ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față:

Din

examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată și

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.E. a contestat oferta

făcută de Primarul municipiului Craiova, de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, în cuantum de 258 mil. lei, solicitând restituirea în natură a

suprafeței de 190 mp, situată în Craiova.

Întrucât pe parcursul judecății s-a

emis de către primar dispoziția nr. 7116 din 29 martie 2006, prin care s-a

respins cererea de restituire în natură a terenului, reclamanta a precizat

acțiunea ca fiind contestație împotriva acestei dispoziții, arătând că solicită

restituirea suprafeței de 533 mp, cea dobândită prin înscrisul sub semnătură

privată încheiat la 29 iunie 1975, precum și despăgubiri pentru casa demolată.

Prin sentința civilă nr. 380 din 5

decembrie 2008 a Tribunalului Dolj

s-a admis în parte contestația precizată, s-a respins

cererea privind anularea dispoziției nr. 7116/2006 emisă de pârâți și cea de

restituire a suprafeței de 533 mp teren.

S-a stabilit dreptul reclamantei la

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul-construcție compus din două

camere, bucătărie, sală, pivniță descris în procesul-verbal de preluare din 10

februarie 1980.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin notificarea 268/N/2001, adresată primarului municipiului

Craiova, reclamanta a solicitat restituirea unui teren în suprafață de 190 mp,

precum și a unei case (compuse din două camere, bucătărie, sală, pivniță).

Aceeași suprafață a fost solicitată și prin cererea adresată primarului la 24

octombrie 2002.

Prin Decretul nr. 78/1979 a fost

expropriată de la reclamantă și soțul său, D.M., suprafața de 190 mp, aceeași

suprafață fiind menționată și în procesul verbal de preluare din 10 februarie 1980

precum și în procesul verbal de evaluare și acordare a despăgubirilor din 26

aprilie 1979.

Potrivit dispoziției nr. 7116/2006

reclamantei i s-a recunoscut îndreptățirea la măsuri reparatorii prin

echivalent doar pentru o suprafață de 190 mp.

Tribunalul a constatat că

într-adevăr, reclamanta nu are acte doveditoare ale proprietății și că

întinderea dreptului său de proprietate cu privire la suprafața de teren

pretinsă nu poate fi mai mare de 190 mp, cât este prevăzut în actul normativ de

preluare și în actele de autoritate privind punerea în aplicare a măsurii

preluării.

S-a reținut că actul sub semnătură

privată încheiat în anul 1975, invocat de reclamantă drept act doveditor al

proprietății, este în realitate, un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu

este translativ de proprietate și nu face dovada dreptului de proprietate al

autoarei, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, reclamanta nici nu a

solicitat prin notificarea adresată primăriei o suprafață mai mare de 190 mp,

iar terenul fiind ocupat de utilități publice, nu se poate dispune restituirea

acestuia în natură, ci măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, cuantumul acestora urmând să fie stabilit de Comisia

Centrală din cadrul A.N.R.P.

A fost apreciată ca întemeiată

cererea prin care s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru

construcția demolată, (compusă din două camere, bucătărie, sală, pivniță),

astfel cum este descrisă în procesul verbal de preluare din 10 februarie 1980,

considerându-se că în temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se impune

acordarea de despăgubiri și pentru acest imobil.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta

, motivând că instanța nu a observat că aceasta a formulat o

nouă notificare după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a repus

persoanele îndreptățite în termen pentru introducerea unor noi notificări,

astfel că nu a fost corect analizată acțiunea modificatoare. S-a arătat că

dispoziția nr. 7116/2006 a fost emisă ca urmare a repunerii în termen a

reclamantei.

Apelanta a susținut că a dovedit

prin actul sub semnătură privată că la data apariției decretului de

naționalizare era posesoarea unei suprafețe de 533 mp teren și întreaga

suprafață a trecut în proprietatea statului, nu numai 190 mp. Apelanta a

invocat hotărârea judecătorească prin care vânzătorul a fost obligat să-i

restituie suma de bani reprezentând diferența între valoarea întregului teren

și valoarea terenului preluat de stat, fiind instituit și un drept de retenție

în favoarea reclamantei.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 163 din 21 mai 2009 a Curții de Apel Craiova.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, potrivit notificării transmise în termen (nr. 268/2001, cu

precizarea formulată sub nr. 40919 din 24 octombrie 2002), reclamanta a

solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 190 mp și

construcția demolată, imobile preluate de stat conform Decretului nr. 78/1979.

Notificarea a fost soluționată în

limitele învestirii, conform dispoziției atacate, avându-se în vedere și

suprafața de teren care rezultă din toate actele de preluare de către stat,

aceea de 190 mp și nu de 533 mp, cum eronat pretinde apelanta.

De altfel, s-a constatat că în mod

greșit reclamanta susține că ar fi avut calitatea de proprietar pentru 533 mp,

rezultată dintr-un înscris sub semnătură privată (un antecontract) încheiat în

anul 1975, întrucât valoarea juridică a acestuia nu este una translativă de

proprietate.

Mai mult, anterior adoptării

Decretului de expropriere nr. 78/1979, reclamanta a promovat împotriva

promitenților-vânzători o acțiune pentru rezoluțiunea antecontractului, admisă

prin sentința civilă nr. 5331 din 8 mai 1979 a Judecătoriei Craiova; faptul că

prin aceeași sentință i-a fost recunoscut un drept de retenție asupra imobilului,

până la achitarea unei sume de bani de către promitenții vânzători nu conferă

acesteia dreptul de proprietate asupra bunului, pentru a se putea pretinde

persoană îndreptățită la restituire.

În aceste condiții, în care, deși nu

a justificat dreptul de proprietate în patrimoniu, reclamantei i-a fost

recunoscută totuși calitatea de persoană îndreptățită pentru suprafața de 190

mp și pentru construcție, menținerea soluției prin respingerea apelului, s-a

datorat aplicării principiului neagravării situației în propria cale de atac.

Au fost înlăturate ca nefondate

criticile referitoare la modalitatea administrării probei cu expertiză și la

identificarea terenului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

apelanta-reclamantă, care a formulat următoarele critici de nelegalitate.

- În mod greșit a fost recunoscut

reclamantei dreptul de proprietate parțial, în limita suprafeței de 190 mp,

deși cu înscrisul sub semnătură privată depus la dosar a demonstrat că a

deținut în proprietate terenul de 533 mp și construcțiile de pe acesta. De

asemenea, hotărârea judecătorească irevocabilă de care s-a prevalat și prin

care i-a fost recunoscut un drept de retenție asupra terenului confirmă același

aspect.

Rezultă că instanțele au făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare

măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de

proprietar”.

Astfel, deși prin Decretul nr.

78/1979 a fost preluat doar terenul de 190 mp, restul suprafeței de 443 mp nu a

fost expropriată, fiind preluată ulterior în fapt, fără niciun fel de temei

legal.

- Instanța de apel a reținut greșit

că în soluționarea notificării entitatea învestită a avut în vedere notificarea

din 2001, fără să ceară depunerea la dosar a actelor care au însoțit

notificarea transmisă după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005, acte care demonstrau întinderea dreptului de proprietate cu privire

la întregul teren.

- Caracterul nelegal al hotărârii

este dat și de fundamentarea acesteia pe expertize care n-au identificat

terenul în litigiu.

În drept au fost invocate dispoz.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să

constate caracterul nefondat al acestora.

Astfel, deși recurenta pretinde că

în soluționarea cauzei au fost nesocotite dispozițiile art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 referitoare la dovedirea și întinderea dreptului de

proprietate, în realitate hotărârea face o corectă aplicare a textului de lege.

Potrivit dispoziției legale

menționate, „… în absența unor probe contrare, persoana individualizată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume

proprietar”.

Or, în speță, potrivit anexei

Decretului de expropriere, i-a fost preluată reclamantei suprafața de 190 mp,

pentru care i-a și fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Recunoașterea și stabilirea acestor

măsuri reparatorii s-au făcut în condițiile în care, în speță, rezultase

situația contrară prezumției de proprietate instituite de dispozițiile art. 24

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, a rezultat că reclamanta nu

deținuse în patrimoniu dreptul de proprietate nici măcar asupra terenului de

190 mp, în condițiile în care titlul exhibat de aceasta l-a reprezentat o

chitanță sub semnătură privată încheiată în 1975 care a consemnat un

antecontract de vânzare-cumpărare supus ulterior rezoluțiunii (antecontract în

care reclamanta a avut calitatea de promitent cumpărător).

În acest sens sunt hotărârile

judecătorești de care reclamanta însăși s-a prevalat (sentința 5331 din 8 mai 1979

a Judecătoriei Craiova, decizia civilă nr. 2309 din 2 noiembrie 1979 a

Tribunalului Dolj), prin care, admițându-se acțiunea în rezoluțiune s-a desființat

antecontractul de vânzare-cumpărare, fiind repuse părțile în situația

anterioară. Împrejurarea că, o dată cu dispunerea rezoluțiunii, reclamantei i-a

fost recunoscut un drept de retenție asupra imobilului până la restituirea

prețului achitat nu poate, în niciun caz, să fie asimilată dobândirii unui

drept de proprietate. Un asemenea drept subiectiv nu a fost dobândit de

reclamantă la momentul încheierii antecontractului (când în patrimoniul

acesteia a intrat doar dreptul de creanță corelativ obligației

promitenților-vânzători de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare) și cu

atât mai puțin la momentul desființării respectivului antecontract.

În aceste condiții, în care probele

administrate în cauză au răsturnat prezumția de proprietate dedusă din

dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

procedat corect atunci când a menținut soluția tribunalului doar prin aplicarea

principiului non reformatio in pejus (neagravării situației în propria cale de

atac).

Într-adevăr, având recunoscut

dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul construit de 190 mp, aplicarea

legii la situația de fapt care fusese relevată de probele administrate [și care

demonstrează inexistența calității de persoană îndreptățită a reclamantei în

sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001] ar fi însemnat o

agravare a situației părții în propria cale de atac.

Ca atare, criticile reclamantei

referitoare la existența și întinderea dreptului său de proprietate sunt total

nefondate.

- Argumentul instanței referitor la

menționarea, de către reclamantă, chiar în notificare, a suprafeței de 190 mp

pentru care a solicitat măsuri reparatorii (și de aici, consecința

neîndreptățirii acesteia să pretindă în instanță o suprafață mai mare, de 533

mp) este unul subsidiar aspectului determinant care a impus respingerea

contestației, legat de inexistența dreptului de proprietate în integralitate.

- De altminteri, susținerea

recurentei conform căreia a formulat o nouă notificare, ignorată de instanță,

după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 este total

nefundamentată juridic, în condițiile în care acest din urmă act normativ nu a

operat o repunere în termenul de transmitere a notificărilor.

- Criticile referitoare la

modalitatea de administrare a probei cu expertiză rămân lipsite de pertinență

având în vedere argumentele principale care susțin legalitatea deciziei și care

sunt indiferente vreunei individualizări a terenului în absența dreptului de

proprietate care să poarte asupra acestuia.

- În privința așa-numitelor motive

de ordine publică invocate de recurentă cu referire la art. 6 din CEDO și art.

1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, partea nu a fost în măsură să

indice în ce fel ar fi fost nesocotită ordinea publică sau încălcat dreptul la

un proces echitabil, pentru a supune cenzurii instanței de recurs asemenea

aspecte.

Pentru a obține protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 este necesar ca partea să demonstreze că are în patrimoniu un

„bun” și că dreptul asupra acestuia i-a fost nesocotit, contestat, încălcat

ceea ce în speță nu se regăsește; lipsind situația premisă – deținerea unui bun

– norma legală nu-și găsește incidența.

De asemenea, desfășurarea procedurii

judiciare s-a realizat cu respectarea drepturilor și garanțiilor procedurale, partea

însăși nefiind în măsură să indice care aspecte ale procedurii ar fi fost

nesocotite pentru a se putea pretinde încălcarea art. 6 din CEDO.

Pentru toate aceste considerente,

criticile formulate au fost găsite nefondate, astfel încât recursul va fi

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de

reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 163 din 21 mai 2009 a Curții de Apel

Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie

2010.