ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3593/2003

Deliberând asupra  recursului declarat de pârâta D.M.

împotriva deciziei civile nr. 420 din 4 noiembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV a  civilă, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1118 pronunțată de secția a

III a civilă a Tribunalului București la 15 octombrie 2001 în dosarul nr.

2668/2001 a fost admisă cererea reclamantei D.P.P.C., sectorul 2 București,

formulată în contradictoriu cu pârâții D.M. și B.I., în calitatea lor de

părinți ai minorei B.I. născută la 20 mai 1991.

Pe cale de consecință instanța a constatat abandonului

minorei și a delegat în favoarea reclamantei exercițiul drepturilor părintești.

Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentințe de

pârâta D.A. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 420 pronunțată

de  Curtea de Apel  București, secția  a IV a civilă, la 4 noiembrie 2002 în

dosarul nr. 1453/2002.

Pronunțând  aceste hotărâri instanța de fond și cea de

apel au apreciat că măsura constatării abandonului și a delegării exercițiului

drepturilor părintești  corespunde interesului minorei și dispozițiilor legale

aplicabile în materie.

În acest sens s-a reținut că nici unul dintre cei doi

părinți nu au manifestat interes și nu sunt în măsură să asigure  creșterea și

educarea minorei născute ca urmare  relației lor întâmplătoare.

S-a mai relevat că în urma unor astfel de

relații, avute cu diverși bărbați, pârâta D.A. a dat naștere unui număr de opt

copii, șase dintre aceștia - inclusiv B.M.- fiind încredințați  organizației

private “Orașul Speranței” care le asigură condiții optime de creștere și

dezvoltare, inclusiv  în sensul  cultivării  raporturilor de familie dintre

acești copii.

S-a considerat de asemenea că, în pofida

afirmațiilor contrare ale pârâtei D.M., aceasta nu a fost în măsură să facă

dovada că ar dispune de venituri sigure, că ar putea asigura minorei  condiții

minime de creștere și educare ori că ar fi manifestat  interes față de situația

acesteia după  încredințarea ei către organizația  “Orașul Speranței”.

La 2 aprilie 2002 pârâta D.M. a declarat recurs

împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul

secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul  de dosar 608/2003.

În motivarea  recursului s-a susținut că  hotărârile

pronunțate în cauză au fost date cu ignorarea probelor care atestă că, în urma

desfășurării unor activități agricole atât pe terenurile proprii cât și ca

angajată a altor persoane, recurenta este în măsură să asigure minorei condiții

decente de creștere și educare.

S-a afirmat de asemenea că respectivele hotărâri nu au

ținut seama de voința exprimată de minoră  în sensul de a fi crescută și

educată de  mama sa.

În ceea ce îl privește  intimatul B.I. nu s-a

prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul

de vedere referitor la recursul  astfel declarat.

Pe de altă parte intimata-reclamanta D.P.P.C.,

sectorul 2 București, a solicitat respingerea recursului.

Având a se pronunța asupra recursului

astfel  declarat  Curtea reține că prin natura lor argumentele aduse în

susținerea lui corespund sub aspect formal prevederilor  art. 304 pct. 10 C.

proc. civ.

Prin urmare acest text de lege poate fi

avut în vedere în analizarea  recursului deși  nu a fost invocat în mod expres

de recurenta-pârâtă, respectiva  deficiență de motivare fiind remediabilă din

oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim  C. proc. civ.

Odată făcută această precizare prealabilă de ordin

procedural, Curtea reține că recursul este nefondat.

Este de observat astfel că simpla depunere de către

recurenta a unor înscrisuri care atestă că acesta deține două suprafețe de

teren agricol nu este de natură a demonstra  în mod convingător  obținerea unor

beneficii de pe urma exploatării lor agricole.

De altfel acest aspect a fost în mod expres analizat

de către instanța de fond neputându-se reține că respectiva apărare a

recurentei ar fi fost omisă  în sensul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc.

civ.

Pe de altă parte la termenul de judecare a apelului

instanța a procedat în prealabil la audierea minorei care, așa după cum se

atesta în procesul verbal întocmit cu acel prilej a arătat că nu dorește să

locuiască cu mama sa și că aceasta nu s-a interesat  niciodată de situația ei.

Prin urmare și sub acest aspect criticile formulate de

recurentă sunt lipsite de suport făcând inaplicabile în speță prevederile art.

304 C. proc. civ.

Așa fiind urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.  recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta D.M. împotriva deciziei civile nr. 420 din 4 noiembrie 2002 a Curții de

Apel  București, secția a IV a  civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  23  septembrie   2003.