ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2513/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea

contenciosului administrativ, reclamanta V.O. a solicitat anularea hotărârii

nr. 4678/2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea acestei

autorități să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 art. 1 lit.

c).

În motivarea cererii, V.O. a arătat

că s-a născut după ce părinții săi s-au refugiat din teritoriul Ardealului de

Nord aflat sub ocupație străină, între 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 123 din 11

februarie 2003, a admis acțiunea reclamantei și a anulat hotărârea nr. 4678 din

28 octombrie 2002 a intimatei Casa Județeană de Pensii Cluj.

A obligat pe intimată să-i

recunoască reclamantei statutul de refugiat pe perioada 9 mai 194 4- 6 martie

1945 și să-i plătească indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999, începând cu

1 noiembrie 2002.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut că este obligatorie asimilarea celui născut din părinți

refugiați cu statutul familiei sale, întrucât nașterea în timpul refugiului a

avut aceleași consecințe de ordin material și moral, vătămătoare și asupra

noului născut, ca și pentru ceilalți membri de familie.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj care a precizat că Legea

nr. 189/2000 stabilește expres și limitativ categoriile care pot beneficia de

drepturile prevăzute de art. 1 lit. c), iar copiii născuți în refugiu nu sunt

menționați în cuprinsul ei și ca atare, instanța nu poate adăuga, din motive de

echitate, la lege.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care îl au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a

principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la

care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă că un minor,

mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă

impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară

ordinii publice și bunelor moravuri (art.5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr.31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 123 din 11 februarie

2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 iunie 2003.