ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8178/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 40 din 19 ianuarie

2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea

reclamanților G.M., R.N., M.P., S.M., S.F.G. și S.A. față de pârâții Municipiul

București și SC A.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă și ca neîntemeiată față de pârâta SC P. SA.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că imobilul a cărui restituire se solicită

se află în prezent în incinta pârâtei SC P. SA, făcând parte dintr-o suprafață

mai mare ce a făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor nr. X/1998. De aceea, numai această societate

are calitate procesuală pasivă. Tribunalul a reținut calitatea de persoană

îndreptățită a reclamanților, dar a constatat că, în raport de dispozițiile

art. 129 C. proc. civ., are a se pronunța numai asupra cererii de restituire în

natură a bunului. Cum din expertiza efectuată în cauză a rezultat că terenul

este afectat de trotuar, spații verzi, parcare, conductă de gaze și apă și nu

poate fi restituit în natură, instanța de fond a respins acțiunea.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 729A

din 13 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte

sentința apelată și a obligat pârâta SC O.M.V.P. SA să le acorde acestora

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că prin cererea introductivă reclamanții au înțeles să

solicite unității deținătoare, învestită prin notificare, să se pronunțe asupra

cererii de restituire în natură ori să propună acordarea de despăgubiri, în

termen de 60 zile de la data înregistrării notificării. Pentru ipoteza

nerespectării acestui termen, în condițiile stipulate prin Decizia nr. XX/2007,

instanțele au competența de a analiza fondul cererii și a dispune asupra

acesteia. A stabilit că, în egală măsură, sunt aplicabile și dispozițiile

Deciziei LII/2007 a Înaltei Curți, potrivit căreia în condițiile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 notificările care nu erau soluționate la data

intrării în vigoare a acestui act normativ urmează a fi predate Secretariatului

Comisiei Centrale însoțite de documente cu propuneri de acordare a

despăgubirilor. În mod corect instanța de fond a apreciat asupra calității de

unitate deținătoare a intimatei-pârâte SC O.M.V.P. SA care, în condițiile art. 1

și ale art. 25 - 27 din Legea nr. 10/2001 avea obligația de a soluționa

notificarea reclamanților în termenul prevăzut în acest sens. În acest context,

este lipsită de relevanță juridică susținerea intimatei în sensul

imposibilității soluționării notificării în condițiile în care Municipiul

București nu i-a înaintat documentația necesară.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC O.M.V.P. SA, solicitând

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și respingerii acțiunii

în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată. A fost invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului pârâta a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care Primăria municipiului

București nu s-a conformat obligației instituite de art. 25 coroborat cu art.

27 din Legea nr. 10/2001, de a-i transmite dosarul aferent Notificării din 8

noiembrie 2001. De aceea nu se poate reține o culpă a SC O.M.V.P. SA, singura

care a dat dovadă de rea-credință fiind Primăria municipiului București. Pârâta

se afla în imposibilitate de a soluționa notificarea, dovada în acest sens

constituind-o inexistența la dosarul cauzei a unei adrese de înaintare a dosarului,

precum și faptul că nici în prezent nu se află în posesia acestui dosar.

De asemenea, a

criticat decizia atacată apreciind că în mod nejustificat instanța de apel a

schimbat cadrul procesual, dispunând acordarea de despăgubiri în favoarea

reclamanților în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deși aceștia

au solicitat doar restituirea în natură a imobilului.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Critica privind

greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită.

În speță, față de

motivele invocate în susținerea acestei excepții, Înalta Curte constată că

recurenta-pârâtă invocă, de fapt, lipsa propriei culpe în nesoluționarea

notificării formulate de reclamanți.

Inadmisibilitatea

unei cereri poate fi invocată în situația în care partea formulează o acțiune

sau o cale de atac la care nu are acces ori care nu este prevăzută de lege, sau

la care nu se poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Lipsa culpei

recurentei-pârâte, datorate faptului că Primăria municipiului București nu i-a

transmis dosarul aferent notificării formulate de reclamanți, nu poate avea

consecința respingerii acțiunii introduse tocmai ca urmare a faptului că

entitatea învestită cu soluționarea acestei notificări nu și-a îndeplinit

obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au urmat

procedura Legii nr. 10/2001, depunând notificare în termenul legal, prin care

au solicitat restituirea terenului în suprafață de 480 mp situat în str. C.

Ca urmare a

nesoluționării acestei notificări, la 3 octombrie 2005 reclamanții au introdus

la Tribunalul București acțiunea întemeiată pe dispozițiile legii speciale,

invocând tocmai depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 (în

prezent art. 25) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, parcurgerea

procedurii administrative și nefinalizarea acesteia prin emiterea unei

decizii/dispoziții motivate, îi îndreptățește pe reclamanți să recurgă la calea

acțiunii în justiție.

Niciuna din instanțe

nu a reținut culpa pârâtei SC O.M.V.P. SA în nesoluționarea notificării, ci

doar obligația acesteia, în calitate de persoană juridică deținătoare a

bunului, de soluționare a cererii reclamanților în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005. Această calitate nu a fost, de altfel, contestată de

recurenta-pârâtă.

Îndeplinirea

obligației de soluționare a notificării este, în mod evident, afectată de

condiția transmiterii de către Primăria municipiului București a notificării și

a actelor doveditoare depuse.

Pe de altă parte, nu

poate fi ignorată împrejurarea că, de la data introducerii cererii de chemare

în judecată, respectiv 3 octombrie 2005, pârâta a avut cunoștință de existența

notificării privind bunul care se afla în patrimoniul său.

Or, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, are calitatea de entitate deținătoare și are

obligația de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins

îndreptățite la măsuri reparatorii acea entitate cu personalitate juridică ce

are imobilul în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care acest bun i-a

intrat în patrimoniu.

De asemenea, art. 9

1

pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 explică

sintagma „indiferent în posesia cui se află”, folosită în art. 9 din lege, în

sensul că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea

deținătorului, iar pe de altă parte semnifică stabilirea momentului în funcție

de care se face calificarea unității deținătoare, cu referire la cel care

deținea bunul la data intrării în vigoare a legii.

Pârâta nu a făcut

niciun demers cu privire la transmiterea dosarului privind notificarea

formulată de reclamanți, mulțumindu-se să invoce lipsa culpei sale și

imposibilitatea de a soluționa cererea de restituire, deși de la data

introducerii acțiunii au trecut șase ani.

Nici critica

referitoare la schimbarea în apel a cadrului procesual prin acordarea în

favoarea reclamanților de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005 nu poate fi primită.

Prin Sentința civilă

nr. 4692 din 23 martie 2009 Judecătoria Sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, față

de precizarea de acțiune făcută de reclamanți la 23 martie 2009, reținând că

acțiunea adresată instanței de judecată este o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost

interpretat prin Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin

cererea precizatoare reclamanții au învederat instanței că înțeleg să solicite

soluționarea pe fond a notificării.

Decizia invocată

stabilește că atunci când unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită de art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii în termenul de 60 de zile instituit de lege, se impune

ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului

probator administrat, dacă cererea de restituire în natură este sau nu

întemeiată.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21

alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Față de aceste

argumente și având în vedere precizarea de acțiune formulată de reclamanți în

fața judecătoriei, se constată că nu a avut loc o schimbare a cadrului

procesual în apel, așa cum greșit susține recurenta-pârâtă, ci o soluționare a

cererii în limitele stabilite prin actul de învestire a instanței și în raport

de efectele obligatorii ale deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii.

Pentru considerentele

expuse, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei

pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC O.M.V.P. SA împotriva Deciziei nr. 729 A din 13

decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.