CASE OF BOBROVA v. RUSSIA

CASE OF BOBROVA v. RUSSIA (CtEDO, 2005)

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE BOBROVA v. RUSSIA (Depunerea nr. 24654/03) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 noiembrie 2005 FINAL 17/02/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Bobrova v. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova Kovler dna Steiner Hajiyev, judecători și dl Quesada, grefierul adjunct, care a deliberat în privat la 25 octombrie 2005, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 24654/03) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dna Tatyana Ivanovna Bobrova, la 10 aprilie 2002. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl P. Laptev, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 7 octombrie 2003, Curtea a hotărât să comunice plângerea privind neexecuția hotărârii din 4 august 2000 în favoarea reclamantului în favoarea Guvernului. În temeiul dispozițiilor articolului 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și trăiește în Voronezh. Reclamantul primește plăți de bunăstare pentru copilul său. În 1998 reclamantul a introdus o procedură civilă împotriva angajatorului ei, o societate privată, care a solicitat amânari în aceste plăți pentru 1997-1998. La 23 februarie 1998, Curtea de district Zheleznodorozhny din Voronezh a acordat cel de-al treilea reclamant 672.22 Rubles rus (RUR). Hotărârea a intrat în vigoare la 6 martie 1998 și procedurile de executare au fost inițiate în consecință. La 4 februarie 2004, societatea inculpată a plătit reclamantului suma datorată în conformitate cu scrisul de execuție. Al doilea set de proceduri civile În 2001 reclamantul a depus în judecată o autoritate de asistență socială locală pentru achiziții în plățile de asistență socială pentru copilul ei pentru 1998-1999 10. La 4 august 2000, Curtea de district Zheleznodorozhny din Voronezh a acordat RUR 2.158.10 în favoarea reclamantului. Această hotărâre a intrat în vigoare la 15 august 2000 și a fost eliberată și trimisă judecătorilor. 11. La 26 iulie 2001, judecătorii au întrerupt procedura de executare în ceea ce privește hotărârea din 4 august 2000 și au returnat scrisoarea execuției reclamantului, deoarece debitorul nu avea suficiente fonduri. 12. În ianuarie – februarie 2004, hotărârea din 4 august 2000 a fost plătită în întregime. II. LEI DOMESTIC RELEVANT 13. Secțiunea 9 din Legea Federală privind procedurile de executare din 21 iulie 1997 prevede că ordinul unui judecător asupra instituției procedurilor de executare trebuie să stabilească un termen pentru respectarea voluntară a inculpatului cu o scrisoare de execuție. Termenul nu poate depăși cinci zile. Judecătorul trebuie, de asemenea, să avertizeze inculpatul că va urma acțiunile coercitive, în cazul în care inculpatul nu respectă termenul. 14. În temeiul secțiunii 13 din Lege, procedurile de executare ar trebui să fie încheiate în termen de două luni de la primirea scrisorilor de executare de către jurisprudența. LEGUL ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 LA CONVENȚIUNE 15. Reclamantul s-a plâns în legătură cu lungul neexecutării hotărârilor din 23 februarie 1998 și 4 august 2000. Curtea va examina această plângere în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceste articole, în măsura în care este cazul, se citesc după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Admisibilitatea Respectării întârziere a hotărârii din 23 februarie 1998 16. Curtea observă că, prin hotărârea din 23 februarie 1998, reclamantul a fost acordat amândoi pe o societate privată, menționând în continuare că, în temeiul Convenției, statul nu este responsabil pentru datoriile unui organism privat. În plus, principiul conform căruia hotărârile trebuie executate nu poate fi interpretat ca fiind obligatoriu statului să se înlocuiască cu un inculpat privat în cazul insolvenței acesteia. Obligația statului în temeiul articolului 6 în acest caz a fost îndeplinită prin intermediul căreia reclamantul să ceară judecătorilor să pună în aplicare hotărârea judecătorului în favoarea sa. Faptul că judecătorii nu au reușit, de ceva timp, să nu pună probleme în temeiul Convenției în circumstanțele prezentului caz. 17. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § și 4 din Convenție. Întârziarea executării hotărârii din 4 august 2000 18. Guvernul a informat Curtea că autoritățile din regiunea Voronezh au încercat să asigure o soluționare prietenoasă a cauzei și că reclamantul a refuzat să accepte soluționarea prietenoasă cu privire la condițiile propuse de autoritățile. Prin referire la acest refuz și la faptul că, în orice caz, hotărârea în favoarea reclamantului a fost pusă în aplicare, Guvernul a invitat Curtea să elimine cererea, în conformitate cu art. 37 din Convenție. 19. Reclamantul nu este de acord cu argumentele guvernului și a menținut plângerile. În ceea ce privește propunerea de soluționare prietenoasă, reclamantul a susținut că autoritățile din regiunea Voronezh i-au oferit o ofertă, dar nu i-a permis să se familiarizeze cu termenii acestei oferte și că, în orice caz, suma datoriei de judecată transferate în contul său în 2004, își pierdese puterea de achiziție din cauza inflației. 20. Curtea observă în primul rând că părțile nu au putut conveni cu privire la condițiile unei soluții prietenoase ale cauzei. Curtea reamintește că, în anumite circumstanțe, o cerere poate fi, într-adevăr, eliminată din lista sa de cazuri în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale a guvernului contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, § 76, CEDO 2003 ...). 21. Cu privire la fapte, Curtea observă că guvernul nu a prezentat cu Curtea orice declarație oficială care să poată cădea în această categorie și să ofere o bază suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție, nu impune Curtea să continue examinarea cazului (a se vedea, în schimb, Akman c. Turcia) În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia hotărârea în cauză a fost deja pusă în aplicare, Curtea consideră că pur și simplul fapt că autoritățile au respectat hotărârea după o întârziere substanțială nu poate fi considerat în acest caz că privarea automată a reclamantului statutului de victimă în temeiul Convenției (a se vedea, de exemplu, Petrush). 23. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea respinge cererea Guvernului de a anula cererea în temeiul articolului 37 din Convenție. 24. Curtea remarcă că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, menționând, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea observă că hotărârea din 4 august 2000 a rămas inoperantă timp de aproximativ trei ani și șase luni. Nici o justificare a fost avansată de către Guvern pentru această întârziere. 28. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, printre altele, Burdov v. Rusia) , nr. 59498/00, ECHR 2002-III și, mai recent, Petrushko , citat mai sus, sau Poznakirina c. Rusia , nr. 25964/02, 24 februarie 2005 . 29. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil de a-l convinge să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea constată că, prin nerespectarea de ani de zile a hotărârii executive în favoarea reclamantului, autoritățile interne au împiedicat-o să primească în mod rezonabil banii pe care ar fi putut aștepta să-l primească. 30. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. II. De asemenea, reclamantul s-a plâns că îndelungarea hotărârii împotriva autorității de bunăstare au încălcat drepturile sale la căile de recurs interne eficace în temeiul articolului 13 din Convenție. 32. Curtea consideră că această plângere este legată de chestiunile de neexecuție de mai sus, în măsura în care ar trebui să fie declarată admisibilă. Cu toate acestea, având în vedere concluziile referitoare la art. 6 1 (a se vedea punctul 30 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în acest caz, a existat o încălcare a articolului 13. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 33. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 34. În ceea ce privește compensarea pentru prejudiciu material, reclamantul a solicitat RUR 5.435.25 ca dobânzi plătibile la o rată legală de 28 % pentru perioada de incumpărare, precum și 32.000 de dolari SUA (USD), din care USD 10 000 de dolari au reprezentat suma pe care o putea câștiga pe parcursul perioadei în care, în schimb, ea a căutat executarea hotărârii în favoarea ei și 20.000 USD au fost compensarea pentru pierderile pe care copilul ei le-a susținut ca urmare a implementării neobișnuite a hotărârii de 4 August 2000. Reclamantul nu a clarificat afirmațiile sale cu privire la cele 2 000 USD rămase. De asemenea, a reclamat 45.000 USD în ceea ce privește prejudiciile morale. 35. Guvernul a contestat afirmațiile reclamantului ca fiind în totalitate excesive și nejustificate. În ceea ce privește prejudiciile materiale, acestea au subliniat că, în temeiul dreptului național, reclamantul este deschis să depună o cerere de instanță, cerând dobânzi pentru plata întârzietă a datoriei ei de judecată și că instanța internă va calcula acest dobânzi pe baza unei rate statutare care este în prezent egală cu 14 %. Prin urmare, în opinia Guvernului, dobânda acumulată de solicitanți ar trebui să constituie RUR 2.377. În ceea ce privește prejudiciile morale, Guvernul a considerat că, în cazul în care Curtea constată o încălcare în acest caz care ar constitui, în sine, suficiente satisfacții. 36. Având în vedere materialele în posesia sa, Curtea acceptă argumentul Guvernului și acordă reclamantului RUR 2.377, plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material. 37. În ceea ce privește compensarea prejudiciilor morale, Curtea nu ar exclude faptul că reclamantul ar fi putut fi suferit de necazul autorităților statului de a aplica hotărârea în favoarea ei. Cu toate acestea, având în vedere natura încălcării în acest caz și evaluarea sa pe o bază echitabilă, Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie în sine o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suportate de reclamant (a se vedea, într-un context similar, Poznakirina , citată mai sus, § 35). Costuri și cheltuieli 38. Reclamantul a solicitat, de asemenea, RUR 10.000 pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 39. Guvernul a considerat afirmațiile reclamantului nefondate și manifeste de exces și a remarcat faptul că documentele prezentate de reclamant au lipsit de dovezi că a suportat astfel de costuri. 40. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea unei sume de 20 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind neexecuția hotărârii din 4 august 2000 în favoarea reclamantului admisibilă și în restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că nu este necesar să examineze plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) RUR 2.377 (doi mii trei sute șapte șapte șapte ruble) în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 20 EUR (20 de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suportate de reclamant; respinge restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 17 noiembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

BOBROVA v. RUSSIA

(Application no. 24654/03)

JUDGMENT

STRASBOURG

17 November 2005

FINAL

17/02/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Bobrova v. Russia,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

and Mr

S.

Quesada

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 25 October 2005,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 24654/03) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Ms Tatyana Ivanovna Bobrova, on 10 April 2002.

2.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

3.

On 7 October 2003 the Court decided to communicate the complaint concerning the non-enforcement of the judgment of 4 August 2000 in the applicant’s favour to the Government. Under the provisions of Article

29

§

3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1959 and lives in Voronezh.

5.

The applicant receives welfare payments for her child.

1.

First set if civil proceedings

6.

In 1998 the applicant brought civil proceedings against her employer, a private company, claiming arrears in those payments for 1997 – 1998.

7.

On 23 February 1998 the Zheleznodorozhny District Court of Voronezh awarded the third applicant 672.22 Russian roubles (RUR). The judgment entered into force on 6 March 1998 and the enforcement proceedings were commenced accordingly.

8.

On 4 February 2004 the defendant company paid the applicant the amount due pursuant to the writ of execution.

2.

Second set of civil proceedings

9.

In 2001 the applicant sued a local welfare authority for arrears in welfare payments for her child for 1998 – 1999.

10.

On 4 August 2000 the Zheleznodorozhny District Court of Voronezh awarded RUR 2,158.10 in the applicant’s favour. This judgment entered into force on 15 August 2000 and a writ of execution was issued and sent to the bailiffs.

11.

On 26 July 2001 the bailiffs discontinued the enforcement proceedings in respect of the judgment of 4 August 2000 and returned the writ of execution to the applicant, as the debtor had insufficient funds.

12.

In January – February 2004 the judgment of 4 August 2000 was paid in full.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

13.

Section 9 of the Federal Law on Enforcement Proceedings of 21

July

1997 provides that a bailiff’s order on the institution of enforcement proceedings must fix a time-limit for the defendant’s voluntary compliance with a writ of execution. The time-limit may not exceed five days. The bailiff must also warn the defendant that coercive action will follow, should the defendant fail to comply with the time-limit.

14.

Under Section 13 of the Law, the enforcement proceedings should be completed within two months of the receipt of the writ of enforcement by the bailiff.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION

15.

The applicant complained about the lengthy non-enforcement of the judgments of 23 February 1998 and 4 August 2000. The Court will examine this complaint under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. These Articles, in so far as relevant, read as follows:

Article

6

§

1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

A.

Admissibility

1.

The delayed enforcement of the judgment of 23 February 1998

16.

The Court observes that by judgment of 23 February 1998 the applicant was awarded arrears against a private company. It further notes that under the Convention the State is not responsible, as such, for the debts of a private body. Moreover, the principle that judgments must be executed cannot be interpreted as compelling the State to substitute itself for a private defendant in the case of the latter’s insolvency. The State’s obligation under Article 6 in this case was fulfilled by way of enabling the applicant to ask the bailiffs to enforce the execution of the court judgment in her favour. The fact that the bailiffs, for some time, were unsuccessful does not raise issues under the Convention in the circumstances of the present case.

17.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article

35 §§

3 and

4 of the Convention.

2.

The delayed enforcement of the judgment of 4 August 2000

18.

The Government informed the Court that the authorities of the Voronezh Region had attempted to secure a friendly settlement of the case and that the applicant had refused to accept the friendly settlement on the terms proposed by the authorities. By reference to this refusal and to the fact that, in any event, the judgment in the applicant’s favour had been enforced, the Government invited the Court to strike out the application, in accordance with Article 37 of the Convention.

19.

The applicant disagreed with the Government’s arguments and maintained her complaints. As regards the friendly settlement proposal, the applicant claimed that the authorities of the Voronezh Region had made an offer to her, but did not allow her to acquaint herself with the terms of that offer and that, in any event, the amount of the judgment debt transferred to her account in 2004 had lost its purchasing power due to inflation.

20.

The Court firstly observes that the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement of the case. The Court recalls that under certain circumstances an application may indeed be struck out of its list of cases under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by the respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see

Tahsin Acar v. Turkey

[GC],

no.

26307/95, §

76, ECHR 2003

‑

...).

21.

On the facts, the Court observes that the Government failed to submit with the Court any formal statement capable of falling into the latter category and offering a sufficient basis for finding that respect for human rights as defined in the Convention does not require the Court to continue its examination of the case (see, by contrast, to

Akman v. Turkey

(striking out), no. 37453/97, §§ 23-24, ECHR 2001

‑

VI).

22.

As regards the Government’s argument that the judgment in question has already been enforced, the Court considers that the mere fact that the authorities complied with the judgment after a substantial delay cannot be viewed in this case as automatically depriving the applicant of her victim status under the Convention. (see, e.g.,

Petrush

ko v. Russia

, no.

36494/02,

§

16, 24 February 2005).

23.

In the light of the above considerations, the Court rejects the Government’s request to strike the application out under Article 37 of the Convention.

24.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

25.

The Government advanced no arguments on the merits of the application.

26.

The applicant maintained her complaint.

27.

The Court observes that the judgment of 4 August 2000 remained inoperative for about three years and six months. No justification was advanced by the Government for this delay.

28.

The Court has frequently found violations of Article 6

§

1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to the ones in the present case (see, among other authorities,

Burdov v. Russia

, no. 59498/00, ECHR 2002-III and, more recently,

Petrushko

, cited above, or

Poznakhirina v. Russia

, no. 25964/02, 24 February 2005).

29.

Having examined the material submitted to it, the Court notes that the Government did not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that by failing for years to comply with the enforceable judgment in the applicant’s favour the domestic authorities prevented her from receiving the money she could reasonably have expected to receive.

30.

There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

31.

The applicant also complained that the lengthy non-enforcement of the judgment against the welfare authority violated her rights to effective domestic remedies under Article 13 of the Convention.

32.

The Court considers that this complaint is linked to the above issues of non-enforcement to such an extent that it should be declared admissible as well. However, having regard to the finding relating to Article 6

§

1 (see paragraph 30 above), the Court considers that it is not necessary to examine whether, in this case, there has been a violation of Article 13.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

33.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

34.

As regards compensation for pecuniary damage, the applicant claimed RUR 5,435.25 as the interest payable at a statutory rate of 28 % for the default period as well as 32,000 US dollars (USD), of which USD

10,000 represented the amount she could have earned during the period when, instead, she had sought the enforcement of the judgment in her favour and USD 20,000 was the compensation for the losses her child had sustained as a result of the untimely enforcement of the judgment of 4

August 2000. The applicant did not clarify her claims as to the remaining USD 2,000. She also claimed USD 45,000 in respect of non-pecuniary damage.

35.

The Government contested the applicant’s claims as wholly excessive and unjustified. As regards the pecuniary damage, they pointed out that under national law it was open to the applicant to file a court claim, seeking interest for the delayed payment of her judgment debt, and that the domestic courts would calculate such interest on the basis of a statutory rate which was currently equal to 14 %. Therefore, in the Government’s view, the interest accrued by the applicants should amount to RUR 2,377. As to the non-pecuniary damage, the Government considered that should the Court find a violation in this case that would in itself constitute sufficient just satisfaction.

36.

Having regard to the materials in its possession, the Court accepts the Government’s argument and awards the applicant RUR 2,377, plus any tax that may be chargeable, in respect of pecuniary damage.

37.

As regards the compensation of non-pecuniary damage, the Court would not exclude that the applicant might have suffered distress and frustration resulting from the State authorities’ failure to enforce the judgment in her favour. However, having regard to the nature of the breach in this case and making its assessment on an equitable basis, the Court considers that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non

‑

pecuniary damage sustained by the applicant (see, in a similar context,

Poznakhirina

, cited above, § 35).

B.

Costs and expenses

38.

The applicant also claimed RUR 10,000 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.

39.

The Government considered the applicant’s claims to be unfounded and manifestly excessive and noted that the documents submitted by the applicant lacked evidence that she had incurred such costs.

40.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award applicant the sum of EUR 20 in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable on that amount.

C.

Default interest

41.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the non-enforcement of the judgment of 4 August 2000 in the applicant’s favour admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

3.

Holds

that there is no need to examine the complaint under Article 13 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

RUR 2,377 (two thousand three hundred seventy-seven roubles) in respect of pecuniary damage;

(ii)

EUR 20 (twenty euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage sustained by the applicant;

6.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 November 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Santiago

Quesada

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President