ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3539/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta P.V. a chemat în judecată Casa

Județeană de Pensii Cluj, pentru ca instanța, prin sentința ce o va pronunța,

să dispună anularea hotărârii nr. 3952/2002, prin care i-a fost respinsă cererea

de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea

nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că s-a născut după ce părinții ei s-au refugiat din teritoriul

Ardealului de Nord, aflat sub ocupație străină, între 6 septembrie 1940 și 6

martie 1945.

S-a precizat în acțiune că părinții

reclamantei s-au refugiat ca urmare a persecuțiilor etnice la care au fost

supuși.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința

civilă nr. 605/2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 3952/2002 și a

obligat-o pe pârâtă să emită o nouă hotărâre, prin care să i se recunoască

reclamantei statutul de refugiat pntru perioada 17 decembrie 1944 – 6 martie

1945, precum și dreptul la indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că nașterea reclamantei în timpul refugiului

părinților săi, a avut drept consecință dobândirea statutului de refugiat,

aceasta fiind asimilată cu statutul celorlalți membri ai familiei.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă a susținut că intimata-reclamantă nu poate beneficia de

prevederile O.G. nr. 105/1999, deoarece ea s-a născut după ce părinții săi s-au

refugiat, situație în care nu poate fi vorba de strămutarea sa la un alt

domiciliu.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304și ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge, pentru următoarele considerente.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice,

domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam.,

copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori, impune pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare,

de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 și altele C. fam.,

texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a

celor cu capacitate restrânsă și a altor persone” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, că un

minor, mai ales la o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în raporturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus,

recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se

sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței nr. 605 din 17 decembrie 2002 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2003.