IMMOBILIARE SAFFI S.R.L. c. ITALIE** (N° 2)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1693/04 prezentată de IMMOBILIARE SAFI S.R.L. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 24 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen mes Vajić Botoutarova dnii Kovler, judecători Baratta, judecător ad hoc și grefier de secțiune al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 decembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Imobiliar Saffi S.r.l., este o societate italiană, cu sediul la Livorne. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. N. Amadei, avocat în Livorne. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și I. M. Braguglia și co-agenții lor succesive, dnii V. Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta are un apartament în Livorne, pe care l-a închiriat domnului R.G. printr-o scrisoare recomandată din 30 iunie 1994, recurenta l-a informat pe locatar cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 martie 1995, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 31 mai 1995, recurenta a acordat chiriașului concediu și i-a acordat acestuia dreptul de a se prezenta în fața instanței judecătorești din Livorne. Printr-o ordonanță din 31 iulie 1995, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 septembrie 1997. Această hotărâre a devenit executorie la 17 august 1995. La 27 octombrie 1997, recurenta a insemnat chiriasului comanda de a elibera apartamentul. La 19 decembrie 1997, aceasta i-a comunicat la lit. (a) că deportarea va fi executată la 10 februarie 1998 prin executor judecătoresc. În perioada 10 februarie 1998 - 7 noiembrie 2003, executorul judiciar a făcut paisprezece tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, lacuna execuției hotărârilor judecătorești care nu permit recurentei să beneficieze de ajutorul forței publice. La 31 martie 2004, recurenta își va recupera apartamentul. Dreptul și practica internă relevante Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Decizia Provvedi c. Italia (dec.), nr 66644/01, 02.12.2004. GRIEF recurenta se plânge, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție, că posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. Recurenta se plânge că posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, în lipsa acordării de asistență publică, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită în primul rând neobosirea căilor de atac interne, reclamanta neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Recurenta susține că: art. 1591 din Codul civil nu reprezintă un instrument eficient pentru protejarea dreptului de proprietate. Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe art. 1591 din Codul civil, care impune unei persoane fizice o obligație față de un alt particular, nu este un mijloc eficient de a permite ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. În această privință, Curtea amintește că numai recunoașterea ulterioară de către autoritățile naționale a încălcării de către un stat a Convenției poate duce la pierderea calității de victimă a unui reclamant (a se vedea Coggiola și Albac. Italia, 28513/02, 24.02.2005 mutatis mutandis Huart France, nr 558290/25.11.2003). Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Subsidiar, guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne, reclamanta care nu a utilizat remediul prevăzut de legea Pinto reclamanta susține că se plânge numai în temeiul articolului din Protocolul 1 la convenție, în timp ce recursul Pinto nu este un remediu decât pentru o încălcare a principiului termenului rezonabil Curtea amintește că, potrivit legii Pinto În plus, Curtea a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia. (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), nr 34939/97, CEDH 2001-XII) că remediul introdus prin În decizia sa privind admisibilitatea cererii Mascolo c. Italia (n 68792/01, 16.10.2003), Curtea a considerat că, în acest tip de afaceri, încălcarea dreptului de proprietate era strict legată de durata procedurii, a cărei consecință indirectă o constituie aceasta și că, prin urmare, aceasta era probabil în cadrul remeditării. În plus, Curtea a constatat că măsura în cauză nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE și nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. (a se vedea decizia Provvedi sus-menționată) Curtea constată că recurenta și-a recuperat apartamentul la 31 martie 2004. Prin urmare, în lumina noii jurisprudențe a Curții de Casație, care a stabilit că legea Pinto contraro, Mascolo c. Italia (dec.), n 68792/01, 16.10.2003. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a doua excepție a guvernului trebuie reținută. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

1693/04

présentée par IMMOBILIARE SAFFI S.R.L.

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 24 novembre 2005 en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler,

juges

,

R.

Baratta,

juge ad hoc

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 décembre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Immobiliare Saffi S.r.l., est une société italienne, sise à Livourne. Elle est représentée devant la Cour par M

e

N. Amadei, avocat à Livourne. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est propriétaire d’un appartement à Livourne, qu’elle avait loué à M. R.G.

Par une lettre recommandée du 30 juin 1994, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 mars 1995, et le pria de libérer les lieux avant cette date.

Par un acte notifié le 31 mai 1995, la requérante donna congé au locataire et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Livourne.

Par une ordonnance du 31 juillet 1995, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 septembre 1997. Cette décision devint exécutoire le 17 août 1995.

Le 27 octobre 1997, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 19 décembre 1997, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 10 février 1998 par voie d’huissier de justice.

Entre le 10 février 1998 et le 7 novembre 2003, l’huissier de justice procéda à quatorze tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas à la requérante de bénéficier du concours de la force publique.

Le 31 mars 2004, la requérante récupéra son appartement.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision

Provvedi c. Italie

(déc.), n

o

66644/01, 02.12.2004.

GRIEF

La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, que l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.

EN DROIT

La requérante se plaint du fait que l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, la requérante n’ayant pas utilisé le remède prévu par l’article 1591 du code civil.

La requérante fait valoir que l’article 1591 du code civil ne représente pas un instrument efficace pour protéger le droit de propriété.

La Cour estime que le recours fondé sur l’article 1591 du code civil – disposition qui impose à un particulier une obligation envers un autre particulier – n’est pas un moyen efficace pour permettre à l’Etat de constater la violation alléguée ou de la réparer économiquement. A cet égard, la Cour rappelle que seule une reconnaissance puis la réparation, par les autorités nationales, de la violation, par un État, de la Convention, peut faire perdre la qualité de victime à un requérant (voir,

Coggiola et Alba c.

Italie,

n

o

28513/02, 24.02.2005

et

mutatis mutandis

,

Huart

c.

France

, n

o

55829/00, 25.11.2003).

Par conséquent, l’exception du Gouvernement doit être rejetée.

Subsidiairement, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, la requérante n’ayant pas utilisé le remède prévu par la «

loi Pinto

».

La requérante affirme se

plaindre uniquement au titre de l’article

1

du Protocole

n

o

1 à la Convention alors que le recours «

Pinto

»

n’est un remède

que pour

une violation du principe du «

délai

raisonnable

».

La Cour rappelle que selon la «

loi Pinto

» les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial, en conséquence de la durée de la procédure, peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de l’article 6 § 1 et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. De plus, la Cour a déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,

Brusco c.

Italie

(déc.), n

o

69789/01, CEDH 2001-IX, et

Giacometti et autres c.

Italie

(déc.), n

o

34939/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la «

loi Pinto

» est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Dans sa décision sur la recevabilité de la requête Mascolo c.

Italie (n

o

68792/01, 16.10.2003), la Cour a estimé que, dans ce type d’affaires, la violation du droit de propriété était «

strictement liée à la durée de la procédure, dont elle constitue une conséquence indirecte

» et que c’était donc probablement dans le cadre du remède «

Pinto

» que les requérants auraient pu faire valoir leurs allégations concernant les répercussions financières de la durée excessive de la procédure sur leur droit de propriété.

Par la suite, la Cour a constaté que l’action fondée sur la «

loi

Pinto

» est une voie de recours dont les requérants doivent user, dans ces types d’affaires, pour satisfaire à l’article 35 § 1 de la Convention non seulement pour les allégations concernant l’article 6 § 1 (durée de la procédure

et droit à un tribunal) mais aussi pour celles relatives à l’article

1

du Protocole n

o

1 (voir, décision

Provvedi

précitée).

La Cour observe que la requérante a récupéré son appartement le 31

mars

Pinto

» s’applique aux procédures d’expulsion de locataires, elle aurait pu se prévaloir du remède «

Pinto

» (voir

Pollano

c.

Italie

(déc.) n

o

63635/00, 18.03.2004,

Mosconi c.

Italie

(déc.), n

o

68011/01, 13.05.2004, et,

a

contrario, Mascolo c.

Italie

(déc.), n

o

68792/01, 16.10.2003).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la seconde exception du Gouvernement doit être retenue.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président