ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2514/2003

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta C.M. a solicitat, în

contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr.

2829/2002, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.

189/2000.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că părinții săi s-au refugiat din teritoriul Ardealului de Nord aflat

sub ocupație străină în perioada 1940 – 1965 și că ea s-a născut în perioada

refugiului, în comuna Mociu.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința

civilă nr. 125/2003, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să recunoască

reclamantei statutul de refugiat pe perioada 15 ianuarie 1942 – 6 martie 1945

și să-i achite indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999, începând cu 1

septembrie 2002.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că nașterea reclamantei în timpul

refugiului a avut aceleași consecințe de ordin material și moral, ca și pentru

ceilalți membri ai familiei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă a susținut că Legea nr. 189/2002 prevede în mod expres și

limitativ categoriile de persoane care beneficiază de drepturile reglementate

și că intimata, fiind născută în timpul refugiului, nu poate beneficia de

aceste drepturi.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în

general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în

mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților

față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască,

de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu

este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor,

mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă

impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară

ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțare sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 125 din 11 februarie

2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 iunie 2003.