ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3642/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată la 1

iulie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, contestatorul T.C.E. a solicitat, în contradictoriu cu intimații V.D.,

Primarul Municipiului Craiova, Primăria Municipiului Craiova și Consiliul local

Craiova, retractarea deciziei nr. 5476 din 21 octombrie 2010 pronunțată de

această instanță.

În motivarea cererii,

s-a arătat că prin hotărârea contestată a fost respins recursul declarat

împotriva deciziei nr. 304 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, fără să fie analizate însă toate motivele de recurs, ceea ce atrage

incidența dispozițiilor art. 318 teza a doua C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut

că instanța de recurs nu a analizat primul motiv, potrivit căruia recurenții au

arătat că „instanța de apel adaugă la lege atunci când, analizând sfera de

aplicare a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reține că pentru a putea fi

restituit terenul trebuia să fie intravilan atât la momentul preluării, cât și

al notificării”.

Deși este adevărat că

instanța de recurs face trimitere la acest motiv, o realizează la modul formal,

reținând că, „potrivit considerentelor deciziei nr. 8510/2010, soluția pronunțată

nu are nici o legătură cu amplasamentul intravilan al suprafeței revendicate,

instanța de recurs reținând că această suprafață era ocupată în mare parte de

construcții edificate legal de către entitățile deținătoare și că Legea nr. 18

nu impune respectarea vechiului amplasament”.

Or, a arătat

contestatorul, ceea ce a invocat în cadrul criticii formulate, a fost împrejurarea

că instanța de apel a adăugat la textul legii, atunci când a impus o dublă

condiție în privința calificării terenului, iar acest aspect nu a fost

analizat.

- Pe de altă parte,

instanța de recurs a reținut că pct. 8.1 din H.G. nr. 498/2003 a fost oricum

abrogat prin H.G. nr. 250/2007, refuzând să analizeze motivul de recurs prin

prisma textului invocat de către recurenți, deși acesta era în vigoare la

momentul emiterii dispoziției primarului.

- De asemenea, s-a

susținut că instanța de recurs nu a analizat nici motivul de recurs, așa cum a

fost formulat, referitor la faptul că „instanța de apel analizează înscrisurile

nu în întregul lor, ci fragmentar sau făcând o trimitere generică, fără să

arate de ce alte înscrisuri care dovedesc că terenul era intravilan nu au fost

luate în considerare în tranșarea acestei chestiuni”.

Intimații nu au

formulat întâmpinare în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând aspectele

deduse judecății prin intermediul contestației în anulare promovate, Înalta

Curte constată următoarele:

- Este neîntemeiată

susținerea contestatorului, conform căreia instanța de recurs ar fi lăsat

neanalizat motivul referitor la modalitatea în care instanța de apel a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la

regimul juridic al terenului.

Astfel, pe acest

aspect instanța de recurs a arătat că este irelevant amplasamentul intravilan

al suprafeței revendicate, în condițiile „în care aceasta era ocupată, în mare

parte, de construcții edificate legal de către entitățile deținătoare” și că

„Legea nr. 18/1991 nu impune respectarea vechiului amplasament, așa încât

reclamanții urmează a primi teren în compensare pe un alt amplasament”.

Or, această motivare

a instanței de recurs, din care rezultă că este nerelevantă situarea terenului

în intravilan, constituie un răspuns și, în același timp, lipsește de obiect

critica potrivit căreia instanța de apel ar fi adăugat la lege, atunci când a

interpretat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ca impunând caracterul

intravilan al terenului, atât la momentul preluării cât și al notificării.

Deși contestatorul

însuși face trimitere la acest considerent al instanței de recurs, pretinde în

același timp, în mod nejustificat, că nu i s-ar fi dat răspuns criticii

formulate.

Prin formularea unei

astfel de critici, partea ignoră faptul că instanța de recurs este chemată să

dea dezlegare punctuală aspectelor de nelegalitate invocate, nu fiecărui

argument adus de parte în susținerea acestora.

Pe de altă parte,

demersul contestatorului, care în realitate este nemulțumit de modalitatea în

care instanța de recurs a răspuns criticii sale, tinde, de fapt, la o cenzură

de legalitate a deciziei irevocabile din recurs.

- În același sens,

este neîntemeiată susținerea potrivit căreia instanța de recurs ar fi refuzat

să analizeze motivul de recurs al părții prin prisma dispozițiilor art. 8.1.

din H.G. nr. 498/2003, reținând că „acesta a fost oricum abrogat prin H.G. nr. 250/2007”.

În realitate,

instanța de recurs a reținut, cu referire la dispoziția menționată (art. 8.1

din H.G. nr. 498/2003), că ea nu-și găsește incidența în speță, întrucât „fiind

ocupat de construcții ale terților, terenul nu era disponibil și, deci, nu

putea fi restituit în natură”.

Nu este vorba, așadar,

de un „refuz de analiză”, numai că instanța nu a primit punctul de vedere al

recurenților, arătând, motivat, de ce situația juridică, în concret, a

terenului nu îl face pe acesta disponibil.

Referirea pe care

instanța de recurs a făcut-o la abrogarea H.G. nr. 498/2003 prin H.G. nr. 250/2007

a fost una subsidiară și nedeterminantă în analiza efectuată, ceea ce a

prevalat fiind lipsa caracterului disponibil al imobilului, care să îl facă apt

restituirii în natură.

- Tot astfel,

ignorând structura recursului, contestatorii pretind că instanța nu a analizat

motivul de recurs privitor la modalitatea în care instanța de apel „a analizat

înscrisurile, nu în întregul lor, ci fragmentar sau făcând o trimitere

generică”.

Or, pe acest aspect,

instanța de recurs a reținut că nu se încadrează în niciunul din cazurile de

nelegalitate enumerate limitativ de art. 304 C. proc. civ., criticile referitoare la pretinsa interpretare greșită a materialului probator și, ca atare, ele nu

pot fi analizate.

Rezultă, potrivit

celor arătate anterior că, promovând prezenta contestație în anulare, partea nu

a respectat exigențele procedurale ale art. 318 alin. (1) teza a II - a C.

proc. civ., neinvocând și nedemonstrând situația descrisă de textul de lege -

aceea în care instanța de recurs „omite din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de modificare sau casare”.

În realitate,

contestatorul tinde, de o manieră nepermisă procedural, la o cenzură de

legalitate a unei hotărâri irevocabile, intrată în autoritate de lucru judecat.

Constatând, așadar,

că aspectele invocate nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 318 alin.

(1) teza a II - a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca

neîntemeiată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

neîntemeiată, contestația în anulare formulată de T.C.E. împotriva deciziei nr.

5476 din 21 octombrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 mai 2012.