'article 125 sont tous d'origine kurde. Les Kurdes ne peuvent même pas bénéficier de la mise en liberté conditionnelle (...) ». M. Çakmak : [Lors du congrès du 19 septembre 1992] « (...) Il est vrai qu'en Turquie le peuple kurde est confronté à l'extermination.(...) L'oppression et les violations de la démocratie qui faisaient honte même aux régimes féodaux est une réalité de notre pays. Dans ces circonstances, c'est une mission honorable que d'organiser obstinément un congrès si enthousiasmé (...), le peuple kurde attend beaucoup de choses de ce congrès. Pour le pouvoir politique et les souverains il n'y a qu'une seule démocratie : agressivité, oppression, extermination, usurpation. Il y a une seule réalité kurde : les maisons détruites, les montagnes et vallées bombardées, les Kurdes vus comme des criminels potentiels du seul fait d'être kurdes, et dont la lutte pour l'égalité et la liberté est étouffée par des massacres...une réalité kurde qui se traduit manifestement par l'extermination et la torture (...) A Göle, ils ont assassiné et enterré les gens (...) Mais il faut que vous sachiez qu'ils ne se contenteront pas de ces massacres ; la République turque, en vue de la réalisation des projets impérialistes américaines, se prépare à une intervention dans le nord de l'Irak sous prétexte de résoudre le problème kurde. Dans la période à venir, [l'opinion publique] sera de plus en plus partisane d'une solution politique, pacifiste et démocratique du problème [kurde], en constatant que les vieilles méthodes militaires de l'Etat sont désormais caduques.(...) Que l'Etat veuille bien pencher vers une solution pacifiste ou non, c'est son problème (...). La lutte organisée et la résistance du peuple kurde est la garantie de la résolution du problème [kurde]. » M. Özata : [Lors du congrès du 15 décembre 1991] « (...) l'établissement d'une véritable démocratie en Turquie n'est possible que par une résolution efficace de la question kurde. Ni le contre guérilla, ni les assauts des forces spéciales ne sont des moyens adéquats pour parvenir à cette fin (...). La lutte contre le terrorisme n'est plus une raison convaincante pour semer la haine entre les peuples. De quelle terreur peut-on parler si on continue à procéder à des exécutions sommaires ? Il s'agit d'une faute imputable à l'État ; il s'agit de la terreur d'État. Pour lutter contre les crimes commis par l'État, il faut que le peuple kurde insiste sur son droit à la libre détermination et décide librement de son avenir. (...) Ô travailleurs turcs, vous n'êtes pas exclus de ce peuple. L'angoisse du peuple kurde est votre angoisse même (...). [Lors du congrès du 19 septembre 1992] « (...) Le HEP, qui ouvre des horizons nouveaux à la politique actuelle de la Turquie bourrée de discours d'indivisibilité, de mythes des forces de sécurités héroïques, est chargé dans ce congrès de prouver la sagesse et la maturité de sa politique (...). Ils assassinent des innocents sous prétexte de lutter contre la terreur. Ils ont procédé à des exécutions injustes, des bombardements de villages sous les yeux des ministres de l'intérieur et des droits de l'Homme (...). Ils s'évertuent à ré-autoriser les [anciens] partis politiques interdits par la junte militaire. C'est bien beau que les partis dissous soient de nouveau autorisés, mais nul ne se prononce sur la dissolution, par divers moyens, des [nouveaux] partis qui ont trouvé leur place dans la politique actuelle du pays.(...) Chers délégués, chers amis, nous savons tous que la dissolution des partis politiques ne nous mènera nulle part. Et je ne crois pas du tout qu'ils en rendront compte au peuple. (...) [suite aux slogans de ' biji PKK' ] Chers amis, nous ne sommes pas contre les slogans lancés, mais je vous prie de prendre en considération les avertissements en vue du bon déroulement du congrès (...) » M. Gezici : [Lors du congrès du 15 décembre 1991] « (...) cette politique qui persiste depuis 70 ans n'est qu'une politique fasciste et raciste. (...) le peuple kurde résiste à cette oppression qui se concrétise avec des exécutions sommaires dans la rue et en plein jour. Ils continuent à exprimer leur propre réalité. Ils continuent à exprimer les exigences de leur démocratie. Pour sauvegarder leur identité nationale, ils [les Kurdes] descendent dans la rue suivant les appels des chefs de leur organisation déclarée illégale par l'État. Si, malgré les interdictions, le peuple kurde parvient à de tels rassemblements, cet État ne peut garder le silence face aux revendications des peuples kurdes et turcs. Ils disent : 'telle mentalité est une mentalité terroriste, telle mentalité est séparatiste, telle attitude est contraire au principe d'indivisibilité', mais le peuple kurde descend dans la rue et scande la vérité : 'nous sommes kurdes et ici c'est le Kurdistan. Ceux que vous appelez terroristes, sont nos leaders (...) Soit vous allez résoudre ce problème vous-même, soit je vais le résoudre moi-même avec mes propres moyens.' (...) [Lors du congrès du 19 septembre 1992] « (...) La lutte nationale du peuple kurde est parvenue à un tel stade qu'exprimer les réalités dans ce congrès sans avoir peur des lois existantes qui criminalisent ces mêmes réalités est la preuve de l'intégrité et de la maturité de la lutte nationale de libération du peuple kurde. Je m'exprime clairement, si ce régime et ses représentants veulent avoir pour la première fois une place respectable dans l'histoire, ils n'ont qu'une seule chose à faire : hisser le drapeau blanc face aux héros honorables du peuple kurde et de rendre des comptes de ce qu'ils ont fait jusqu'à aujourd'hui (...) Il y a une guerre au Kurdistan (...). Les deux camps de cette guerre sont définis : de la même manière qu'on peut clairement avancer qu'un des camps est la République turque, on peut dire que l'autre camp, c'est le Parti des travailleurs du Kurdistan [le PKK ] et sa guérilla (...). Les deux camps de cette guerre devraient, le plus tôt possible, se réunir autour d'une table et résoudre le problème (...) Pouvons-nous considérer que le PKK et d'autres organisations révolutionnaires, que les autorités de la République turque qualifient de terroristes séparatistes, mais que le monde entier, tout comme nous, qualifie de combattants de la libération nationale ; eh bien ces organisations sont à nos yeux légitimes, légales. (...) Ces gens-là, que vous nommez terroristes, sont des forces qui se sont légitimées d'elles mêmes, par le sang qu'elles ont versé pour leurs droits légitimes, mêmes si ceux-là n'étaient pas légaux. Nous soutenons la cause de ces gens-là. Car ils ont raison. »

Dans l'acte d'accusation du 13 novembre 1992, le procureur souligna que les journaux du lendemain du deuxième congrès extraordinaire du parti étaient unanimement d'accord sur le fait que la réunion s'était muée en une manifestation du PKK et que le parti politique s'était identifié à cette organisation illégale. Il précisa que « dans la salle où se déroulait le congrès, il n'y avait pas un seul drapeau turc ; par contre, un groupe de militants non identifiés avaient hissé sur leurs épaules le drapeau jaune, rouge et vert de l'organisation terroriste PKK. L'ensemble des participants du congrès assistaient au spectacle [de ces militants] en lançant le slogan « biji PKK, biji Apo » (vive le PKK, vive Öcalan, en kurde) et en faisant le signe de la victoire avec leurs doigts ; ils ont également sorti des petits drapeaux du PKK, aux dimensions d'un mouchoir (...) Alors que l'hymne national turc n'a pas été récité, l'hymne de la République kurde Mahabat, fondée en Iran dans les années 1940, a été chanté (...)». Selon le procureur, les orateurs, en passant sous silence les violences de cette organisation envers la population civile, auraient essayé de présenter la lutte des forces de sécurité contre les terroristes du PKK comme une tentative d'extermination de la population kurde, ce qui prouverait leur soutien à l'organisation illégale. D'autre part, d'après le procureur, les actes des accusés ne pourraient être traités séparément du climat politique de la réunion et en appréciant les discours, il faudrait aussi prendre en compte l'intensité des actes terroristes du PKK.

Dans ses lettres des 10 mars 1994 et 22 juin 1994 à la cour de sûreté de l'État, l'avocate des requérants contesta les accusations. En qualifiant l'accusation de « politique », elle fit valoir qu'il s'agissait en effet d'une présentation des points de vue politiques qui se basait non pas sur des preuves de culpabilité mais sur des préjugés et des soucis politiques. Elle invoqua le caractère pacifique des discours tenus par les requérants ainsi que l'article 90 de la Constitution en vertu duquel les accords internationaux dûment ratifiés seraient directement applicables dans le droit interne turc.

Par un arrêt du 23 juin 1994, la cour de sûreté de l'État condamna MM. Yazar, Çakmak et Gezici à deux ans de prison et à une amende de 100 000 000 livres turques (« TRL ») chacun, en vertu de l'article 8 de la loi de 1991 et sur la base des faits mentionnés dans l'acte d'accusation du 13 novembre 1992. Quant à M. Özata, il fut acquitté sur cette même base. La cour condamna de plus MM. Özata et Gezici à deux ans de prison ainsi qu'à une amende de 50 000 000 TRL en vertu de l'article 8 de la loi de 1991 et sur la base des faits mentionnés dans l'acte d'accusation du 24 décembre 1992.

Le 26 octobre 1994, les requérants se pourvurent en cassation. Dans les motifs de leur pourvoi, et sous le titre intitulé «la situation en droit international », ils invoquèrent entre autres, l'article 10 de la Convention.

Le 18 décembre 1995, la Cour de cassation infirma l'arrêt en question en raison des modifications apportées à la loi de 1991 par la loi n o 4126 du 27 octobre 1995.

La cour de sûreté de l'État qui réexamina l'affaire rendît son arrêt le 7 novembre 1996. Elle condamna MM. Özata et Gezici sur la base de l'acte d'accusation du 24 décembre 1992, chacun à un an de prison et 100 000 000 TRL d'amende. Sur la base de l'acte d'accusation du 13 novembre 1992, elle condamna MM. Yazar, Çakmak et Gezici, à un an de prison et à une amende de 100 000 000 TRL. Du fait du cumul des peines, M. Gezici fut finalement condamné à deux ans de prison et à une amende de 200 000 000 TRL.

Le 12 novembre 1996, les requérants se pourvurent en cassation contre ce dernier arrêt.

Le 12 janvier 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt rendu en première instance.

Le 27 janvier 1998, les requérants formulèrent une demande en révision du jugement dans les motifs de laquelle et sous le titre de « situation en droit international » ils invoquèrent de nouveau leur droit à la liberté d'expression.

Le 23 février 1998, cette demande fut rejetée par la Cour de cassation. II.

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit des requérants à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l'intégrité territoriale, au sens de l'article 10 § 2 (voir, Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. En l'occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l'ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 10 de la Convention (voir notamment Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy , précité, § 80, Karkın c. Turquie , n o 43928/98, § 39, 23 septembre 2003, Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans les discours politiques et au contexte dans lequel ils ont été prononcés. A cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

Les discours litigieux consistaient en une critique virulente de la politique menée par le gouvernement sur la question kurde.

La Cour relève que la cour de sûreté de l'État a estimé que les discours litigieux contenaient des termes visant à briser l'intégrité territoriale de l'État turc.

Pour ce qui est des requérants Yazar, Çakmak et Özata, la Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l'ingérence dans le droit des requérants à la liberté d'expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle observe que les requérants s'exprimaient en leur qualité d'homme politique, dans le cadre de leur rôle d'acteur de la vie politique turque, n'incitant ni à l'usage de la violence ni à la résistance armée ni au soulèvement et qu'il ne s'agit pas d'un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l'élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario, Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

Concernant le requérant Gezici, la Cour relève que les termes utilisés dans son discours laissent planer un doute sur sa position quant au recours à la force à des fins sécessionnistes. Il s'ensuit que la sanction infligée au requérant peut raisonnablement être considérée comme répondant à un « besoin social impérieux ». Cependant, la Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence.

En l'espèce, la condamnation des requérants s'avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel c Turquie , 42739/98, §§ 33-34, 7 novembre 2002, et Özdemir c. Turquie , 59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003,).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'État d'infractions relatives à la « sécurité nationale », aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'État n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. III.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel. MM. Yazar et Özata l'évaluent à 125 300 euros (EUR) chacun, MM. Gezici et Cakmak à 50 120 EUR chacun du fait de la perte de revenus professionnels.

Ils réclament en outre la réparation d'un dommage moral qu'ils évaluent à 62 650 EUR chacun.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S'agissant de la perte de revenus alléguée, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de parvenir à une quantification précise du manque à gagner résultant pour les requérants de la violation de l'article 10 de la Convention (voir, dans le même sens, Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Partant, la Cour rejette cette demande. Quant à l'amende infligée, la Cour relève que les requérants n'ont produit aucun document attestant le paiement de cette somme. Partant, la Cour rejette cette demande.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que les intéressés peuvent passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l'espèce. A cet égard, elle relève que les requérants Yazar et Özata ont été en détention effective respectivement pendant 9 mois et 6 mois. Quant aux requérants Çakmak et Gezici, ils ont été en détention effective chacun pendant 3 mois. Statuant en équité, la Cour alloue à Feridun Yazar 7 000 EUR, à M. Güven Özata 5 500 EUR, à Harun Çakmak 4 500 EUR et à Abdulcebbar Gezici 3 500 EUR à titre de réparation du dommage moral.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel c. Turquie, 53431/99, § 27, 23 octobre 2003). B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 17 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Commission et la Cour. A titre de justificatifs, ils fournissent un tarif d'honoraires minimums applicables publié par le barreau d'Ankara.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 3 500 EUR tous frais confondus et l'accorde à chaque requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du défaut d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 7 000 EUR (sept mille euros) à Feridun Yazar, 5 500 EUR (cinq mille cinq cents euros) à Güven Özata, 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) à Harun Çakmak et 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) à Abdulcebbar Gezici pour dommage moral ; ii. 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) à tous les requérants pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 septembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Mark Villiger Georg Ress Greffier adjoint Président