ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1411/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 3853 din 9 martie

2009 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea

formulată de reclamanta SC C. SA București împotriva pârâtei SC N. SA, acțiune

prin care s-a solicitat plata sumei de 10.226,69 lei aferentă folosinței a două

spații comerciale - Centrul 27 și Centrul 66 - situate în București, sector 5.

În considerentele sentinței, instanța

a reținut că reclamanta a fost - pentru anul 2007 - titulara dreptului, dar și

a obligației de a administra cele două spații comerciale în numele Municipiului

București și că pârâta a ocupat cele două spații în baza unor contracte de

închiriere, denunțate de către reclamantă, pârâta continuând să ocupe

imobilele.

S-a constatat că, pentru durata de

după denunțarea contractelor de închiriere, pârâta datorează contravaloarea

lipsei de folosință însă reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Apelul formulat de reclamantă

împotriva sentinței a fost anulat ca netimbrat prin decizia nr. 421 din 22

octombrie 2009 dată de curtea de Apel București, secția a V-a comercială, care

a reținut că apelanta nu s-a conformat prevederilor Legii nr. 146/1997 de a

achita taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, deși i s-a pus în vedere

îndeplinirea acestei obligații cât și cuantumul taxelor datorate.

De asemenea instanța de apel a

înlăturat apărările reclamantei întemeiate pe existența unui contract de mandat

între Municipiul București și societatea SC C. SA ceea ce ar atrage consecința

beneficiului scutirii de la plata taxelor judiciare, în considerarea

caracterului de venituri publice al despăgubirilor și de instituție publică a

Municipiului București (art. 17 din Legea nr. 146/1997).

S-a apreciat că, raportat la

contractul numit „de prestări servicii” nr. 1455 din 24 iulie 2000 și la actele

adiționale la acesta nu se poate deduce că, în îndeplinirea obligației de

încasare a chiriei, beneficiarul proprietar l-ar fi împuternicit pe

beneficiarul serviciului să trateze afacerea pe seama și pe socoteala sa,

pentru a fi incidente dispozițiile art. 374 și urm. C. com., care reglementează

mandatul.

Apreciindu-se că litigiul se poartă

între reclamantă - în calitate de comisionar și pretinsul debitor al

despăgubirilor, constând în chirie și contravaloarea lipsei de folosință s-a

statuat că, în cauză, nu au aplicabilitate dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Împotriva deciziei, reclamanta SC C.

SA a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs,

se susțin următoarele critici:

- Din interpretarea gramaticală a

art. 17 din Legea nr. 146/1997, recurenta consideră că legiuitorul a înțeles să

scutească de la plata taxei judiciare de timbru anumite instituții, iar pe de

altă parte scutirea să fie aplicată caracterului venitului solicitat, rezultând

că legea scutește de plata taxei judiciare de timbru orice instituție care

colectează venituri publice, indiferent de forma în care acționează instituția,

direct, prin mandatar sau comisionar.

- Scutirea de la plata taxei de

timbru este dată de caracterul contractului de prestări servicii, în sensul în

care acesta este unul nenumit.

Recurenta consideră că raportat la

dispozițiile art. 969 coroborat cu art. 977 și urm. C. civ., instanța de apel a

interpretat greșit contractul, faptul că acesta s-ar supune regulilor

comisionului întrucât folosirea cuvântului „comision” în art. 27 nu trebuie

privită separat de restul clauzelor contractuale, care trebuie interpretate

unele prin altele.

Se susține că prin art. 11 din

contract a fost mandatată să „execute operațiuni de evaluare și vânzare a

locuințelor conform Decretului-lege nr. 61/1990 și Legii nr. 112/1995,

operațiuni efectuate în numele și pe seama Municipiului București - adică a

statului – iar prin art. 13 din contract (astfel cum a fost modificat prin

Actul adițional nr. 4 din 18 martie 2004) s-a stipulat că reclamanta

„reprezintă și susține în fața instanței judecătorești de orice grad interesele

municipalității”, ceea ce denotă caracterul de mandat al contractului.

De asemenea, se arată că prin voința

legiuitorului, contractul are un caracter de mandat conform art. 12 alin. (4)

din Legea nr. 213/1998, obligându-se să depună la dosar un înscris prin care va

arata natura contractului împreună cu contractantul.

Analizând decizia atacată prin

prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefundat

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997,

sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile

de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președintele

României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi,

Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul

Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și de cele formulate de

alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au

ca obiect venituri publice.

Din interpretarea prevederilor

menționate rezultă că beneficiază de scutirea de taxa judiciară de timbru instituțiile

enumerate limitativ, indiferent de obiectul cererilor ori acțiunilor adresate

în justiție, precum și alte instituții publice - pentru cererile și acțiunile

ce au ca obiect venituri publice.

În acest din urmă caz, legea cere

îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: titularul cererii, acțiunii

ori al căi de atac să fie o instituție publică de natură de venit public al

obiectului cererii.

În cauza dedusă judecății,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriei și

lipsei de folosință pentru două spații comerciale în calitate de titular al

dreptului de administrare al acestora, invocând ca temei mai multe contracte de

închiriere.

Susținând că beneficiază de

prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, reclamanta s-a prevalat de

prevederile contractului de prestări servicii nr. 1455 din 24 iulie 2000 și al

actelor adiționale la acesta, contract încheiat cu Direcția Generală de

Administrare a Fondului Imobiliar, apreciind că actul menționat are natura unui

mandat, în contextul în care - din actul adițional nr. 4 din 18 martie 2004 -

rezultă că toate acțiunile sale sunt făcute în numele și pe seama

municipalității.

Susținerea recurentei-reclamante

este eronată întrucât din clauzele contractului nu rezultă că, în îndeplinirea

obligației de încasare a chiriei, beneficiarul l-ar fi împuternicit pe

prestator să trateze afacerea pe seama și pe socoteala sa astfel încât să poată

fi atrasă incidența prevederilor art. 374 și urm. C. com.

Din clauzele convenite de părți nu

rezultă a fi îndeplinită condiția ca prestatorul să acționeze „și pe seama

beneficiarului, în condițiile în care reclamanta intră în relație nemijlocită

cu debitorii (în baza contractului încheiat cu aceștia), tratând afaceri în

nume propriu dar pe socoteala beneficiarului.

Pe de altă parte, nu este

îndeplinită nici condiția calității de instituție publică cerută de art. 17 din

Legea nr. 146/1997, din moment ce reclamanta stă în proces în nume propriu, iar

nu în calitate de mandatar al instituției publice.

Așa cum, corect a reținut și

instanța apelului - indiferent de natura atribuită contractului de prestări de

servicii, atât timp cât reclamanta a acționat în justiție, în nume propriu, iar

nu ca reprezentant al instituției publice, nu poate beneficia de prevederile

art. 17 în sensul scutirii de la plata taxelor de timbru.

Pentru aceste considerente, față de

refuzul de a timbra al reclamantei, instanța de apel a făcut aplicarea corectă

a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 alin. (2)

din O.G. nr. 32/1995, sancționând cererea de apel cu anularea ei ca netimbrată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta SC C. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 421 din 22 octombrie 2009

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2010.