ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3538/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, reclamanta B.O. a solicitat în contradictoriu cu

Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 3900 din 15 octombrie

2002, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute

de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că s-a născut în refugiu, din părinți care s-au refugiat în decembrie

1940 din Ardealul de Nord, urmare a Dictatului de la Viena și că beneficiază de

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât legea nu face distincție

între copiii concepuți, născuți și crescuți în condiții de refugiu.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 604 din 17

decembrie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.O., a anulat

hotărârea nr. 3900 din 15 octombrie 2002  emisă de Casa Județeană de Pensii

Cluj și a obligat intimata să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască

reclamantei, statutul de refugiat pe perioada 10 februarie 1944 – 6 martie 1945

și să-i calculeze drepturile la indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999,

începând din data de 1 noiembrie 2002.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că nașterea în timpul refugiului a avut aceleași

consecințe de ordin material și moral, vătămătoare și asupra nou-născutului, ca

și pentru ceilalți membri ai familiei și că este de neconceput ca un membru al

familiei să aibă un alt regim juridic decât restul.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că

intimata nu a suferit persecuții etnice în mod direct și nu este prevăzută în

categoriile enumerate de H.G. nr. 127/2002, ca beneficiare ale drepturilor

reglementate de Legea nr. 189/2000 și în consecință, în mod nelegal instanța de

fond a obligat-o la recunoașterea acestor drepturi.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor,

mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă

impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară

ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 604 din 17 decembrie

2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2003.