ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1129/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin decizia nr. 259/

A din 10 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public,

reprezentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 1609 din 25 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte

sentința în sensul că a respins în tot acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut, făcând o amplă prezentare a unor hotărâri ale

C.E.D.O., că reclamanta nu poate susține că ar fi avut o speranță legitimă de a

obține despăgubiri.

În momentul în care

au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea

era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această

instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să

nu fi cunoscut aceste aspecte.

Este greu de admis că

un act normativ care imediat după intrarea în vigoare a fost contestat pe

considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale poate fi

apreciat ca fiind o bază juridică solidă în sensul jurisprudenței Curții.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, adoptarea unei

soluții contrare fiind de natură să lipsească de finalitate invocarea excepției

de neconstituționalitate în cursul unui proces.

Împotriva aceste

hotărâri au declarat recurs ambele părți.

Reclamanta a arătat

că hotărârea este nelegală arătând că instanța de apel era obligată să ignore

decizia Curții Constituționale și să facă aplicarea reglementărilor

internaționale, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituție.

Instanța de apel

trebuia să analizeze consecințele deciziei Curții Constituționale asupra

drepturilor reclamantei din perspectiva art. 6 al Convenției.

De asemenea, un alt

drept garantat de Convenție este cel la nediscriminare.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P. a invocat nelegalitatea deciziei, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deoarece prin respingerea în tot a acțiunii reclamantei pârâtul nu

mai trebuia obligat la cheltuieli de judecată, nemaiputându-se considera că a

căzut în pretenții.

Pe de altă parte,

instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pentru

că nu a micșorat onorariul avocaților reclamantei.

Analizând

recursurile, în limitele criticilor formulate, Înalta Curte a apreciat că nu

sunt întemeiat și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Cât privește recursul

declarat de reclamantă, problema de drept care se pune în speță nu este cea a

îndreptățirii acesteia la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate

fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, criticile formulate

neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește recursul

pârâtului, aspectele semnalate prin motivele de recurs nu sunt de natură să

confirme existența unei vătămări procesuale pe care acesta ar fi suferit-o prin

păstrarea soluției de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Temeiul obligării la

plata cheltuielilor de judecată, așa cum rezultă din art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., îl constituie culpa procesuală. Însă, simplul fapt că o parte cade

în pretenții, nu înseamnă, automat, că are culpa procesuală vizată de textul

enunțat.

În cauză, reclamanta

a formulat o acțiune întemeindu-se pe prevederile unui act normativ.

Împrejurarea că, pe parcursul derulării procesului, a intervenit instanța de

control constituțional și a declarat neconstituțional textul de lege ce a

constituit temeiul de drept al cererii introductive de instanță nu este de

natură să atragă „sancționarea” părții în condițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Pe de altă parte,

aspectele invocate drept justificare pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., faptul că judecata în primă instanță s-a desfășurat numai în trei

termene și că a fost administrată numai proba cu înscrisuri, nu conduc la

concluzia că onorariul plătit de reclamantă avocatului este „nepotrivit” de

mare în raport cu munca acestuia, instanța de recurs reținând și faptul că

apărătorul a purtat corespondență cu mai multe instituții ale statului în

vederea procurării de înscrisuri, a depus cereri precizatoare, precum și

concluzii scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta R.A.M. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

împotriva deciziei nr. 259/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.