ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2011

Asupra recursului de

față;

Din lucrările de la

dosar, se constată următoarele:

Prin Sentința nr. 222 din 15 aprilie 2010

pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea reclamantei SC P.P. SRL Focșani

împotriva pârâtei SC E.I. SRL București și s-a constatat reziliat de plin drept

Contractul nr. 103 din 27 octombrie 2008, conform art. 16.4.1 lit. b) din

contract, pârâta fiind obligată să pună la dispoziția reclamantei fondul de

marfă deținut în spațiul închiriat și reținut de aceasta. Pârâta a fost

obligată să plătească reclamantei suma de 4.264 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată. Cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

pârâta SC E.I. SRL a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 108/A din 16

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă

și fluvială.

Împotriva acestei

decizii, pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei către instanța competentă, respectiv Tribunalului

București, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca

neîntemeiate și admiterea cererii reconvenționale.

În motivarea

recursului, pârâta subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ. critici în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

competenței teritoriale a Tribunalului București.

Se arată că, instanța

de apel în mod eronat a apreciat ca fiind corectă soluția instanței de fond

privind respingerea excepției necompetenței teritoriale, având în vedere că

niciuna dintre competențele alternative stabilite de art. 10 C. proc. civ. nu

acordă posibilitatea Tribunalului Vrancea de a soluționa cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă.

Cu privire la motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. invocat de către

recurentă, se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor imperative prevăzute de art. 93 din același cod, ce atrage

sancțiunea nulității prevăzută de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ..

Prin prisma motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică

decizia sub aspectul reținerii eronate, în considerente, în sensul că prima

instanță a interpretat corect conținutul art. 15.1, art. 15.2 și art. 16.4.1 lit.

b) din contract.

Se mai susține că,

instanța nu a cercetat respectarea dispozițiilor art. 1020 C. civ., precum și

faptul că în mod greșit nu a reținut dispozițiile art. 14.21.2 din contract.

Cu privire la cererea

reconvențională, recurenta arată că în speță sunt întrunite elementele de

reziliere a contractului, de plin drept, prin același pact comisoriu de grad

IV, prevăzut de art. 16.2.1 începând cu data de 31 iulie 2009, datorită

intervenției cazului de nerespectare a obligațiilor contractuale stipulat de art.

16.1 lit. d), fiind îndeplinite, totodată, condițiile clauzei penale prevăzută

de art. 16.2.3 din contract.

În final, se arată că

instanța de apel nu a răspuns criticii privind omisiunea primei instanțe de a

se pronunța asupra excepției insuficientei timbrări a acțiunii reclamantei.

Înalta Curte,

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de

criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru motivul vizând

încălcarea competenței teritoriale prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

pentru considerentele ce urmează:

Dispozițiile care

reglementează competența teritorială sunt cuprinse în Titlul II C. proc. civ.,

regula generală sub aspectul competenței teritoriale consacrată de art. 5 și 7

fiind instanța de la domiciliul pârâtului, respectiv de la sediul social al

pârâtei, dispozițiile art. 10 din același cod, evocate și de recurentă,

reglementând opt categorii de cererii, într-o enumerare limitativă, cu privire

la care funcționează o competență teritorială alternativă.

Prevederile art. 10 pct.

1 C. proc. civ. stabilesc că în afară de instanța domiciliului pârâtului, în

cazul cererilor privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea

unui contract, competența aparține instanței locului prevăzut în contract

pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii, iar pct. 4 al aceluiași

text de lege stabilește că în cererile privitoare la obligațiile comerciale,

competența aparține instanței locului unde obligația a luat naștere sau aceea a

locului plății.

Se constată că,

izvorul raportului juridic existent între părți îl constituie Contractul nr. 103

din 27 octombrie 2008 privind închirierea spațiului comercial din București,

Sector 4.

Potrivit art. 14 din

contract intitulat „Angajamentele Locatarului”, părțile au convenit modalitatea

plății, stabilind că orice plată ce rezultă din prezentul contract va fi

considerată efectuată în momentul creditării contului bancar al Locatorului.

Sub acest aspect, se

constată că, părțile deși au stabilit modalitatea plății, acestea însă nu au

stabilit și locul plății, în convenția părților nefiind indicat vreun cont al

reclamantei deschis la vreo instituție bancară, în raport de care să se poată

stabili locul plății.

Prin urmare, având în

vedere că atât sediul pârâtei cât și locul unde obligația a luat naștere se

află în București, și față de faptul că din contractul părților nu rezultă care

este locul plății, situație care ar fi justificat învestirea Tribunalului

Vrancea, se constată că în raport de dispozițiile procedurale care

reglementează competența teritorială, competenta soluționare a pricinii revine

Tribunalului București și nu Tribunalului Vrancea.

Față de natura de

ordine publică a motivului de nelegalitate găsit întemeiat și soluția adoptată,

examinarea celorlalte motive de recurs invocate nu se mai impune.

Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite

recursul pârâtei SC E.I. SRL București, va modifica Decizia nr. 108 din 16

decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și

fluvială, în sensul că se va admite apelul pârâtei formulat împotriva Sentinței

nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, pe care o anulează, urmând a se

trimite cauza spre rejudecare, instanței competente, respectiv Tribunalului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâta SC E.I. SRL București împotriva Deciziei nr. 108 din 16

decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelul formulat de pârâta SC E.I. SRL București

împotriva Sentinței nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul

Vrancea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Anulează sentința

apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.