ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3593/2003

Deliberând asupra recursului declarat de pârâta D.M. împotriva deciziei civile nr. 420 din 4 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1118 pronunțată de secția a III a civilă a Tribunalului București la 15 octombrie 2001 în dosarul nr. 2668/2001 a fost admisă cererea reclamantei D.P.P.C., sectorul 2 București, formulată în contradictoriu cu pârâții D.M. și B.I., în calitatea lor de părinți ai minorei B.I. născută la 20 mai 1991. Pe cale de consecință instanța a constatat abandonului minorei și a delegat în favoarea reclamantei exercițiul drepturilor părintești. Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentințe de pârâta D.A.

a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 420 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, la 4 noiembrie 2002 în dosarul nr. 1453/2002. Pronunțând aceste hotărâri instanța de fond și cea de apel au apreciat că măsura constatării abandonului și a delegării exercițiului drepturilor părintești corespunde interesului minorei și dispozițiilor legale aplicabile în materie. În acest sens s-a reținut că nici unul dintre cei doi părinți nu au manifestat interes și nu sunt în măsură să asigure creșterea și educarea minorei născute ca urmare relației lor întâmplătoare. S-a mai relevat că în urma unor astfel de relații, avute cu diverși bărbați, pârâta D.A. a dat naștere unui număr de opt copii, șase dintre aceștia - inclusiv B.M.- fiind încredințați organizației private “Orașul Speranței” care le asigură condiții optime de creștere și dezvoltare, inclusiv în sensul cultivării raporturilor de familie dintre acești copii.

S-a considerat de asemenea că, în pofida afirmațiilor contrare ale pârâtei D.M., aceasta nu a fost în măsură să facă dovada că ar dispune de venituri sigure, că ar putea asigura minorei condiții minime de creștere și educare ori că ar fi manifestat interes față de situația acesteia după încredințarea ei către organizația “Orașul Speranței”. La 2 aprilie 2002 pârâta D.M. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 608/2003. În motivarea recursului s-a susținut că hotărârile pronunțate în cauză au fost date cu ignorarea probelor care atestă că, în urma desfășurării unor activități agricole atât pe terenurile proprii cât și ca angajată a altor persoane, recurenta este în măsură să asigure minorei condiții decente de creștere și educare.

S-a afirmat de asemenea că respectivele hotărâri nu au ținut seama de voința exprimată de minoră în sensul de a fi crescută și educată de mama sa. În ceea ce îl privește intimatul B.I. nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul astfel declarat. Pe de altă parte intimata-reclamanta D.P.P.C., sectorul 2 București, a solicitat respingerea recursului. Având a se pronunța asupra recursului astfel declarat Curtea reține că prin natura lor argumentele aduse în susținerea lui corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Prin urmare acest text de lege poate fi avut în vedere în analizarea recursului deși nu a fost invocat în mod expres de recurenta-pârâtă, respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc.

civ. Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reține că recursul este nefondat. Este de observat astfel că simpla depunere de către recurenta a unor înscrisuri care atestă că acesta deține două suprafețe de teren agricol nu este de natură a demonstra în mod convingător obținerea unor beneficii de pe urma exploatării lor agricole. De altfel acest aspect a fost în mod expres analizat de către instanța de fond neputându-se reține că respectiva apărare a recurentei ar fi fost omisă în sensul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Pe de altă parte la termenul de judecare a apelului instanța a procedat în prealabil la audierea minorei care, așa după cum se atesta în procesul verbal întocmit cu acel prilej a arătat că nu dorește să locuiască cu mama sa și că aceasta nu s-a interesat niciodată de situația ei.

Prin urmare și sub acest aspect criticile formulate de recurentă sunt lipsite de suport făcând inaplicabile în speță prevederile art. 304 C. proc. civ. Așa fiind urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D.M. împotriva deciziei civile nr. 420 din 4 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2003.