ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2011

Ședința publică din 18 octombrie 2011 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SRL și SC P.A. SRL, solicitând instanței obligarea pârâtei SC M. SRL la plata sumei de 258.315,12 lei, reprezentând chiria aferentă spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință, situat în București sectorul 5 și să se constate inexistența drepturilor locative ale pârâtei SC M. SRL și evacuarea ambelor pârâte din imobilul în litigiu. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în calitate de mandatară a Municipiului București a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr. 149 din 29 noiembrie 1999, prelungit în temeiul tacitei relocațiuni, însă din data de 1 noiembrie 2006, pârâta a refuzat să achite chiria.

A mai arătat că relațiile contractuale au fost reglementate prin Hotărârile nr. 215/2006 și 248/2006, fiind încheiat un proces verbal prin care s-a hotărât ca pârâta să constituie o garanție de solvabilitate. Pârâta a subînchiriat spațiul către SC P.A. 2000 SRL. Reclamanta la data de 29 ianuarie 2009 a denunțat contractul de închiriere. Pârâta SC P.A. 2000 SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Pârâta SC M. SRL a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii la valoarea pretențiilor, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

De asemenea a chemat în judecată pe Primarul General și Primăria Sectorului 5 Comisia de Aplicare a Legii nr. 550/2002, ca persoane care pretind aceleași drepturi ca și reclamantul. Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate inexistența dreptului P.M.B. și a reclamantei de a administra prin închiriere spațiul, ulterior datei de 5 decembrie 2002 și constatarea inexistenței dreptului Primăriei Sector 5 și a reclamantei de a condiționa realizarea obligației de a vinde spațiul de plata chiriei. Prin încheierea din data de 17 iunie 2009, tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca netimbrată, reținând că reclamanta este societate comercială, iar nu instituție publică în sensul art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Pârâta SC M. SRL a formulat cerere precizatoare a acțiunii, prin care a arătat că susține cererea reconvențională astfel cum a fost formulată, iar în ceea ce privește cererea de chemare în judecată a arătat că Primarul General, Primăria Sector 5 sunt părți care pretind aceleași drepturi ca și reclamanta, adică plata chiriei ulterior datei de 5 decembrie 2002, dată la care s-a aprobat cererea de cumpărare. Municipiul București a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat excepția de litispendență, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și Municipiului București prin Primarul General.

Tribunalul București, analizând cererea principală a reținut că reclamanta este societate comercială, care trebuia să se supună obligației de timbrare, iar față de această soluție, excepțiile și apărările pârâtelor în legătură cu această cerere, rămân lipsite de obiect. În ceea ce privește cererea de intervenție, tribunalul a analizat-o ca o cerere de intervenție forțată în procesul civil, și a reținut că persoanele chemate în judecată Primarul General și Primăria Sector 5 Comisia de Aplicare a Legii nr. 550/2002, nu pot fi considerate că ar pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, cererile formulate împotriva acestora privind procedura de vânzare a spațiului în temeiul Legii nr. 550/2002, acestea fiind respinse potrivit art. 119 și art. 57 C. proc.

civ., ca inadmisibile. În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a constatat că prin H.C.G.M.B. nr. 35/1997 reclamanta s-a obligat să administreze activele imobiliare, termenul contractual fiind stabilit la 31 decembrie 2000, fiind prelungit ulterior, prin acte adiționale până la 18 martie 2004 și ulterior tacit, iar în această calitate de mandatar a încheiat cu pârâta SC M. SRL contractul de închiriere și procesul verbal de plată a garanției. Prin adoptarea Legii nr. 550/2002 a luat naștere vocația deținătorului de a cumpăra prin negociere directă spațiul, însă vânzarea urma să se facă cu respectarea anumitor condiții. În consecință, prin sentința comercială nr. 5161 din 21 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca inadmisibile cererile formulate de reclamanta SC C. SA și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta SC M. SRL.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât pârâta SC M. SRL cât și reclamanta. Apelul pârâtei SC M. SRL a vizat nerespectarea principiului continuității, lipsa calității procesuale active a reclamantei în raport de capetele 2 și 3 ale acțiunii, și greșita soluționare a cererii reconvenționale. După data de 5 decembrie 2002, a avut loc fraudarea Legii nr. 550/2002 de către Primarul General și Comisia de aplicare a legii. De asemenea a susținut că deține un drept de creanță în legătură cu investițiile realizate. Apelul reclamantei a vizat faptul că acțiune a fost anulată ca netimbrată în tot, deși capetele privind evacuarea și capătul privind constatarea erau timbrate, iar pe primul capăt opera scutirea de plata taxelor.

Cu referire la reconvențională, reclamanta a susținut că Legea nr. 550/2002 dă dreptul unor comercianți să cumpere spațiul, dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege. Față de constatarea inexistenței dreptului Primăriei Sectorului 5, a susținut că nu are calitate procesuală pasivă. Pârâtele au reiterat excepțiile abuzului de drept, excepția tardivității cererii de apel, excepția netimbrării cererii de apel, excepția inadmisibilității cererii de apel, excepția lipsei calității procesuale active a apelantei. Pârâta SC P.A. 2000 SRL a formulat și cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC M. SRL, prin care invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cerere anulată ca netimbrată.

În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâta SC M. SRL, Curtea le-a apreciat neîntemeiate. În ceea ce privește apelul pârâtei SC M. SRL, Curtea a apreciat că eroarea în care s-a aflat pârâta rezultă din greșeală existentă în dispozitivul sentinței, însă aceasta reprezintă o eroare materială în raport cu minuta judecătorului fondului. În ceea ce privește apelul reclamantei, Curtea a constatat că sancțiunea a fost aplicată corect, în funcție de netimbrarea capătului principal, de care depindea soluția ce urma să se dea capetelor 2 și 3 accesorii în raport de acesta. În consecință, prin decizia comercială nr. 101 din 2 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins excepțiile ca neîntemeiate, a anulat ca netimbrată cererea de aderare la apel, a respins ca nefondate apelurile pârâtei SC M. SRL și reclamantei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta SC C. SA și pârâta SC M. SRL București. Cererea de recurs formulată de pârâta SC M. SRL București nu a fost întemeiată în drept, solicitându-se admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii reconvenționale pe fondul său, sau în subsidiar casarea deciziei în raport de nerespectarea principiului continuității și stabilității judecătorilor și distribuirii aleatorii a dosarelor. Prin criticile formulate pârâta a susținut nelegalitatea deciziei în raport de următoarele aspecte: Instanța a respins cererea reconvențională, apreciind greșit că aceasta este admisibilă numai în raport cu SC C. SA și inadmisibilă în raport cu Primarul general și Primăria Sectorului 5. Astfel, au fost interpretate greșit dispozițiile Legii nr. 550/2002, H.C.G.M.B.

nr. 271/2002, nr. 215/2006, 248/2006, 32/2007 și Legea nr. 215/2001. Spațiul în litigiu este spațiu comercial, proprietate privată a statului, fiind inclus în lista spațiilor comerciale ale statului din sectorul 5, aprobat pentru vânzare prin negociere prin H.C.G.M.B. 271/2002. Prin efectul adoptării acestei hotărâri, a luat naștere dreptul pârâtei de a cumpăra spațiul și obligația Primăriei de a vinde spațiul. Legea nr. 550/2002 nu stabilește nici un drept pentru reclamantă de a vinde spațiul și nici un drept sau obligație de a închiria spațiul după data de 5 decembrie 2002. În consecință, recurenta susține că reclamanta, în mod fraudulos își declină calitatea de mandatar al Municipiului București, fiind necesar un contract de mandat special în acest sens.

La data expirării celor 30 de zile de valabilitate a ofertei de vânzare, raporturile de locațiune încetează de drept, neputând exista în același timp raporturi contractuale de închiriere cu primarul general și raporturi de vânzare cu statul. Art. 17 alin. (1) și (2) din Legea nr. 550/2002, prevede că închirierea se face până la data de 20 decembrie 2002. În continuare, recurenta susține că la data de 5 decembrie 2002, data la care a fost aprobată cererea de cumpărare a spațiului de către pârâta SC M. SRL, a luat naștere un antecontract de vânzare cumpărare cu statul. De asemenea, recurenta a criticat și modul de soluționare a criticii privind lipsa de continuitate și stabilitatea judecătorilor în fața instanței de fond.

Prin intermediul concluziilor depuse la dosarul cauzei la data de 11 octombrie 2011 recurenta pârâtă a extins criticile formulate prin cererea de recurs, procedând și la încadrarea acestora în drept. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC C. SA a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât reclamanta este scutită de plata taxei de timbru. Astfel, recurenta susține că pretențiile sale reprezintă chiria cuvenită Municipiului București în calitatea acestuia de proprietar al spațiului comercial în litigiu, calitatea recurentei reclamantă fiind aceea de mandatară a Municipiului București. Din acest punct de vedere, aceste venituri reprezintă venituri publice.

În raport de aceste susțineri, recurenta a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., față de motivarea instanței în sensul că suma solicitată prin acțiune reprezintă venituri proprii . În continuare, recurenta a prezentat faptul că ulterior privatizării SC C. SA a devenit o societate cu capital privat care are ca principal scop administrarea fondului de stat aflat în proprietatea Municipiului București. Pe de altă parte, arată că din interpretarea art. 17 din Legea nr. 146/1997 rezultă că legiuitorul a înțeles să scutească pe o parte anumite instituții, iar alte instituții să fie scutite în virtutea caracterului venitului solicitat de acestea. Capetele de cerere privind evacuarea și constatarea inexistenței drepturilor locative nu sunt accesorii primului capăt, deoarece în prezent contractul de închiriere este denunțat, deci temeiurile juridice ale celor trei petite sunt distincte.

Din acest punct de vedere, instanța în mod nelegal a anulat întreaga cererea de chemare în judecată, deși au fost timbrate capetele 2 și 3 ale acțiunii. Analizând recursul formulat de către pârâta SC M. SRL București, Înalta Curte va lua în examinare criticile formulate prin cererea depusă la dosarul cauzei la data 14 martie 2011, în cadrul termenului legal, fără a lua în examinare temeiurile și motivele invocate prin concluziile scrise, în raport de acestea nefiind respectat termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte constată ca nefondat recursul pârâtei SC M. SRL București, pentru următoarele argumente: Prin intermediul recursului de față, pârâta SC M. SRL București a criticat decizia instanței de apel, prin prisma argumentelor care au condus la respingerea cererii reconvenționale, formulată în contradictoriu cu reclamanta SC C. SA, prin care s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului acesteia de a administra prin închiriere spațiul în litigiu, ulterior datei de 5 decembrie 2002. Spațiul în litigiu a făcut parte din domeniul privat al statului aflat în administrarea Municipiului București prin Consiliul General, așa cum prevede art. 21 și art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, privind administrația publică locală.

Legea nr. 550/2002 stabilește cadrul juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări servicii aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea consiliilor județene sau locale. Recursul pârâtei, prin prisma obiectului cererii reconvenționale, vizează analiza a trei aspecte, și anume : La data adoptării Legii nr. 550/2002, reclamanta SC C. SA nu mai deține nici o calitate pentru a prelungi contractele de închiriere și nici pentru a vinde imobilele. Critica este nefondată. Calitatea reclamantei SC C. SA, de prestator, având ca obiect administrarea activelor imobiliare, decurge din contractul de prestări servicii nr. 1455 din 24 iulie 2000, încheiat în temeiul H.C.G.M.B.

35/1997 între Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, termenul contractual stabilit la data de 31 decembrie 2000, fiind prelungit ulterior . În această calitate, reclamanta a încheiat contractul de închiriere cu pârâta SC M. SRL București, raporturile de locațiune fiind continuate și după apariția Legii nr. 550/2002, dovadă fiind continuarea folosinței și după noiembrie 2006 și prin plata garanției prevăzută la art. 7.3 din contract. La data adoptării Legii nr. 550/2002, contractele de închiriere au încetat de drept, neputând exista concomitent raporturi de locațiune și de vânzare. Critica este nefondată. Prin adoptarea Legii nr. 550/2002 s-a născut doar vocația deținătorului spațiului de a-l cumpăra prin negociere directă, însă finalizarea procedurii are loc după întocmirea procesului verbal prevăzut de art. 9 din lege.

Din acest punct de vedere, nu se poate susține că prin emiterea H.G. nr. 271 din 5 decembrie 2002, prin care spațiul în litigiu a fost inclus în lista spațiilor de vânzare, au încetat raporturile de închiriere. În ceea ce privește valoarea juridică a manifestării de voință a pârâtei în sensul achiziționării spațiului deținut în calitate de locatar, Înalta Curte constată că aceasta nu poate reprezenta nici antecontract de vânzare cumpărare, nici promisiune bilaterală de vânzare cumpărare . În acest sens este de remarcat că nu sunt îndeplinite condițiile de validitate ale încheierii celor două acte juridice sus menționate. Astfel, consimțământul valabil al părților poartă în cazul antecontractului asupra bunului și asupra prețului, iar în cazul promisiunii bilaterale poartă asupra încheierii în viitor a unui contract, și cadrul general în care aceasta se va efectua.

Ori, în situația de față, vânzarea propriu zisă a spațiului urma să se facă cu îndeplinirea anumitor condiții. De asemenea, obiectul determinat al antecontractului/promisiunii lipsește, nefiind determinat prețul vânzării. În consecință, criticile formulate de recurenta pârâtă SC M. SRL, care au fost examinate de Înalta Curte prin încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Criticile reclamantei SC C. SA cu privire la dezlegarea dată excepției netimbrării cererii de chemare în judecată sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele care urmează : Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cererile și acțiunile formulate de instituțiile publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, sunt scutite de taxa judiciară de timbru dacă au ca obiect venituri publice, iar conform art. 26 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a legii, în categoria veniturilor publice se includ și veniturile bugetelor locale. De asemenea, prin contractul nr. 1455/2000 de prestări servicii, reclamanta SC C. SA a continuat activitatea de administrare a fondului locativ și al spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință din Sectorul 5 aflate în proprietatea statului, sumele obținute din recuperarea debitelor provenind din chirii se constituie venituri la bugetele locale.

Raportând aceste prevederi la faptul că reclamanta este o instituție privată care administrează fondul locativ de stat aflat pe raza Municipiului București și că cererea adresată instanței vizează sumele încasate cu titluri de chirii sau contravaloare folosință, constituind o sursă la bugetul local și, în final, la bugetul general consolidat, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit art. 17 din Legea nr. 146/1997 întrucât pretențiile solicitate prin acțiune constituie venituri publice. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmează a se admite recursul ca fondat și a se modifica în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă, pe care să o anuleze în parte, în sensul trimiterii cauzei pentru soluționarea pe fond a acțiunii formulată de reclamantă la Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 101 din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în parte și în consecință : Admite apelul declarat de reclamanta SC C. SA BUCUREȘTI împotriva sentinței comerciale nr. 5161 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o anulează în parte, în sensul că trimite cauza pentru soluționarea pe fond a acțiunii formulată de reclamanta SC C. SA BUCUREȘTI la Tribunalul București, secția a VI-a comercială. Păstrează restul dispozițiilor sentinței. Menține celelalte dispoziții ale deciziei privind soluționarea apelului declarat de pârâta SC M. SRL BUCUREȘTI și a cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC P.A.

SRL BUCUREȘTI. Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.