TONINI c. ITALIE**

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

20.01.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

TONINI c. ITALIE** (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 56716/00 prezentate de Stefani TONINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 20 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan Jaeger, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 11 februarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACÂND-O pe reclamantă, Stefania Tonini, este un resortisant italian, născut în 1958 și rezident la Bologna. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Bologna. Forasassi, avocat la Bologna. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul I.M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura principală Reclamanta este proprietarul unui apartament în Milano, pe care l-a închiriat doamnei D. Printr-o scrisoare recomandată trimisă la o dată nespecificată, recurenta a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și i-a cerut să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 5 martie 1986, recurenta a acordat chiriașului concediu și a numit persoana în cauză să se prezinte în fața instanței de judecată din Milano. Printr-o ordonanță din 8 aprilie 1986, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1988. Această hotărâre a devenit executorie la 23 aprilie 1986. La 12 iunie 1989, reclamanta a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. La 13 iulie 1989, Comisia a înțeles că expulzarea va fi executată la 28 iulie 1989 prin intermediul unui aprod al justiției. În perioada 28 iulie 1989 - 20 iulie 2001, aprodul judiciar a făcut 29 de tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, eșuarea executării hotărârilor de expulzare care nu permite recurentei să beneficieze de ajutorul forței publice. În decembrie 2001, recurenta și-a recuperat apartamentul. (2) Procedura Pinto La 11 octombrie 2001, recurenta sesizează Curtea de Apel din Brescia în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (**************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************** 1 și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale în valoare de 220 164 768 lire italiene (ITL) [113 705,31 EUR] și morale în valoare de 22 500 000 ITL [11 620,28 EUR]. printr-o decizie din 5 decembrie 2001, al cărei text a fost depus la grefă la data de 20 În decembrie 2001 și a devenit definitivă, până la 4 februarie 2003, Curtea de Apel de la Brescia a respins recursul și a considerat că motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 era inadmisibil din punct de vedere material. Întrucât prefectul și-a exercitat competențele în conformitate cu legea, întârzierea executării nu putea fi considerată relevantă în scopul unei satisfacții echitabile. Împotriva acestei decizii, recurenta nu se ocupă de casare. Dreptul intern relevant și practica internă relevantă sunt descrise în decizia Provedi c. Italia (n 66644/01, 02.12.2004). GRIEFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii de expulzare. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, în lipsa acordării asistenței publice. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său de a-și avea cauza ascultată într-un termen rezonabil și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) De asemenea, recurenta se plânge că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Excepții de la guvern Guvernul ridică două excepții de neobosire a căilor de atac interne. El subliniază că reclamanta a sesizat instanța de apel competentă, dar nu s-a ocupat de aceasta. Neîndeplinirea căii de atac prevăzute la art. 1591 din Codul civil Subsidiar, guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne, recurenta neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Acesta explică faptul că ordinea conținută într-o hotărâre se referă numai la partea împotriva căreia se adresează. Statul nu are decât o obligație auxiliară de a asigura executarea acesteia. Suspendarea expulzărilor nu presupune suspendarea eficacității ordinului de eliberare a apartamentului. Prin urmare, chiriașul are întotdeauna obligația de a-l restitui și este considerat reținut încă din momentul încheierii contractului. În ceea ce privește expulzarea chiriașilor, autoritățile naționale se limitează, prin urmare, la suspendarea executării forțate de către poliție, efectuată de Manu militari. Singurul caz în care o acțiune bazată pe art. 1591 din Codul civil este practic inutilizabilă este acela în care locatarul are dreptul la prelungiri legale. Cu toate acestea, în toate celelalte cazuri, acțiunea poate fi introdusă cu posibilități rezonabile de succes, cu condiția, desigur, ca presupusul prejudiciu să existe și să se poată dovedi ; ceea ce reprezintă o condiție obișnuită a tuturor acțiunilor în despăgubire; prin urmare, aceaceasta ar putea fi considerată cu greu un obstacol incompatibil cu criteriul eficacității căii de atac. Întrucât art. 1591 din Codul civil este un remediu eficient în majoritatea cazurilor, proprietarului care intenționează să sesizeze Curtea Europeană îi revine sarcina de a dovedi că cazul său prezenta condiții cu totul speciale care îl împiedicau să se prevaleze de acțiune. În acest caz, reclamanta nu a susținut și nici nu a demonstrat că locatarul aparține unei categorii de persoane protejate În lipsa acestei dovezi, calea de atac trebuie considerată adecvată, eficientă și accesibilă, ținând cont, în ceea ce privește acest ultim criteriu, de costul moderat al accesului la instanța civilă din Italia. Recurenta susține că una dintre condițiile necesare pentru exercitarea acestei căi de atac este eliberarea apartamentului de către locatar, ceea ce nu s-ar fi verificat niciodată în cazul de față. În orice caz, aceasta susține că acest remediu nu elimină toate consecințele negative, deoarece chiar presupunând că locatarul a fost condamnat la rambursarea daunelor, ea nu ar fi obținut satisfacția, chiriașul aflat într-o situație economică precară. B. Evaluarea Curții Curtea amintește în primul rând că, potrivit jurisprudenței sale, motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție cu privire la durata procedurii de expulzare trebuie examinat ca fiind legat de dreptul la o instanță. Într-adevăr, dreptul la instanță garantat la art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată în mod excesiv (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi c. Italia, citată anterior, § 66). În această privință, Curtea amintește, de asemenea, că, potrivit legii Pinto În plus, Curtea a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia. (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), nr 34939/97, CEDH 2001-XII) că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. În decizia sa privind admisibilitatea cererii Mascolo c. Italia , Curtea a considerat că, în acest tip de cauze, încălcarea dreptului de proprietate era strict legată de durata procedurii, a cărei consecință indirectă este aceasta și, prin urmare, era probabil în cadrul remeditării. În cele din urmă, Curtea a constatat că acțiunea bazată pe legea Pinto a constatat că, în final, acțiunea bazată pe legea Pinto ar fi putut fi invocată de reclamanți cu privire la impactul financiar al duratei excesive a procedurii asupra dreptului lor de proprietate (a se vedea Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16.10.2003). (a se vedea decizia Provvedi sus-menționată) Curtea amintește că decizia Curții de Apel de la Brescia datează din 5 decembrie 2001. Textul acesteia a fost depus grefat la 20 decembrie 2001. Prin urmare, aceasta a devenit definitivă, până la 4 februarie 2003 cel târziu, prin urmare, în circumstanțele noii jurisprudențe a Curții de Casație, care a stabilit că legea Pinto În ceea ce privește procedurile de expulzare a chiriașilor, recurenta s-ar fi putut ocupa de casare (a se vedea Pollano Italia (dec.) n 63635/00, 18.3.2004, Mosconi c. Italia (dec.), n 680111/01, 13.5.2004 și, în plus, Mascolo c. Italia (dec.), n 68792/01, 16.10.2003). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că trebuie reținută prima excepție a guvernului. Prin urmare, aceasta nu consideră necesar să se pronunțe asupra celei de a doua excepții. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară că Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte