ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3538/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta B.O. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 3900 din 15 octombrie 2002, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut în refugiu, din părinți care s-au refugiat în decembrie 1940 din Ardealul de Nord, urmare a Dictatului de la Viena și că beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât legea nu face distincție între copiii concepuți, născuți și crescuți în condiții de refugiu.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 604 din 17 decembrie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.O., a anulat hotărârea nr. 3900 din 15 octombrie 2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj și a obligat intimata să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei, statutul de refugiat pe perioada 10 februarie 1944 – 6 martie 1945 și să-i calculeze drepturile la indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999, începând din data de 1 noiembrie 2002. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că nașterea în timpul refugiului a avut aceleași consecințe de ordin material și moral, vătămătoare și asupra nou-născutului, ca și pentru ceilalți membri ai familiei și că este de neconceput ca un membru al familiei să aibă un alt regim juridic decât restul.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a susținut, în esență, că intimata nu a suferit persecuții etnice în mod direct și nu este prevăzută în categoriile enumerate de H.G. nr. 127/2002, ca beneficiare ale drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 și în consecință, în mod nelegal instanța de fond a obligat-o la recunoașterea acestor drepturi. Recursul este nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ. Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii. Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 604 din 17 decembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2003.