ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6520/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12

noiembrie 2002 sub nr. 7207 pe rolul Tribunalului București reclamanta Comisia

pentru Protecția Drepturilor Copilului sector 3 a solicitat instanței că prin

hotărârea pe care o va pronunța să dispună decăderea pârâtei P.D. din

drepturile părintești privind pe minora P.M.M. născută la data de 9 noiembrie

2000 în Alexandria județul Teleorman și delegarea acestor drepturi către

Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului sector 3.

Tribunalul București, secția a III-a, prin

sentința civilă nr. 328 din 26 martie 2003 a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de

fond a apreciat având în vedere temeiul de drept al acțiunii, respectiv

dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 26/1997 coroborate cu cele prevăzute de

art. 109 C. fam. că pentru a dispune o asemenea măsură care are caracterul unei

sancțiuni civile, era necesar ca reclamanta să fi dovedit că pârâta, mama

minorei, s-a făcut vinovată de o gravă neglijență în îndeplinirea îndatoririlor

sale părintești, ori în speță nu s-au făcut asemenea dovezi.

Instanța de fond mai reține că în speță eventual

s-ar fi justificat solicitarea aplicării dispozițiilor Legii nr. 47/1993

privind declararea abandonului judecătoresc și nu luarea celei mai grave măsuri

și anume, decăderea mamei din drepturile părintești.

Împotriva acestei hotărâri a instanței de fond a

declarat apel reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a III- a, prin

decizia civilă nr. 414 din 12 septembrie 2003 a respins apelul declarat de

către reclamantă.

Se reține de către instanța de apel că temeiul

de drept invocat de către reclamantă în acțiunea sa, respectiv prevederile art.

15 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/1997 referitoare la măsurile de protecție a

copilului aflat în dificultăți, vizează situația în care s-a decis plasamentul

copilului în regim de urgență, ori în speță nu este vorba de o asemenea măsură

de ocrotire a minorei.

Se mai reține că o asemenea măsură de ocrotire a

minorei a fost luată inițial (plasament la o persoană juridică) ulterior

plasament a fost la un asistent maternal profesional, iar în prezent minora a

fost încredințată către același asistent maternal, prin hotărârea nr. 1085 din

1 octombrie 2002 a Comisiei pentru protecția minorului.

Se apreciază de către instanța de apel că în

aceste condiții devin aplicabile prevederile art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 26/1997

și ca atare exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești revine persoanei

căreia i-a fost încredințat copilul.

Se conchide de către instanța de

apel că „măsura de ocrotire a încredințării este incompatibilă cu sancțiunea

decăderii din drepturile părintești”, iar în speță „instanța de judecată nu are

posibilitatea să verifice în mod concret” modul de exercitare a drepturilor

părintești de către pârâtă și a „dezinteresului manifestat de mamă prin

întreruperea totală a legăturilor cu copilul imediat după naștere”.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva acestei decizii pronunțată de către instanța de apel, invocând motive

de nelegalitate.

Se susține în esență că instanțele

au făcut o aplicare greșită a legii, considerând că prevederile art. 15 alin. (4)

din O.U.G. nr. 26/1997 și prevederile art. 8 din H.G. nr. 1205/2001 nu sunt aplicabile

în cauză.

Se mai arată de către recurentă că

din comportamentul pârâtei mama minorei, după nașterea acesteia, rezultă în mod

vădit dezinteresul acesteia pentru copilul său.

Recursul este fondat.

Astfel este de reținut că instanțele

atât de fond cât și de apel nu au soluționat de fapt cauza care a fost dedusă

judecății.

În acest sens urmează a reține că

instanța de fond a apreciat că, de fapt, acțiunea ar justifica aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 47/1993 și declararea abandonului judecătoresc și nu

măsura decăderii mamei din drepturile părintești.

Instanța de apel, în considerentele

pe care le-a avut în vedere pentru a aprecia că apelul reclamantei este

nefondat, a arătat în mod expres că acestea „completează argumentele reținute

de primă instanță”.

În atare situație s-a reținut pe de

o parte că motivele din acțiunea reclamantei s-ar încadra în dispozițiile din

Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului, iar pe de

altă parte în speță s-ar aplica prevederile art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 26/1997.

În ceea ce privește temeiul de drept

invocat în acțiune de către reclamantă, respectiv art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr.

26/1997, instanța de apel apreciază că dispozițiile invocate de către

reclamantă nu sunt incidente în speță întrucât aceste prevederi se aplică în

ipoteza în care în legătură cu copilul aflat în dificultăți s-a luat măsura

plasamentului copilului în regim de urgență, nu încredințarea lui, ca în cazul

în speță.

Cu privire la această interpretare a

legii urmează a constata că în alin. (4) al art. 15 din O.U.G. nr. 26/1997 se

prevede în mod expres „odată cu hotărârea de încredințare, comisia va sesiza

instanța judecătorească, pentru decăderea părinților sau, după caz, a unuia

dintre aceștia din drepturile părintești” și deci reclamanta, în acțiunea sa a

invocat un temei legal.

Temeinicia acțiunii față de acest

temei de drept, care urmează a fi analizată având în vedere și dispozițiile

art. 109 și art. 101 C. fam., care de fapt constituie sediul măsurii decăderii

din drepturile părintești, ar urma să fie făcută în baza probelor administrate

în cauză.

În speță aceste probe nu au fost

administrate și în conformitate cu prevederile art. 314 C. proc. civ. Înalta

Curte de Casație și Justiție nu se poate pronunța asupra fondului cauzei decât

în situațiile în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, ceea

ce în prezenta cauză nu s-a realizat.

Astfel fiind, față de considerentele

mai înainte arătate urmează a admite recursul, a casa decizia pronunțată de

curtea de apel și a trimite cauza pentru rejudecarea apelului formulat de către

reclamantă, acestei instanțe.

Judecarea apelului urmează a fi

făcută avându-se în vedere temeiul de drept invocat de către reclamantă și,

după administrarea de probe necesare pentru stabilirea dacă situațiile

prevăzute de art. 109 C. fam. sunt întrunite în cauză, în plus, dacă Comisia

după încredințarea minorei conform art. 21 din O.U.G. nr. 29/1997, a stabilit o

contribuție lunară în sarcina pârâtei și dacă, în caz afirmativ, aceasta a

plătit-o.

De asemenea să se verifice modul în

care a fost soluționată cererea pârâtei înregistrată sub nr. 6332 din 19

noiembrie 2001 (fila 17 dosar fond) prin care a solicitat aprobarea

reintegrării în familie a minorei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanta Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului

sector 3 București împotriva deciziei civile nr. 414/A din 12 septembrie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2004.