ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3652/2003

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

D.I.M. și D.A. au chemat în

judecată S.C.C.P.P.E.I.E. a  „I.C.E.” SA, filiala Iași, pentru a se dispune

obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 151 m.p., situat în

Iași, întrucât a aparținut antecesoarei lor A.H., fiind preluat abuziv de stat.

În cauză a fost introdusă S.C.

„I.C.E.” SA București, pentru că filiala din Iași nu are personalitate

juridică. Aceasta a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea

reclamanților la plata sumei de 23.851.685 lei reactualizată, reprezentând

contravaloarea lucrărilor de construcții, instalații și reparații efectuate

asupra imobilului în perioada 1989 – 1997, precum și acordarea dreptului de

retenție asupra acestuia, până la plata despăgubirilor datorate.

Prin sentința civilă nr. 7000 din 2

iunie 1997 a Judecătoriei Iași au fost admise ambele cereri, astfel cum au fost

formulate.

Apelul declarat de pârâtă a fost

admis prin decizia nr. 181 din 6 ianuarie 1997 a Tribunalului Iași, prin care a

fost casată sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Ulterior, reclamanții au formulat o

nouă acțiune împotriva S.C. „I.C.E.” SA  București, iar aceasta a reiterat

cererea reconvențională, cele două acțiuni fiind în final conexate, după mai

multe cicluri procesuale.

Pârâta a ridicat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a

Fondului Proprietății de Stat, în calitate de titular al dreptului.

S.C. R. SA a formulat cerere de

intervenție în nume propriu, în calitate de acționar majoritar al S.C. „I.C.E.”

SA București.

Prin sentința civilă nr. 6476 din 17

aprilie 2000 a Judecătoriei Iași a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei, dispunându-se obligarea acesteia de a lăsa

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul solicitat.

A fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului cu privire la Fondul

Proprietății de Stat, precum și cererea de intervenție formulată. Totodată s-a

dispus disjungerea soluționării cererii reconvenționale, și suspendarea

acesteia, până la soluționarea litigiului inițial.

Instanța a reținut în esență că

imobilul în litigiu, proprietatea autoarei reclamanților a fost deținut de

stat, fără titlu legal, nefigurând în evidență ca naționalizat, confiscat sau

expropriat, iar reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă cu

certificatul de moștenitor nr. 144 din 12 iulie 1996 și decizia civilă nr. 1104

din 8 iulie 1999 a Curții de Apel Iași.

S-a considerat că statutul de

acționari ai Fondului Proprietății de Stat și S.C. R. SA nu le conferă acestora

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și că nu sunt incidente

prevederile Legii nr. 15/1990, O.U.G. nr. 88/1997 și Legii nr. 10/2001.

Apelurile declarate de S.C. „I.C.E.”

SA și S.C. R. SA împotriva acestei hotărâri, au fost respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 134 din 18 ianuarie 2001 a Tribunalului Iași, soluție

confirmată în recurs prin decizia civilă nr. 1020 din 1 iunie 2001 a Curții de

Apel Iași.

Considerând că hotărârile menționate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată fiind și vădit netemeinice,

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a

declarat recursul în anulare de față, în condițiile art. 330 pct. 2, C. proc.

civ. solicitând casarea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond competente în vederea suplimentării probelor, spre a se stabili dacă

imobilul în litigiu a fost naționalizat și dacă cel deținut de autoarea

reclamanților este același cu imobilul revendicat, întrucât probele cu acte și

martori sunt contradictorii.

Totodată se susține în motivarea

recursului în anulare că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 15/1990,

O.U.G. nr. 88/1997 și ale Legii nr. 10/2001 ce în mod greșit au fost înlăturate

de instanțe.

Recursul în anulare este întemeiat,

urmând a fi admis în raport de cele ce urmează.

Din înscrisuri de necontestat rezultă

că imobilul în litigiu situat în Iași, a fost transmis prin decizia nr. 81 din

24 iunie 1989 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Iași din

administrarea Direcției Sanitare Iași, în administrarea I.C.Ș.I.T.E.București.

Apoi, imobilul a trecut în proprietatea S.C. „I.C.E.” SA București, societate

comercială pe acțiuni înființată în temeiul Legii nr. 15/1990 prin H.G. nr.

206/1991 ce a fost înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. J 40/4461 din

12 iunie 1991, conform certificatului de înmatriculare cu același număr.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990

bunurile din patrimoniul societății sunt proprietatea acesteia, fără a se

distinge între imobilele preluate de stat cu sau fără titlu valabil.

Prin urmare, rezultă că, din data

transformării unității economice de stat, în societate comercială, dreptul de

administrare directă asupra bunurilor aflate în patrimoniul său, se transforma,

în temeiul legii, în drept de proprietate privată a societății comerciale.

Apoi, prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 130 din 1 aprilie 1999 încheiat în baza O.U.G. nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, modificată și completată prin

Legea nr. 99/1999, pachetul majoritar de acțiuni, în procent de 92,07% din

valoarea capitalului social al S.C. „I.C.E.” SA București a fost vândut S.C. R SA

București, statul prin Fondul Proprietății de Stat păstrând numai o acțiune

nominativă de control, cu scopul de a proteja sectorul producției de apărare.

Rezultă, așadar, că la data semnării

actului de vânzare-cumpărare menționat mai sus, 1 aprilie 1999, pârâta a

parcurs întregul proces de privatizare, și a transmis toate drepturile și

obligațiile sale, inclusiv patrimoniul său, asupra căruia, astfel cum s-a

arătat, a avut dreptul de proprietate privată, asupra dobânditorilor.

În aceste condiții,  rezultă că este

eronată soluția adoptată de instanțe de a soluționa pricina și a admite

acțiunea față de pârâtă, ignorând actele de înstrăinare subsecvente, prin

respingerea cererii de arătare a titularului dreptului, în persoana Fondului

Proprietății de Stat, precum și cererea de intervenție formulată de S.C. R. SA.

Soluția s-a întemeiat pe o premiză

greșită, aceea că bunurile aflate în patrimoniul S.C.„I.C.E.” SA nu sunt

proprietatea acesteia, contrar prevederilor exprese ale Legii nr. 15/1990.

De asemenea, se constată că

instanțele au reținut, în lipsa unui probatoriu complet și convingător, că

imobilul revendicat a fost preluat de stat fără temei legal, neexistând nici o

dovadă asupra trecerii în proprietatea statului prin confiscare sau expropriere

sau naționalizare. A fost nesocotită adresa emanând de la Arhivele Statului în

care se face referire la naționalizare și în măsura în care se consideră că

această probă nu este suficientă, se impunea suplimentarea probelor, spre a se

stabili fără echivoc dacă bunul a fost preluat în condițiile pretinse de

pârâtă.

Tot astfel, suplimentarea probelor

este necesară și spre a se stabili dacă imobilul ce a aparținut autoarei

reclamanților, dobândit conform actului de vânzare-cumpărare nr. 25/1893 este

același cu cel identificat în patrimoniul pârâtei, fiind de observat că

reclamanții au solicitat terenul în suprafață de 151 m.p., iar cel deținut

anterior de pârâtă avea suprafața de 300 m.p.

Oricum, rejudecarea cauzei se

impune, pentru că instanțele au admis greșit acțiunea în revendicare față de

pârâtă, în situația în care aceasta a susținut și a dovedit că nu mai este

deținătoarea imobilului, ca urmare a finalizării procesului de privatizare.

În această situație, sunt de

examinat prevederile Legii nr. 10/2001, incidente în speță, de la data intrării

în vigoare a legii conform art. 20, înainte deci de adoptarea soluției în

recurs.

Oricum, buna credință a

dobânditorului trebuia examinată și în temeiul dispozițiilor corespunzătoare

din C. civ., art. 1898 și urm. care instituie și definesc prezumția de

bună-credință a posesorului, ce o invocă.

Față de cele arătate, recursul în

anulare urmează a fi admis, a se casa hotărârile atacate și a se trimite cauza

spre rejudecare instanței de fond competente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința civilă 6476/17

aprilie 2000 a Judecătoriei Iași, decizia civilă 134/18 ianuarie 2001 a

Tribunalului Iași și decizia civilă 1020 din 1 iunie 2001 a Curții de Apel Iași

și trimite cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  26 septembrie 2003.