ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7163/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din 1 noiembrie 2002 Comisia pentru Protecția Drepturilor

Copilului sector 3 București a solicitat decăderea din drepturile părintești a

numitei D.A.L. față de minora R.Ș.G., născută la 5 iunie 1999, fiica lui R.G. și

D.A.L.

Motivând în fapt cererea, Comisia a

arătat că, părăsită fiind de mamă, iar tatăl aflându-se în executarea unei

pedepse privative de libertate, minora a fost plasată în regim de urgență la

Direcția pentru Protecția Copilului sector 3 București, Fundația “Iulia” la data

de 27 noiembrie 2000, apoi a fost dată în plasament la un asistent maternal

profesionist, după care, la cererea mamei, a fost reintegrată în familia

naturală la data de 12 februarie 2002, însă la data de 22 februarie 2002 a fost

abandonată de bunica maternă la sediul Direcției pentru Protecția Copilului sector

3 București, unde s-a aflat în plasament în regim de urgență până la 12 martie

2002, dată de la care se află în Centrul de Plasament nr. 1, mama minorei

nepreocupându-se în nici un fel de situația copilului.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 109 C. fam. și ale art. 15 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr.

26/1997.

Prin sentința civilă nr. 298 din 20

martie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca

neîntemeiată cu motivarea că aceasta nu se încadrează în cerințele art. 109 C.

fam., situația de fapt invocată conducând la aplicarea altei instituții de

drept, anume declararea abandonului reglementată prin Legea nr. 47/1993.

Apelul declarat de comisia

reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 449 A din 1

octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a statuat că

dezinteresul vădit al pârâtei față de copilul său minor constituie temei doar

pentru formularea unei cereri pentru declararea abandonului în condițiile art.

1 din Legea nr. 47/1993, nu însă și pentru decăderea pârâtei din drepturile

părintești în condițiile art. 109 C. fam., care permite asemenea măsură numai

în cazuri de primejduire a sănătății sau dezvoltării fizice a copilului,

purtare abuzivă sau neglijență gravă, cazuri care nu au fost dovedite în cauză.

În termen legal, reclamanta a

declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea

hotărârilor pronunțate și pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată.

Reiterând situația de fapt în care

se află copilul, reclamanta conchide că pârâta nu justifică lipsa de interes

față de minoră, pe care nu a mai vizitat-o din februarie 2002, abandonând-o în

casa bunicii materne, ceea ce constituie o încălcare a obligațiilor stabilite

prin art. 101 C. fam., astfel încât trebuie apreciat că mama nu și-a îndeplinit

obligațiile părintești, ceea ce constituie motiv temeinic pentru decăderea din

drepturile părintești, nefiind real că reclamanta a confundat această

instituție de drept cu cea a abandonului reglementat prin Legea nr. 47/1993.

Ca urmare, reclamanta arată că

instanța de apel a încălcat prevederile art. 101 și art. 109 C. fam., precum și

dispozițiile art. 15 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 26/1997.

Recursul astfel motivat este

încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și este

nefondat.

Potrivit art. 109 alin. (1) C. fam. “dacă

sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de

exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin negjijența

gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura

sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față

de România, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va

pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești”.

Conform dispozițiilor legale citate,

motivele pentru decăderea din drepturile părintești sunt limitativ prevăzute,

textul fiind de strictă interpretare.

Ca urmare, dezinteresul părintelui

față de copilul său aflat într-o instituție de ocrotire, nu constituie temei

pentru decăderea din drepturile părintești.

Asemenea situația de fapt se

încadrează numai în prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1993, potrivit cărora

dezinteresul vădit o perioadă mai mare de 6 luni a părinților față de copilul

aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire poate determina ca asemenea

copil să fie declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, situație în care,

conform art. 4 din lege, instanța deleagă exercițiul drepturilor părintești instituției

de ocrotire sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.

În raport de cele arătate, instanța

de recurs constată că instanța de apel a aplicat corect legea situației de fapt

invocată de reclamantă, recursul fiind nefondat, astfel că va fi respins

potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Comisia pentru Protecția Copilului sector 3 București împotriva

deciziei civile nr. 449/A din 1 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie

2004.