ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 18 octombrie 2011

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC

M. SRL și SC P.A. SRL, solicitând instanței obligarea pârâtei SC M. SRL la

plata sumei de 258.315,12 lei, reprezentând chiria aferentă spațiului cu altă

destinație decât aceea de locuință, situat în București sectorul 5 și să se constate

inexistența drepturilor locative ale pârâtei SC M. SRL și evacuarea ambelor

pârâte din imobilul în litigiu.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în calitate de mandatară a Municipiului București a încheiat cu

pârâta contractul de închiriere nr. 149 din 29 noiembrie 1999, prelungit în

temeiul tacitei relocațiuni, însă din data de 1 noiembrie 2006, pârâta a

refuzat să achite chiria. A mai arătat că relațiile contractuale au fost reglementate

prin Hotărârile nr. 215/2006 și 248/2006, fiind încheiat un proces verbal prin

care s-a hotărât ca pârâta să constituie o garanție de solvabilitate. Pârâta a

subînchiriat spațiul către SC P.A. 2000 SRL. Reclamanta la data de 29 ianuarie 2009 a denunțat contractul de închiriere.

Pârâta SC P.A. 2000 SRL a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pârâta SC M. SRL a formulat

întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepția netimbrării

acțiunii la valoarea pretențiilor, excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei, excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale. De

asemenea a chemat în judecată pe Primarul General și Primăria Sectorului 5 Comisia

de Aplicare a Legii nr. 550/2002, ca persoane care pretind aceleași drepturi ca

și reclamantul. Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate

inexistența dreptului P.M.B. și a reclamantei de a administra prin închiriere

spațiul, ulterior datei de 5 decembrie 2002 și constatarea inexistenței

dreptului Primăriei Sector 5 și a reclamantei de a condiționa realizarea

obligației de a vinde spațiul de plata chiriei.

Prin încheierea din data de 17 iunie

2009, tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantă ca netimbrată, reținând că reclamanta este societate comercială, iar

nu instituție publică în sensul art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Pârâta SC M. SRL a formulat cerere

precizatoare a acțiunii, prin care a arătat că susține cererea reconvențională

astfel cum a fost formulată, iar în ceea ce privește cererea de chemare în

judecată a arătat că Primarul General, Primăria Sector 5 sunt părți care

pretind aceleași drepturi ca și reclamanta, adică plata chiriei ulterior datei

de 5 decembrie 2002, dată la care s-a aprobat cererea de cumpărare.

Municipiul București a formulat

întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat excepția de

litispendență, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei

Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București și Municipiului București prin Primarul General.

Tribunalul București, analizând

cererea principală a reținut că reclamanta este societate comercială, care

trebuia să se supună obligației de timbrare, iar față de această soluție,

excepțiile și apărările pârâtelor în legătură cu această cerere, rămân lipsite

de obiect.

În ceea ce privește cererea de

intervenție, tribunalul a analizat-o ca o cerere de intervenție forțată în

procesul civil, și a reținut că persoanele chemate în judecată Primarul General

și Primăria Sector 5 Comisia de Aplicare a Legii nr. 550/2002, nu pot fi

considerate că ar pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, cererile

formulate împotriva acestora privind procedura de vânzare a spațiului în

temeiul Legii nr. 550/2002, acestea fiind respinse potrivit art. 119 și art. 57

C. proc. civ., ca inadmisibile.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, tribunalul a constatat că prin H.C.G.M.B. nr. 35/1997

reclamanta s-a obligat să administreze activele imobiliare, termenul

contractual fiind stabilit la 31 decembrie 2000, fiind prelungit ulterior, prin

acte adiționale până la 18 martie 2004 și ulterior tacit, iar în această

calitate de mandatar a încheiat cu pârâta SC M. SRL contractul de închiriere și

procesul verbal de plată a garanției. Prin adoptarea Legii nr. 550/2002 a luat

naștere vocația deținătorului de a cumpăra prin negociere directă spațiul, însă

vânzarea urma să se facă cu respectarea anumitor condiții.

În consecință, prin sentința

comercială nr. 5161 din 21 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a respins ca inadmisibile cererile formulate de reclamanta SC C. SA și a

respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta SC M. SRL.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel, atât pârâta SC M. SRL cât și reclamanta.

Apelul pârâtei SC M. SRL a vizat

nerespectarea principiului continuității, lipsa calității procesuale active a

reclamantei în raport de capetele 2 și 3 ale acțiunii, și greșita soluționare a

cererii reconvenționale. După data de 5 decembrie 2002, a avut loc fraudarea Legii nr. 550/2002 de către Primarul General și Comisia de aplicare a

legii. De asemenea a susținut că deține un drept de creanță în legătură cu

investițiile realizate.

Apelul reclamantei a vizat faptul că

acțiune a fost anulată ca netimbrată în tot, deși capetele privind evacuarea și

capătul privind constatarea erau timbrate, iar pe primul capăt opera scutirea

de plata taxelor. Cu referire la reconvențională, reclamanta a susținut că

Legea nr. 550/2002 dă dreptul unor comercianți să cumpere spațiul, dacă sunt

îndeplinite condițiile stabilite de lege. Față de constatarea inexistenței

dreptului Primăriei Sectorului 5, a susținut că nu are calitate procesuală

pasivă.

Pârâtele au reiterat excepțiile abuzului

de drept, excepția tardivității cererii de apel, excepția netimbrării cererii

de apel, excepția inadmisibilității cererii de apel, excepția lipsei calității

procesuale active a apelantei.

Pârâta SC P.A. 2000 SRL a formulat și

cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC M. SRL, prin care invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, cerere anulată ca netimbrată.

În ceea ce privește excepțiile

invocate de pârâta SC M. SRL, Curtea le-a apreciat neîntemeiate.

În ceea ce privește apelul pârâtei SC

M. SRL, Curtea a apreciat că eroarea în care s-a aflat pârâta rezultă din greșeală

existentă în dispozitivul sentinței, însă aceasta reprezintă o eroare materială

în raport cu minuta judecătorului fondului.

În ceea ce privește apelul

reclamantei, Curtea a constatat că sancțiunea a fost aplicată corect, în

funcție de netimbrarea capătului principal, de care depindea soluția ce urma să

se dea capetelor 2 și 3 accesorii în raport de acesta.

În consecință, prin decizia comercială

nr. 101 din 2 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

respins excepțiile ca neîntemeiate, a anulat ca netimbrată cererea de aderare

la apel, a respins ca nefondate apelurile pârâtei SC M. SRL și reclamantei.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta SC

C. SA și pârâta SC M. SRL București.

Cererea de recurs formulată de pârâta SC

M. SRL București nu a fost întemeiată în drept, solicitându-se admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii reconvenționale pe

fondul său, sau în subsidiar casarea deciziei în raport de nerespectarea

principiului continuității și stabilității judecătorilor și distribuirii

aleatorii a dosarelor.

Prin criticile formulate pârâta a

susținut nelegalitatea deciziei în raport de următoarele aspecte:

Instanța a respins cererea

reconvențională, apreciind greșit că aceasta este admisibilă numai în raport cu

SC C. SA și inadmisibilă în raport cu Primarul general și Primăria Sectorului

5.

Astfel, au fost interpretate greșit

dispozițiile Legii nr. 550/2002, H.C.G.M.B. nr. 271/2002, nr. 215/2006,

248/2006, 32/2007 și Legea nr. 215/2001. Spațiul în litigiu este spațiu

comercial, proprietate privată a statului, fiind inclus în lista spațiilor

comerciale ale statului din sectorul 5, aprobat pentru vânzare prin negociere

prin H.C.G.M.B. 271/2002. Prin efectul adoptării acestei hotărâri, a luat

naștere dreptul pârâtei de a cumpăra spațiul și obligația Primăriei de a vinde

spațiul. Legea nr. 550/2002 nu stabilește nici un drept pentru reclamantă de a

vinde spațiul și nici un drept sau obligație de a închiria spațiul după data de

5 decembrie 2002. În consecință, recurenta susține că reclamanta, în mod

fraudulos își declină calitatea de mandatar al Municipiului București, fiind

necesar un contract de mandat special în acest sens.

La data expirării celor 30 de zile de

valabilitate a ofertei de vânzare, raporturile de locațiune încetează de drept,

neputând exista în același timp raporturi contractuale de închiriere cu

primarul general și raporturi de vânzare cu statul. Art. 17 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 550/2002, prevede că închirierea se face până la data de 20 decembrie

2002.

În continuare, recurenta susține că la

data de 5 decembrie 2002, data la care a fost aprobată cererea de cumpărare a

spațiului de către pârâta SC M. SRL, a luat naștere un antecontract de vânzare

cumpărare cu statul.

De asemenea, recurenta a criticat și modul

de soluționare a criticii privind lipsa de continuitate și stabilitatea

judecătorilor în fața instanței de fond.

Prin intermediul concluziilor depuse

la dosarul cauzei la data de 11 octombrie 2011 recurenta pârâtă a extins

criticile formulate prin cererea de recurs, procedând și la încadrarea acestora

în drept.

Prin cererea de recurs întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC C. SA

a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât reclamanta este

scutită de plata taxei de timbru. Astfel, recurenta susține că pretențiile sale

reprezintă chiria cuvenită Municipiului București în calitatea acestuia de

proprietar al spațiului comercial în litigiu, calitatea recurentei reclamantă

fiind aceea de mandatară a Municipiului București. Din acest punct de vedere,

aceste venituri reprezintă venituri publice.

În raport de aceste susțineri,

recurenta a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., față de motivarea instanței în sensul că suma solicitată prin

acțiune reprezintă venituri proprii .

În continuare, recurenta a prezentat

faptul că ulterior privatizării SC C. SA a devenit o societate cu capital

privat care are ca principal scop administrarea fondului de stat aflat în

proprietatea Municipiului București.

Pe de altă parte, arată că din

interpretarea art. 17 din Legea nr. 146/1997 rezultă că legiuitorul a înțeles

să scutească pe o parte anumite instituții, iar alte instituții să fie scutite

în virtutea caracterului venitului solicitat de acestea.

Capetele de cerere privind evacuarea

și constatarea inexistenței drepturilor locative nu sunt accesorii primului

capăt, deoarece în prezent contractul de închiriere este denunțat, deci

temeiurile juridice ale celor trei petite sunt distincte. Din acest punct de

vedere, instanța în mod nelegal a anulat întreaga cererea de chemare în

judecată, deși au fost timbrate capetele 2 și 3 ale acțiunii.

Analizând recursul formulat de către

pârâta SC M. SRL București, Înalta Curte va lua în examinare criticile

formulate prin cererea depusă la dosarul cauzei la data 14 martie 2011, în

cadrul termenului legal, fără a lua în examinare temeiurile și motivele

invocate prin concluziile scrise, în raport de acestea nefiind respectat termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

În raport de aceste precizări, Înalta

Curte constată ca nefondat recursul pârâtei SC M. SRL București, pentru

următoarele argumente:

Prin intermediul recursului de față,

pârâta SC M. SRL București a criticat decizia instanței de apel, prin prisma

argumentelor care au condus la respingerea cererii reconvenționale, formulată

în contradictoriu cu reclamanta SC C. SA, prin care s-a solicitat constatarea

inexistenței dreptului acesteia de a administra prin închiriere spațiul în

litigiu, ulterior datei de 5 decembrie 2002.

Spațiul în litigiu a făcut parte din

domeniul privat al statului aflat în administrarea Municipiului București prin

Consiliul General, așa cum prevede art. 21 și art. 36 alin. (2) lit. c) din

Legea nr. 215/2001, privind administrația publică locală.

Legea nr. 550/2002 stabilește cadrul

juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări servicii

aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea consiliilor

județene sau locale.

Recursul pârâtei, prin prisma

obiectului cererii reconvenționale, vizează analiza a trei aspecte, și anume :

La data adoptării Legii nr. 550/2002,

reclamanta SC C. SA nu mai deține nici o calitate pentru a prelungi contractele

de închiriere și nici pentru a vinde imobilele.

Critica este nefondată.

Calitatea reclamantei SC C. SA, de

prestator, având ca obiect administrarea activelor imobiliare, decurge din

contractul de prestări servicii nr. 1455 din 24 iulie 2000, încheiat în temeiul

H.C.G.M.B. 35/1997 între Direcția Generală de Administrare a Fondului

Imobiliar, termenul contractual stabilit la data de 31 decembrie 2000, fiind

prelungit ulterior .

În această calitate, reclamanta a

încheiat contractul de închiriere cu pârâta SC M. SRL București, raporturile de

locațiune fiind continuate și după apariția Legii nr. 550/2002, dovadă fiind

continuarea folosinței și după noiembrie 2006 și prin plata garanției prevăzută

la art. 7.3 din contract.

La data adoptării Legii nr. 550/2002,

contractele de închiriere au încetat de drept, neputând exista concomitent

raporturi de locațiune și de vânzare.

Critica este nefondată.

Prin adoptarea Legii nr. 550/2002 s-a

născut doar vocația deținătorului spațiului de a-l cumpăra prin negociere

directă, însă finalizarea procedurii are loc după întocmirea procesului verbal

prevăzut de art. 9 din lege. Din acest punct de vedere, nu se poate susține că

prin emiterea H.G. nr. 271 din 5 decembrie 2002, prin care spațiul în litigiu a

fost inclus în lista spațiilor de vânzare, au încetat raporturile de

închiriere.

În ceea ce privește valoarea juridică

a manifestării de voință a pârâtei în sensul achiziționării spațiului deținut

în calitate de locatar, Înalta Curte constată că aceasta nu poate reprezenta

nici antecontract de vânzare cumpărare, nici promisiune bilaterală de vânzare

cumpărare .

În acest sens este de remarcat că nu

sunt îndeplinite condițiile de validitate ale încheierii celor două acte

juridice sus menționate. Astfel, consimțământul valabil al părților poartă în

cazul antecontractului asupra bunului și asupra prețului, iar în cazul

promisiunii bilaterale poartă asupra încheierii în viitor a unui contract, și

cadrul general în care aceasta se va efectua. Ori, în situația de față,

vânzarea propriu zisă a spațiului urma să se facă cu îndeplinirea anumitor

condiții. De asemenea, obiectul determinat al antecontractului/promisiunii

lipsește, nefiind determinat prețul vânzării.

În consecință, criticile formulate de

recurenta pârâtă SC M. SRL, care au fost examinate de Înalta Curte prin

încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

sunt nefondate.

Criticile

reclamantei SC C. SA cu privire la dezlegarea dată excepției netimbrării

cererii de chemare în judecată sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis în

limitele și pentru considerentele care urmează :

Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, cererile și acțiunile formulate de

instituțiile publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, sunt

scutite de taxa judiciară de timbru dacă au ca obiect venituri publice, iar

conform art. 26 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a legii, în

categoria veniturilor publice se includ și veniturile bugetelor locale.

De asemenea, prin contractul nr. 1455/2000

de prestări servicii, reclamanta SC C. SA a continuat activitatea de

administrare a fondului locativ și al spațiilor cu altă destinație decât aceea

de locuință din Sectorul 5 aflate în proprietatea statului, sumele obținute din

recuperarea debitelor provenind din chirii se constituie venituri la bugetele

locale.

Raportând aceste prevederi la faptul

că reclamanta este o instituție privată care administrează fondul locativ de

stat aflat pe raza Municipiului București și că cererea adresată instanței

vizează sumele încasate cu titluri de chirii sau contravaloare folosință,

constituind o sursă la bugetul local și, în final, la bugetul general

consolidat, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit art. 17

din Legea nr. 146/1997 întrucât pretențiile solicitate prin acțiune constituie

venituri publice.

În consecință, având în vedere

dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmează a se admite recursul ca

fondat și a se modifica în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului

declarat de reclamantă, pe care să o anuleze în parte, în sensul trimiterii

cauzei pentru soluționarea pe fond a acțiunii formulată de reclamantă la Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC C. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 101 din 2 martie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o

modifică în parte și în consecință :

Admite apelul declarat de reclamanta SC

C. SA BUCUREȘTI împotriva sentinței comerciale nr. 5161 din 21 aprilie 2010 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o anulează în parte,

în sensul că trimite cauza pentru soluționarea pe fond a acțiunii formulată de

reclamanta SC C. SA BUCUREȘTI la Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Păstrează restul dispozițiilor

sentinței.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei privind soluționarea apelului declarat de pârâta SC M. SRL BUCUREȘTI

și a cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC P.A. SRL BUCUREȘTI.

Respinge recursul declarat de pârâta SC

M. SRL BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.