QUATTRINI c. ITALIE**

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

24.02.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Recevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

QUATTRINI c. ITALIE** (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 68189/01 prezentată de Filomena Quattrini împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 24 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Tsatsa-Nikolovska domnii Zagrebelsky Myjeravid hór Björgvinsson, judecători și viticultori de secțiune, judecători și viticultori de secțiune ai dlui V. Berger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, domnul Filomena Quattrini, este un resortisant italian, născut în 1948 și rezident la Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul G. Cieri, avocat la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Mama reclamantei, dl O.P.Q., a deținut un apartament în Roma, pe care l-a închiriat domnului P. Printr-un act notificat la 2 iunie 1990, mama recurentei a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Prin intermediul unui act notificat la 2 iunie 1990, mama reclamantei a numit persoana interesată să se prezinte în fața instanței de judecată de la Roma. Printr-o ordonanță din 29 noiembrie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1991. Această hotărâre a devenit executorie la 31 octombrie 1992. La 10 mai 1993, mama reclamantei a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. La 10 mai 1993, Comisia a înțeles că expulzarea va fi executată la 4 iunie 1993 prin intermediul unui aprod al justiției. În perioada 4 iunie 1993 - 15 septembrie 2000, aprodul judiciar a încercat 26 de tentative de expulzare și toate aceste încercări au eșuat, eșuarea executării hotărârilor de expulzare nepermițând recurentei să beneficieze de ajutorul forței publice. Între timp, la 5 aprilie 1994, mama reclamantei a decedat și reclamanta a moștenit apartamentul care face obiectul executării. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998 privind reglementarea contractelor de închiriere și a eliberării clădirilor cu utilizare de locuință, judecătorul de instanță de la Roma a stabilit data expulzării la 31 martie 2000. Recurenta s-a constituit parte în această procedură de punere în aplicare la 29 iulie 1999. La 2 noiembrie 2000, recurenta își va recupera apartamentul. Dreptul și practica internă relevante Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Decizia Provedi c. Italia (n 66644/01, 02.12.2004). 6 alin. (1) din Convenția privind durata procedurii de expulzare și refuzul accesului la o instanță pe motiv că nu a putut beneficia de ajutorul forței publice. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge, de asemenea, de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul. În primul rând, recurenta invocă o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil, precum și a dreptului său la o instanță. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) De asemenea, recurenta se plânge că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită mai întâi neobosirea căilor de atac interne cu remeditorul Pinto Recurenta subliniază că și-a prezentat cererea în fața Curții înainte de intrarea în vigoare a legii Pinto Curtea amintește că a respins deja această excepție în cauza Mascolo, în măsura în care existau circumstanțe speciale care exonerau partea reclamantă de obligația de a epuiza căile de atac interne (a se vedea Mascolo c. Italia (dec.), 68792/01, 16 octombrie 2003). Întrucât Curtea nu are motive de derogare de la această concluzie anterioară, excepția guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Subsidiar, guvernul excită, de asemenea, din lipsa epuizării căilor de atac interne, recurenta neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Recurenta susține că acest remediu nu permite obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciile morale. Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe art. 1591 din Codul civil □ Dispoziția care impune unei persoane fizice o obligație față de un alt particular nu este un mijloc eficient de a permite statului să constate presupusele încălcări sau să le repare din punct de vedere economic. În această privință, Curtea amintește că numai recunoașterea și repararea, de către autoritățile naționale, a încălcării de către un stat a convenției poate duce la pierderea calității de victimă a unui reclamant (a se vedea mutatis mutandis Huart France, nr 558290/00, 25.11.2003). Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză fac obiectul unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările de ordine publică în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui să fie efectuate simultan. Potrivit guvernului, intervenția în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de stat este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele execuției vor trebui să fie stabilite acum de către judecătorul de judecată. În cele din urmă, guvernul susține numai în sensul art. 1a din Legea 61/89 și 6 din Legea nr. 431/98, proprietarii care au obținut o ordonanță de expulzare și nu au avut nu a reușit să o execute, au dreptul, ca rambursare a daunelor suferite, la o creștere % a chiriei fără a fi nevoie să le dovedească. În plus, din 1992, proprietarii puteau solicita chiriașilor încheierea unui nou contract de închiriere în condiții cu siguranță mai avantajoase. neglijat de a solicita creșterea chiriei sau încheierea unui nou contract mai avantajos din 1992, pierderea suferită nu poate fi pusă în sarcina statului. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Premier