ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2/2003

D E C I Z I A nr. 2 Dosar nr. 5898 / 2001 La 6 decembrie 2002 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B.A.M.A. și V.A.I. împotriva deciziei civile nr. 474 din 3 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 6 decembrie 2002, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 17 decembrie 2002, la 23 decembrie 2002, apoi la 13 ianuarie 2003. C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: După parcurgerea unui prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 574 din 20.11.2000 a Tribunalului Călărași, a fost admisă în parte acțiunea formulată de B.A.M.A.

și V.A.I. împotriva pârâților Muzeul de Arheologie Oltenița și Consiliul Local Oltenița, dispunându-se obligarea acestora de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul Oltenița str. Argeșului nr. 101 Călărași, compus din construcție și teren în suprafață de 668 mp. cu vecinătățile menționate. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut dovada că au calitatea de moștenitori ai defuncților D.C. și C.G., fiind deci îndreptățiți să revendice imobilul.

Cu privire la trecerea imobilului în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 completat prin HCM 1528/1959 s-a reținut că naționalizarea s-a realizat la 15.10.1959 cu încălcarea dispozițiilor art.II din Decretul nr. 92/1950, modificat prin Decretul nr. 524/1955, proprietarii fiind exceptați de la naționalizare, în raport cu statutul lor de pensionari și profesia exercitată anterior. Apelurile declarate de pârâții Muzeul de Arheologie Oltenița și Consiliul Local Oltenița împotriva acestei sentințe, au fost admise prin decizia civilă nr. 474 din 3.10.2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă prin care s-a dispus anularea hotărârii și rejudecând cauza a fost respinsă acțiunea formulată de V.A.I.

și B.A.M.A. pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților. Instanța de apel a admis excepția de ordine publică privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților în raportul juridic dedus judecății, invocată din oficiu, având în vedere că bunul revendicat face parte din domeniul public al statului conform art. 28 din anexa la Legea nr. 213/1998. În această situație, în conformitate cu prevederile art.12 alin. 5 din Legea 213/1998 în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului ce face parte din domeniul public al statului, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor și de Consiliul local sau de instituția care folosește bunul litigios.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat recurs, conform art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, constând în încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. 2, 16, alin. 4, 21, 47 și 48 din Legea 10/2001, ale art. 6 alin. 2 și 12 alin. 4 și 5 din Legea nr. 213/1998, de art. I pct. 28 și art. III pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998, ale art. 64 - 65 și 289 alin.2 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: - fiind vorba de un imobil preluat fără titlu valabil, reclamanții și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării, precum și dreptul la restituirea în natură, context în care imobilul nu face parte din domeniul public al statului; - în ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat cu titlu, ceea ce în speță se exclude, aparține domeniului public local – conform art. III pct. 5 din Anexa la Legea nr. 213/1998 și nu statului, caz în care titularul dreptului de administrare este Muzeul Oltenița, chemat corect în judecată; - într-o asemenea ipoteză, pârâtele erau obligate să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, obligație pe care n-au îndeplinit-o, ceea ce atrage revocarea dreptului de administrare; - inexact instanța și-a motivat excepția și pe baza art. 2 alin. 5 din Legea nr. 213/1998, punând în discuția părților numai dispozițiile Legii nr. 182/2000.

Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Mai întâi se constată că în preambulul recursului sunt indicate dispozițiile legale ce nu sunt aplicabile în speță, nu au fost indicate ca temei de drept al acțiunii sau li s-a dat o interpretare străină textului. Se are în vedere inițial că imobilul a fost preluat fără titlu – ori acesta este tocmai obiectul acțiunii în revendicare , prin care se solicită obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul ce a fost preluat fără titlu, cu încălcarea prevederilor art.II din Decretul 92/1950. Aprecierea este corectă și dacă se examinează și cealaltă susținere făcută în motivarea recursului, potrivit căreia în ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat cu titlu, aparține domeniului local, iar nu statului.

Rezultă că recurenții nu și-au formulat un punct de vedere exact asupra valabilității titlului de preluare a imobilului de către stat sau autoritățile locale. În legătură cu excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților se constată că în adevăr potrivit pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998, imobilul în litigiu aparține domeniului public al statului. Și aceasta întrucât la punctul menționat sunt trecute ca făcând parte din domeniul public al statului muzeele, colecțiile de artă declarate de interes public național. Ori, imobilul situat în Oltenița, str. Argeșului nr. 101, este inclus în lista Monumentelor Istorice din România la poziția 12 B 110, astfel cum se atestă și prin adresa nr. 618 din 13 iulie 1998 emisă de OJPC Călărași și nr. 2201 din 28.09.2001 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor – Direcția Monumentelor Istorice (fila 87 dosar apel).

În această situație, bunul făcând parte din domeniul public al statului sunt incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998 în sensul căruia bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, precum și ale art. 12 pct. 4 și 5 din aceeași lege. Dacă primul alineat se referă la litigiile privitoare la dreptul de administrare, cel de al doilea, respectiv pct. din art. 12 prevede expres că în litigiile prevăzute la alin. 4 statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, care nu a fost introdus (citat) în cauză.

În speță, au fost realizate cerințele pct.4 al textului menționat, în sensul că titularul dreptului de administrare a indicat instanței cine este titularul dreptului de proprietate, ceea ce rezultă din întâmpinările depuse la 7 iulie 1998, 30 septembrie 1998, adresa nr. 619 din 13 iulie 1998 a OJPCH Călărași, răspunsul la interogatoriul luat la cererea reclamanților în dosarul nr. 1767/2000 pct.7, în toate acestea menționându-se că imobilul face parte din domeniul public al statului și ca atare nu pot sta în proces organele locale ale administrației de stat sau deținătoare.

Dar, reclamanții-recurenți nu se pot prevala de necunoașterea sau neindicarea titularului dreptului de proprietate de către pârâți, întrucât și prin notele scrise depuse în vederea pronunțării asupra excepției invocate din oficiu de instanță susțin în baza unor argumentări neconvingătoare că imobilul face parte din domeniul public local al Municipiului Oltenița, caz în care au fost chemați în judecată cei care au calitate procesuală pasivă. Este neîntemeiat și ultimul considerent din motivarea recursului, în sensul căruia instanța a pus în discuție numai prevederile Legii nr. 182/2000 și a motivat excepția în raport de prevederile Legii nr. 213/1998. Din examinarea încheierii ședinței publice de la data de 26 septembrie 2001, fila 2 alin.1, rezultă că instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, atât față de dispozițiile art. 12 din Legea 213/1998, cât și în raport cu art. 6 din Legea 182/2000.

În plus, invocarea prevederilor menționate de către instanță este de necontestat și în raport cu concluziile scrise depuse de Muzeul de Arheologie Oltenița și Consiliul Local, în cuprinsul cărora se fac referiri judicioase la prevederile Legii nr. 213/1998. Față de cele arătate, în lipsa unor motive de casare ce pot fi invocate din oficiu, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică decizia recurată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.A.I. și B.A.M.A. împotriva deciziei nr. 474 din 3 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2003.