ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2010

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.E. a contestat oferta făcută de Primarul municipiului Craiova, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în cuantum de 258 mil. lei, solicitând restituirea în natură a suprafeței de 190 mp, situată în Craiova. Întrucât pe parcursul judecății s-a emis de către primar dispoziția nr. 7116 din 29 martie 2006, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, reclamanta a precizat acțiunea ca fiind contestație împotriva acestei dispoziții, arătând că solicită restituirea suprafeței de 533 mp, cea dobândită prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 29 iunie 1975, precum și despăgubiri pentru casa demolată.

Prin sentința civilă nr. 380 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Dolj s-a admis în parte contestația precizată, s-a respins cererea privind anularea dispoziției nr. 7116/2006 emisă de pârâți și cea de restituire a suprafeței de 533 mp teren. S-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul-construcție compus din două camere, bucătărie, sală, pivniță descris în procesul-verbal de preluare din 10 februarie 1980. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea 268/N/2001, adresată primarului municipiului Craiova, reclamanta a solicitat restituirea unui teren în suprafață de 190 mp, precum și a unei case (compuse din două camere, bucătărie, sală, pivniță).

Aceeași suprafață a fost solicitată și prin cererea adresată primarului la 24 octombrie 2002. Prin Decretul nr. 78/1979 a fost expropriată de la reclamantă și soțul său, D.M., suprafața de 190 mp, aceeași suprafață fiind menționată și în procesul verbal de preluare din 10 februarie 1980 precum și în procesul verbal de evaluare și acordare a despăgubirilor din 26 aprilie 1979. Potrivit dispoziției nr. 7116/2006 reclamantei i s-a recunoscut îndreptățirea la măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru o suprafață de 190 mp. Tribunalul a constatat că într-adevăr, reclamanta nu are acte doveditoare ale proprietății și că întinderea dreptului său de proprietate cu privire la suprafața de teren pretinsă nu poate fi mai mare de 190 mp, cât este prevăzut în actul normativ de preluare și în actele de autoritate privind punerea în aplicare a măsurii preluării.

S-a reținut că actul sub semnătură privată încheiat în anul 1975, invocat de reclamantă drept act doveditor al proprietății, este în realitate, un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu este translativ de proprietate și nu face dovada dreptului de proprietate al autoarei, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001. Mai mult, reclamanta nici nu a solicitat prin notificarea adresată primăriei o suprafață mai mare de 190 mp, iar terenul fiind ocupat de utilități publice, nu se poate dispune restituirea acestuia în natură, ci măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul acestora urmând să fie stabilit de Comisia Centrală din cadrul A.N.R.P.

A fost apreciată ca întemeiată cererea prin care s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată, (compusă din două camere, bucătărie, sală, pivniță), astfel cum este descrisă în procesul verbal de preluare din 10 februarie 1980, considerându-se că în temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se impune acordarea de despăgubiri și pentru acest imobil. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta , motivând că instanța nu a observat că aceasta a formulat o nouă notificare după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a repus persoanele îndreptățite în termen pentru introducerea unor noi notificări, astfel că nu a fost corect analizată acțiunea modificatoare.

S-a arătat că dispoziția nr. 7116/2006 a fost emisă ca urmare a repunerii în termen a reclamantei. Apelanta a susținut că a dovedit prin actul sub semnătură privată că la data apariției decretului de naționalizare era posesoarea unei suprafețe de 533 mp teren și întreaga suprafață a trecut în proprietatea statului, nu numai 190 mp. Apelanta a invocat hotărârea judecătorească prin care vânzătorul a fost obligat să-i restituie suma de bani reprezentând diferența între valoarea întregului teren și valoarea terenului preluat de stat, fiind instituit și un drept de retenție în favoarea reclamantei. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 163 din 21 mai 2009 a Curții de Apel Craiova.

S-a reținut în considerentele deciziei că, potrivit notificării transmise în termen (nr. 268/2001, cu precizarea formulată sub nr. 40919 din 24 octombrie 2002), reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 190 mp și construcția demolată, imobile preluate de stat conform Decretului nr. 78/1979. Notificarea a fost soluționată în limitele învestirii, conform dispoziției atacate, avându-se în vedere și suprafața de teren care rezultă din toate actele de preluare de către stat, aceea de 190 mp și nu de 533 mp, cum eronat pretinde apelanta. De altfel, s-a constatat că în mod greșit reclamanta susține că ar fi avut calitatea de proprietar pentru 533 mp, rezultată dintr-un înscris sub semnătură privată (un antecontract) încheiat în anul 1975, întrucât valoarea juridică a acestuia nu este una translativă de proprietate.

Mai mult, anterior adoptării Decretului de expropriere nr. 78/1979, reclamanta a promovat împotriva promitenților-vânzători o acțiune pentru rezoluțiunea antecontractului, admisă prin sentința civilă nr. 5331 din 8 mai 1979 a Judecătoriei Craiova; faptul că prin aceeași sentință i-a fost recunoscut un drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea unei sume de bani de către promitenții vânzători nu conferă acesteia dreptul de proprietate asupra bunului, pentru a se putea pretinde persoană îndreptățită la restituire. În aceste condiții, în care, deși nu a justificat dreptul de proprietate în patrimoniu, reclamantei i-a fost recunoscută totuși calitatea de persoană îndreptățită pentru suprafața de 190 mp și pentru construcție, menținerea soluției prin respingerea apelului, s-a datorat aplicării principiului neagravării situației în propria cale de atac.

Au fost înlăturate ca nefondate criticile referitoare la modalitatea administrării probei cu expertiză și la identificarea terenului. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a formulat următoarele critici de nelegalitate. - În mod greșit a fost recunoscut reclamantei dreptul de proprietate parțial, în limita suprafeței de 190 mp, deși cu înscrisul sub semnătură privată depus la dosar a demonstrat că a deținut în proprietate terenul de 533 mp și construcțiile de pe acesta. De asemenea, hotărârea judecătorească irevocabilă de care s-a prevalat și prin care i-a fost recunoscut un drept de retenție asupra terenului confirmă același aspect.

Rezultă că instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”. Astfel, deși prin Decretul nr. 78/1979 a fost preluat doar terenul de 190 mp, restul suprafeței de 443 mp nu a fost expropriată, fiind preluată ulterior în fapt, fără niciun fel de temei legal. - Instanța de apel a reținut greșit că în soluționarea notificării entitatea învestită a avut în vedere notificarea din 2001, fără să ceară depunerea la dosar a actelor care au însoțit notificarea transmisă după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, acte care demonstrau întinderea dreptului de proprietate cu privire la întregul teren.

- Caracterul nelegal al hotărârii este dat și de fundamentarea acesteia pe expertize care n-au identificat terenul în litigiu. În drept au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul nu a depus întâmpinare. Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora. Astfel, deși recurenta pretinde că în soluționarea cauzei au fost nesocotite dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovedirea și întinderea dreptului de proprietate, în realitate hotărârea face o corectă aplicare a textului de lege. Potrivit dispoziției legale menționate, „… în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume proprietar”.

Or, în speță, potrivit anexei Decretului de expropriere, i-a fost preluată reclamantei suprafața de 190 mp, pentru care i-a și fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Recunoașterea și stabilirea acestor măsuri reparatorii s-au făcut în condițiile în care, în speță, rezultase situația contrară prezumției de proprietate instituite de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, a rezultat că reclamanta nu deținuse în patrimoniu dreptul de proprietate nici măcar asupra terenului de 190 mp, în condițiile în care titlul exhibat de aceasta l-a reprezentat o chitanță sub semnătură privată încheiată în 1975 care a consemnat un antecontract de vânzare-cumpărare supus ulterior rezoluțiunii (antecontract în care reclamanta a avut calitatea de promitent cumpărător).

În acest sens sunt hotărârile judecătorești de care reclamanta însăși s-a prevalat (sentința 5331 din 8 mai 1979 a Judecătoriei Craiova, decizia civilă nr. 2309 din 2 noiembrie 1979 a Tribunalului Dolj), prin care, admițându-se acțiunea în rezoluțiune s-a desființat antecontractul de vânzare-cumpărare, fiind repuse părțile în situația anterioară. Împrejurarea că, o dată cu dispunerea rezoluțiunii, reclamantei i-a fost recunoscut un drept de retenție asupra imobilului până la restituirea prețului achitat nu poate, în niciun caz, să fie asimilată dobândirii unui drept de proprietate. Un asemenea drept subiectiv nu a fost dobândit de reclamantă la momentul încheierii antecontractului (când în patrimoniul acesteia a intrat doar dreptul de creanță corelativ obligației promitenților-vânzători de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare) și cu atât mai puțin la momentul desființării respectivului antecontract.

În aceste condiții, în care probele administrate în cauză au răsturnat prezumția de proprietate dedusă din dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a procedat corect atunci când a menținut soluția tribunalului doar prin aplicarea principiului non reformatio in pejus (neagravării situației în propria cale de atac). Într-adevăr, având recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul construit de 190 mp, aplicarea legii la situația de fapt care fusese relevată de probele administrate [și care demonstrează inexistența calității de persoană îndreptățită a reclamantei în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001] ar fi însemnat o agravare a situației părții în propria cale de atac.

Ca atare, criticile reclamantei referitoare la existența și întinderea dreptului său de proprietate sunt total nefondate. - Argumentul instanței referitor la menționarea, de către reclamantă, chiar în notificare, a suprafeței de 190 mp pentru care a solicitat măsuri reparatorii (și de aici, consecința neîndreptățirii acesteia să pretindă în instanță o suprafață mai mare, de 533 mp) este unul subsidiar aspectului determinant care a impus respingerea contestației, legat de inexistența dreptului de proprietate în integralitate. - De altminteri, susținerea recurentei conform căreia a formulat o nouă notificare, ignorată de instanță, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 este total nefundamentată juridic, în condițiile în care acest din urmă act normativ nu a operat o repunere în termenul de transmitere a notificărilor.

- Criticile referitoare la modalitatea de administrare a probei cu expertiză rămân lipsite de pertinență având în vedere argumentele principale care susțin legalitatea deciziei și care sunt indiferente vreunei individualizări a terenului în absența dreptului de proprietate care să poarte asupra acestuia. - În privința așa-numitelor motive de ordine publică invocate de recurentă cu referire la art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, partea nu a fost în măsură să indice în ce fel ar fi fost nesocotită ordinea publică sau încălcat dreptul la un proces echitabil, pentru a supune cenzurii instanței de recurs asemenea aspecte. Pentru a obține protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 este necesar ca partea să demonstreze că are în patrimoniu un „bun” și că dreptul asupra acestuia i-a fost nesocotit, contestat, încălcat ceea ce în speță nu se regăsește; lipsind situația premisă – deținerea unui bun – norma legală nu-și găsește incidența.

De asemenea, desfășurarea procedurii judiciare s-a realizat cu respectarea drepturilor și garanțiilor procedurale, partea însăși nefiind în măsură să indice care aspecte ale procedurii ar fi fost nesocotite pentru a se putea pretinde încălcarea art. 6 din CEDO. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, astfel încât recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 163 din 21 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.