ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1305/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1305/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 13

februarie 2008 reclamanții D.I. și D.A., în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova au solicitat anularea

parțială a dispoziției nr. 5605 din 8 februarie 2008 emise în temeiul Legii nr.

10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului de 668 mp teren

intravilan, situat în str. Valea Gangului, Craiova.

Într-un prim ciclu

procesual, Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 21 din 26 ianuarie 2009, a

admis contestația precizată, formulată de reclamanții D.I. și D.A.; a anulat în

parte dispoziția nr. 5606 din 8 februarie 2008 emisă de Primăria municipiului

Craiova; a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la

acordarea măsurilor reparatorii pentru suprafața de 668 mp. teren situat în

Craiova, str. Valea Gangului; a dispus restituirea în natură către reclamanți a

suprafeței de 600 mp. delimitată in raportul de expertiză și a stabilit dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de 68 mp.

În fapt, tribunalul a

reținut că reclamanții au dobândit de la T.I. suprafața de 668 mp, prin actul

sub semnătură privată intitulat „chitanță”, pe care au edificat o construcție

cu destinația de locuință, imobilele fiind expropriate prin Decretul nr. 212/1980.

Primăria Municipiului

Craiova, în urma notificării transmise de reclamanți a emis, inițial,

dispoziția nr. 8478 din 4 mai 2005, prin care a propus acordarea de măsuri

reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru întreg imobilul din

str. Valea Gangului.

La data de 8

februarie 2008, Primăria Municipiului Craiova a emis o nouă dispoziție, prin

care a respins notificarea față de teren, motivat de faptul că chitanța nu face

dovada titlului de proprietate și a acordat măsuri reparatorii în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcția demolată.

Tribunalul a reținut

că emiterea unui act administrativ care îl revocă pe cel anterior și cuprinde

dispoziții contrare încalcă principiul irevocabilității actelor administrative.

A mai reținut

tribunalul, că înscrisul sub semnătură privată, încheiat în anul 1970 nu are

caracterul unui act translativ de proprietate, dar documentele exproprierii îl

menționează pe D.I. ca proprietar, situație în care este aplicabilă prezumția

de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Din terenul

solicitat, doar suprafața de 600 mp. este liberă de construcții și neafectată

de detalii de sistematizare.

Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

nr. 135 din 15 aprilie 2009, a respins apelul declarat de Primăria municipiului

Craiova și Primarul municipiului Craiova.

Instanța de apel a

reținut că prin dispoziția atacată, Primarul municipiului Craiova a respins

cererea privind acordarea măsurilor reparatorii pentru teren și că în mod

corect s-a făcut aplicarea prezumției instituite de art. 24 din Legea nr.

10/2001, republicată.

A mai reținut

instanța de apel, că în mod corect s-a dispus restituirea suprafeței de 600 mp.

teren, deoarece din raportul de expertiză efectuat, nu rezultă că acesta ar fi

afectat de construcții sau servituți legale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Primăria municipiului Craiova și Primarul

municipiului Craiova.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârile pronunțate în

cauză sunt nelegale, deoarece reclamanții nu au dovedit că sunt proprietarii

terenului solicitat, pentru că înscrisul sub semnătură privată nu face dovada

dreptului de proprietate.

Recurenții au mai arătat

că suprafața de teren de 600 mp. nu poate fi restituită în natură, fiind

ocupată de investiții publice, iar legea specială nu prevede ca fiecare metru

pătrat de teren să fie ocupat de construcții.

Prin decizia civilă

nr. 647 din 4 februarie 2010, pronunțată în dosar nr. 4946/63/2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâți, a casat

decizia civilă nr. 135 din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte a reținut că motivele formulate de recurenți permit

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt

fondate doar în parte.

Astfel, notificarea

transmisă de reclamanți și înregistrată la B.E.J. I.M. a fost soluționată prin

dispoziția nr. 8478 din 4 mai 2005 de Primarul municipiului Craiova, care a

acordat măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru

imobilul alcătuit din 668 mp. teren și construcția demolată.

Dispoziția a intrat

în circuitul civil, deoarece a fost comunicată reclamanților la data de 16 mai

2005, așa cum înșiși recurenții au susținut și dovedit prin înscrisuri.

Prin urmare, printr-o

dispoziție ulterioară, Primarul municipiului Craiova nu putea revoca în mod

unilateral un act administrativ prin care a dat o anumită soluție cererii de

restituire.

Cum pârâții, prin

dispoziția anterioară, s-au pronunțat asupra calității de persoană îndreptățită

a reclamanților sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, această

chestiune nu poate fi repusă în discuție în cadrul unei noi proceduri,

finalizată printr-un act administrativ emis cu încălcarea dispozițiilor privind

irevocabilitatea actelor administrative.

Instanța de recurs a

apreciat că în mod corect au reținut instanțele de fond că reclamanții

beneficiază de prezumția de proprietate, deoarece, în anexele la decretul de

expropriere, aceștia figurează și cu suprafața de teren de 668 mp. pentru care

s-au stabilit despăgubiri.

Înalta Curte a găsit

fondate criticile referitoare la restituirea în natură a suprafeței de teren

solicitate.

În raport de

împrejurarea că terenul a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr.

212/1980 a statuat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 11 din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Înalta Curte a

constatat că pe aspectul posibilității restituirii în natură a terenului

probele administrate la fond nu sunt lămuritoare și cum într-o astfel de

situație nu putea hotărî asupra fondului pricinii, a admis recursul, a casat

decizia, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel,

urmând ca la rejudecare să se administreze toate probele necesare, inclusiv o

nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru a se stabili dacă terenul

solicitat este liber în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Primind cauza spre

rejudecare, Curtea de Apel Craiova respectând îndrumările date de Înalta Curte

prin decizia de casare, obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a

dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei expertize tehnice de

specialitatea topografie și cadastru, stabilind obiectivele necesare unei juste

soluționări a pricinii.

Astfel în rejudecare

instanța de apel a dispus să fie lămurite următoarele aspecte: identificarea

terenului în suprafață de 668 mp prin dimensiuni și vecinătăți; stabilirea

regimului juridic al terenului respectiv dacă terenul solicitat este liber în

sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată; dacă lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și dacă ocupă terenul

total sau parțial; dacă terenul este ocupat de lucrări de amenajare și

servituți legale, de natură a împiedica restituirea în natură (spații verzi,

conducte de gaze, ape, canalizare, alei, etc.).

Totodată, s-a dispus

ca expertul să întocmească o schiță de plan ca anexă la raportul de expertiză

prin care să se arate dimensiunile și vecinătățile terenului în litigiu, să

identifice în situația în care există pe teren servituțile legale și toate

lucrările existente și să individualizeze pe schiță terenul liber, dacă există,

prin dimensiuni și vecinătăți.

Verificând ansamblul

materialului probator administrat în cauză Curtea, în rejudecare, a constat că

apelul este fondat și l-a admis prin decizia nr. 479 din 15 decembrie 2010.

A schimbat sentința,

în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de

587 mp situată în Craiova, Str. Deceneu, identificată prin raportul de

expertiză și schița anexă la raportul S.S., cu vecinătățile și dimensiunile din

raport.

A constatat

îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru

suprafața de 81 mp teren.

Instanța de apel,

procedând la identificarea terenului prin dimensiuni și vecinătăți a avut în

vedere expertiza întocmită în rejudecare, prin care expertul a precizat că

terenul este situat în Craiova, str. Deceneu, iar din suprafața revendicată de

teren o parte a fost afectată de lărgirea B-dul Dacia.

S-a precizat că

terenul este liber de construcții fiind afectat numai în parte de lucrări

publice, respectiv conducte de gaze și canalizare, precum și de lărgirea B-dlui

Dacia, concluzionându-se de expert că restul terenului poate fi restituit în

natură.

În finalul raportului

de expertiză expertul a individualizat, prin dimensiuni și vecinătăți ce

suprafață de teren poate fi restituită în natură.

Lucrării întocmite de

expert i-au fost anexate schița topo cu terenul solicitat a fi restituit și

cele două planuri de la Primărie, precum și procesul verbal încheiat la fața

locului, cu copie după comunicarea făcută apelantei pârâte.

Cum la lucrarea

întocmită de expert niciuna din părți nu a formulat obiecțiuni, concluzia

Curții a fost aceea a achiesării pârâtei la concluziile raportului de

expertiză, constatându-se că din terenul solicitat de reclamanți, în sensul

dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, text

aplicabil în speță, poate fi restituită în natură suprafața de 587 mp., iar

pentru diferența de teren de 81 mp. reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâții Primăria municipiului Craiova și Primarul

municipiului Craiova întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

O primă critică a

vizat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire din

perspectiva dovedirii dreptului acestora de proprietate. Recurenții au susținut

că reclamanții nu și-au dovedit legitimarea procesuală activă întrucât nu dețin

un titlu de proprietate asupra terenului, ci doar un înscris sub semnătură

privată, care nu este un act translativ de proprietate, invocând nerespectarea

dispozițiilor art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

A criticat și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10.1, 10.2 și 10.3 din H.G. nr. 250/2007

cu referire la interpretarea sintagmei amenajare de utilitate publică și a

faptului că terenul solicitat de reclamanți nu se putea restitui în natură

întrucât era afectat de elemente de utilitate publică, respectiv conductă gaze,

conductă canalizare, trotuar, lucrări de modernizare a B-dlui Dacia.

Intimații -

reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, argumentele în apărare fiind susținute prin pledoaria

apărătorului acestora din ședința publică din 24 februarie 2012, consemnate în

practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Textul, care enunță

în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanța de

rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își

găsește o justificare deplină din însăși rațiunea controlului judiciar.

Astfel, existența

unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace

procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanțele

superioare, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au

determinat casarea.

Soluția consacrată de

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină ce decurge din

însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă

obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate

și la necesitatea administrării unor probe.

În cauză, nu i se

poate imputa instanței de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de

casare, dând o soluție nelegală pe aspectul criticat de recurenți, respectiv

nedovedirea de către reclamanți a dreptului lor de proprietate asupra terenului

revendicat, critica neputând fi primită din cel puțin două considerente.

Astfel, în primul

rând, în raport de limitele învestirii sale în rejudecare, Curtea nu avea cum

să reanalizeze pe fond aspectul criticat de pârâți, privind lipsa dovezii

calității de proprietar a reclamanților asupra imobilului în litigiu, asupra

căruia instanța de recurs a dat o dezlegare juridică cu autoritate de lucru

judecat.

Deducând judecății în

recurs critica pe aspectul menționat, recurenții ignoră faptul că manifestarea

pozitivă a autorității de lucru judecat împiedică reanalizarea aspectului

litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, în primul ciclu

procesual atât instanțele de fond cât și cea de recurs au reținut că reclamanții

sunt persoane îndreptățite, pentru că beneficiază de prezumția de proprietate

și, mai mult decât atât, pentru că înșiși pârâții le-au recunoscut această

calitate prin dispoziția anterioară, respectiv nr. 8478 din 4 mai 2005, act

care a intrat în circuitul civil producând efecte juridice.

Prin urmare, această

dezlegare juridică este exclusivă și obligatorie atât ca efect al intrării în

circuitul civil a dispoziției nr. 8478 din 4 mai 2005 emisă de Primarul

municipiului Craiova, cât și ca urmare a statuării irevocabile asupra acestui

aspect de către instanța de recurs.

În al doilea rând,

reaprecierea probelor în scopul schimbării situației de fapt reținute de

instanța de apel, la care tind recurenții, nu poate fi realizată de Înalta

Curte față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea

situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, prin abrogarea

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Cum dovada dreptului

de proprietate în persoana reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost

reținută, în fapt, de instanțe, potrivit considerentelor menționate anterior,

recurenții nu mai pot susține cu succes, în această fază procesuală, faptul că

nu s-ar fi probat acest drept.

Nici cea de a doua

critică nu poate fi primită, recurenții contestând practic modul de stabilire a

situației de fapt, făcând trimitere în acest sens la raportul de expertiză

administrat în cauză.

După un prim ciclu

procesual în care instanțele de fond au reținut că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului solicitat, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia

nr. 647 din 4 februarie 2010 a admis recursul declarat de pârâți și a trimis

cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța

astfel Înalta Curte a reținut că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită

doar în ceea ce privește identificarea imobilului solicitat a se restitui.

Astfel, instanța de recurs a constatat că probele administrate nu lămureau dacă

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și dacă ocupă

terenul total sau parțial, precum și dacă terenul este afectat de utilitate

publică în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

acestea fiind limitele casării.

În rejudecare, Curtea

de Apel Craiova a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei noi

expertize tehnice de specialitatea topografie și cadastru.

Curtea a reținut

concluziile raportului de expertiză întocmit de expert inginer S.S., unde se

precizează că terenul reclamanților în suprafață totală de 668 mp este situat

în Craiova, str. Deceneu, din care doar suprafața de 81 mp este afectată de

lucrări de utilitate publică, restul de 586,50 mp putând a fi restituită în

natură.

În raport de aceste

constatări și de faptul că pârâții nu au formulat obiecțiunii la raportul de

expertiză, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora în cazul în care construcțiile

expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de

construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4),

(5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător.

Prin urmare, în

aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce ar fi împiedicat restituirea

în natură a terenului către reclamanți ar fi fost existența unor „amenajări de

utilitate publică”.

Totodată, așa cum

rezultă din pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor

libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în manieră de a nu

afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare,

parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare

calibru, adăposturi militare și altele asemenea, ori amenajările de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, reprezentând acele suprafețe de

teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, și anume

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele, în determinarea terenului liber

avându-se în vedere atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajarea

teritoriului și urbanism.

Se constată că

instanța de trimitere a lămurit situația de fapt în sensul de a stabili

identificarea terenului în litigiu și dacă acesta este afectat de utilitate

publică, iar în raport de această stare de fapt și de textele normative

anterior menționate a pronunțat decizia recurată.

Procedând în acest

mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât, prin

respingerea cererii de recurs, recurenții-pârâți au căzut în pretenții față de

intimații-reclamanți, care au cerut cheltuieli de judecată în această fază

procesuală, urmează a fi obligați conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată către aceștia în cuantum de 1124

lei, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Craiova și Primarul

Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 479 din 15 decembrie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții la

plata sumei de 1124 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți D.I.

și D.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.