ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1305/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 13 februarie 2008 reclamanții D.I. și D.A., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova au solicitat anularea parțială a dispoziției nr. 5605 din 8 februarie 2008 emise în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului de 668 mp teren intravilan, situat în str. Valea Gangului, Craiova. Într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 21 din 26 ianuarie 2009, a admis contestația precizată, formulată de reclamanții D.I. și D.A.; a anulat în parte dispoziția nr. 5606 din 8 februarie 2008 emisă de Primăria municipiului Craiova; a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru suprafața de 668 mp.

teren situat în Craiova, str. Valea Gangului; a dispus restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 600 mp. delimitată in raportul de expertiză și a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de 68 mp. În fapt, tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit de la T.I. suprafața de 668 mp, prin actul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, pe care au edificat o construcție cu destinația de locuință, imobilele fiind expropriate prin Decretul nr. 212/1980. Primăria Municipiului Craiova, în urma notificării transmise de reclamanți a emis, inițial, dispoziția nr. 8478 din 4 mai 2005, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru întreg imobilul din str. Valea Gangului.

La data de 8 februarie 2008, Primăria Municipiului Craiova a emis o nouă dispoziție, prin care a respins notificarea față de teren, motivat de faptul că chitanța nu face dovada titlului de proprietate și a acordat măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcția demolată. Tribunalul a reținut că emiterea unui act administrativ care îl revocă pe cel anterior și cuprinde dispoziții contrare încalcă principiul irevocabilității actelor administrative. A mai reținut tribunalul, că înscrisul sub semnătură privată, încheiat în anul 1970 nu are caracterul unui act translativ de proprietate, dar documentele exproprierii îl menționează pe D.I. ca proprietar, situație în care este aplicabilă prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Din terenul solicitat, doar suprafața de 600 mp. este liberă de construcții și neafectată de detalii de sistematizare. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 135 din 15 aprilie 2009, a respins apelul declarat de Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova. Instanța de apel a reținut că prin dispoziția atacată, Primarul municipiului Craiova a respins cererea privind acordarea măsurilor reparatorii pentru teren și că în mod corect s-a făcut aplicarea prezumției instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată. A mai reținut instanța de apel, că în mod corect s-a dispus restituirea suprafeței de 600 mp. teren, deoarece din raportul de expertiză efectuat, nu rezultă că acesta ar fi afectat de construcții sau servituți legale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale, deoarece reclamanții nu au dovedit că sunt proprietarii terenului solicitat, pentru că înscrisul sub semnătură privată nu face dovada dreptului de proprietate. Recurenții au mai arătat că suprafața de teren de 600 mp. nu poate fi restituită în natură, fiind ocupată de investiții publice, iar legea specială nu prevede ca fiecare metru pătrat de teren să fie ocupat de construcții. Prin decizia civilă nr. 647 din 4 februarie 2010, pronunțată în dosar nr. 4946/63/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâți, a casat decizia civilă nr. 135 din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că motivele formulate de recurenți permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt fondate doar în parte. Astfel, notificarea transmisă de reclamanți și înregistrată la B.E.J. I.M. a fost soluționată prin dispoziția nr. 8478 din 4 mai 2005 de Primarul municipiului Craiova, care a acordat măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru imobilul alcătuit din 668 mp. teren și construcția demolată. Dispoziția a intrat în circuitul civil, deoarece a fost comunicată reclamanților la data de 16 mai 2005, așa cum înșiși recurenții au susținut și dovedit prin înscrisuri. Prin urmare, printr-o dispoziție ulterioară, Primarul municipiului Craiova nu putea revoca în mod unilateral un act administrativ prin care a dat o anumită soluție cererii de restituire.

Cum pârâții, prin dispoziția anterioară, s-au pronunțat asupra calității de persoană îndreptățită a reclamanților sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, această chestiune nu poate fi repusă în discuție în cadrul unei noi proceduri, finalizată printr-un act administrativ emis cu încălcarea dispozițiilor privind irevocabilitatea actelor administrative. Instanța de recurs a apreciat că în mod corect au reținut instanțele de fond că reclamanții beneficiază de prezumția de proprietate, deoarece, în anexele la decretul de expropriere, aceștia figurează și cu suprafața de teren de 668 mp. pentru care s-au stabilit despăgubiri. Înalta Curte a găsit fondate criticile referitoare la restituirea în natură a suprafeței de teren solicitate.

În raport de împrejurarea că terenul a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 212/1980 a statuat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată. Înalta Curte a constatat că pe aspectul posibilității restituirii în natură a terenului probele administrate la fond nu sunt lămuritoare și cum într-o astfel de situație nu putea hotărî asupra fondului pricinii, a admis recursul, a casat decizia, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel, urmând ca la rejudecare să se administreze toate probele necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru a se stabili dacă terenul solicitat este liber în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Primind cauza spre rejudecare, Curtea de Apel Craiova respectând îndrumările date de Înalta Curte prin decizia de casare, obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei expertize tehnice de specialitatea topografie și cadastru, stabilind obiectivele necesare unei juste soluționări a pricinii. Astfel în rejudecare instanța de apel a dispus să fie lămurite următoarele aspecte: identificarea terenului în suprafață de 668 mp prin dimensiuni și vecinătăți; stabilirea regimului juridic al terenului respectiv dacă terenul solicitat este liber în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată; dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și dacă ocupă terenul total sau parțial; dacă terenul este ocupat de lucrări de amenajare și servituți legale, de natură a împiedica restituirea în natură (spații verzi, conducte de gaze, ape, canalizare, alei, etc.).

Totodată, s-a dispus ca expertul să întocmească o schiță de plan ca anexă la raportul de expertiză prin care să se arate dimensiunile și vecinătățile terenului în litigiu, să identifice în situația în care există pe teren servituțile legale și toate lucrările existente și să individualizeze pe schiță terenul liber, dacă există, prin dimensiuni și vecinătăți. Verificând ansamblul materialului probator administrat în cauză Curtea, în rejudecare, a constat că apelul este fondat și l-a admis prin decizia nr. 479 din 15 decembrie 2010. A schimbat sentința, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 587 mp situată în Craiova, Str. Deceneu, identificată prin raportul de expertiză și schița anexă la raportul S.S., cu vecinătățile și dimensiunile din raport.

A constatat îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 81 mp teren. Instanța de apel, procedând la identificarea terenului prin dimensiuni și vecinătăți a avut în vedere expertiza întocmită în rejudecare, prin care expertul a precizat că terenul este situat în Craiova, str. Deceneu, iar din suprafața revendicată de teren o parte a fost afectată de lărgirea B-dul Dacia. S-a precizat că terenul este liber de construcții fiind afectat numai în parte de lucrări publice, respectiv conducte de gaze și canalizare, precum și de lărgirea B-dlui Dacia, concluzionându-se de expert că restul terenului poate fi restituit în natură. În finalul raportului de expertiză expertul a individualizat, prin dimensiuni și vecinătăți ce suprafață de teren poate fi restituită în natură.

Lucrării întocmite de expert i-au fost anexate schița topo cu terenul solicitat a fi restituit și cele două planuri de la Primărie, precum și procesul verbal încheiat la fața locului, cu copie după comunicarea făcută apelantei pârâte. Cum la lucrarea întocmită de expert niciuna din părți nu a formulat obiecțiuni, concluzia Curții a fost aceea a achiesării pârâtei la concluziile raportului de expertiză, constatându-se că din terenul solicitat de reclamanți, în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, text aplicabil în speță, poate fi restituită în natură suprafața de 587 mp., iar pentru diferența de teren de 81 mp. reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică a vizat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire din perspectiva dovedirii dreptului acestora de proprietate. Recurenții au susținut că reclamanții nu și-au dovedit legitimarea procesuală activă întrucât nu dețin un titlu de proprietate asupra terenului, ci doar un înscris sub semnătură privată, care nu este un act translativ de proprietate, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

A criticat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10.1, 10.2 și 10.3 din H.G. nr. 250/2007 cu referire la interpretarea sintagmei amenajare de utilitate publică și a faptului că terenul solicitat de reclamanți nu se putea restitui în natură întrucât era afectat de elemente de utilitate publică, respectiv conductă gaze, conductă canalizare, trotuar, lucrări de modernizare a B-dlui Dacia. Intimații - reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, argumentele în apărare fiind susținute prin pledoaria apărătorului acestora din ședința publică din 24 februarie 2012, consemnate în practicaua prezentei decizii. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul, care enunță în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își găsește o justificare deplină din însăși rațiunea controlului judiciar. Astfel, existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanțele superioare, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. În cauză, nu i se poate imputa instanței de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de casare, dând o soluție nelegală pe aspectul criticat de recurenți, respectiv nedovedirea de către reclamanți a dreptului lor de proprietate asupra terenului revendicat, critica neputând fi primită din cel puțin două considerente. Astfel, în primul rând, în raport de limitele învestirii sale în rejudecare, Curtea nu avea cum să reanalizeze pe fond aspectul criticat de pârâți, privind lipsa dovezii calității de proprietar a reclamanților asupra imobilului în litigiu, asupra căruia instanța de recurs a dat o dezlegare juridică cu autoritate de lucru judecat.

Deducând judecății în recurs critica pe aspectul menționat, recurenții ignoră faptul că manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat împiedică reanalizarea aspectului litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Or, în primul ciclu procesual atât instanțele de fond cât și cea de recurs au reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite, pentru că beneficiază de prezumția de proprietate și, mai mult decât atât, pentru că înșiși pârâții le-au recunoscut această calitate prin dispoziția anterioară, respectiv nr. 8478 din 4 mai 2005, act care a intrat în circuitul civil producând efecte juridice. Prin urmare, această dezlegare juridică este exclusivă și obligatorie atât ca efect al intrării în circuitul civil a dispoziției nr. 8478 din 4 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Craiova, cât și ca urmare a statuării irevocabile asupra acestui aspect de către instanța de recurs.

În al doilea rând, reaprecierea probelor în scopul schimbării situației de fapt reținute de instanța de apel, la care tind recurenții, nu poate fi realizată de Înalta Curte față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Cum dovada dreptului de proprietate în persoana reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost reținută, în fapt, de instanțe, potrivit considerentelor menționate anterior, recurenții nu mai pot susține cu succes, în această fază procesuală, faptul că nu s-ar fi probat acest drept.

Nici cea de a doua critică nu poate fi primită, recurenții contestând practic modul de stabilire a situației de fapt, făcând trimitere în acest sens la raportul de expertiză administrat în cauză. După un prim ciclu procesual în care instanțele de fond au reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului solicitat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 647 din 4 februarie 2010 a admis recursul declarat de pârâți și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța astfel Înalta Curte a reținut că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită doar în ceea ce privește identificarea imobilului solicitat a se restitui.

Astfel, instanța de recurs a constatat că probele administrate nu lămureau dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și dacă ocupă terenul total sau parțial, precum și dacă terenul este afectat de utilitate publică în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea fiind limitele casării. În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitatea topografie și cadastru. Curtea a reținut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert inginer S.S., unde se precizează că terenul reclamanților în suprafață totală de 668 mp este situat în Craiova, str. Deceneu, din care doar suprafața de 81 mp este afectată de lucrări de utilitate publică, restul de 586,50 mp putând a fi restituită în natură.

În raport de aceste constatări și de faptul că pârâții nu au formulat obiecțiunii la raportul de expertiză, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce ar fi împiedicat restituirea în natură a terenului către reclamanți ar fi fost existența unor „amenajări de utilitate publică”. Totodată, așa cum rezultă din pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în manieră de a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, ori amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, reprezentând acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele, în determinarea terenului liber avându-se în vedere atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism.

Se constată că instanța de trimitere a lămurit situația de fapt în sensul de a stabili identificarea terenului în litigiu și dacă acesta este afectat de utilitate publică, iar în raport de această stare de fapt și de textele normative anterior menționate a pronunțat decizia recurată. Procedând în acest mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Întrucât, prin respingerea cererii de recurs, recurenții-pârâți au căzut în pretenții față de intimații-reclamanți, care au cerut cheltuieli de judecată în această fază procesuală, urmează a fi obligați conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. la plata cheltuielilor de judecată către aceștia în cuantum de 1124 lei, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 479 din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții la plata sumei de 1124 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți D.I. și D.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.