ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2011

Asupra recursului de față; Din lucrările de la dosar, se constată următoarele: Prin Sentința nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea reclamantei SC P.P. SRL Focșani împotriva pârâtei SC E.I. SRL București și s-a constatat reziliat de plin drept Contractul nr. 103 din 27 octombrie 2008, conform art. 16.4.1 lit. b) din contract, pârâta fiind obligată să pună la dispoziția reclamantei fondul de marfă deținut în spațiul închiriat și reținut de aceasta. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.264 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Apelul declarat de pârâta SC E.I. SRL a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 108/A din 16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială. Împotriva acestei decizii, pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către instanța competentă, respectiv Tribunalului București, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate și admiterea cererii reconvenționale. În motivarea recursului, pârâta subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. critici în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței teritoriale a Tribunalului București. Se arată că, instanța de apel în mod eronat a apreciat ca fiind corectă soluția instanței de fond privind respingerea excepției necompetenței teritoriale, având în vedere că niciuna dintre competențele alternative stabilite de art. 10 C. proc. civ. nu acordă posibilitatea Tribunalului Vrancea de a soluționa cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. invocat de către recurentă, se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 93 din același cod, ce atrage sancțiunea nulității prevăzută de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.. Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia sub aspectul reținerii eronate, în considerente, în sensul că prima instanță a interpretat corect conținutul art. 15.1, art. 15.2 și art. 16.4.1 lit. b) din contract. Se mai susține că, instanța nu a cercetat respectarea dispozițiilor art. 1020 C. civ., precum și faptul că în mod greșit nu a reținut dispozițiile art. 14.21.2 din contract. Cu privire la cererea reconvențională, recurenta arată că în speță sunt întrunite elementele de reziliere a contractului, de plin drept, prin același pact comisoriu de grad IV, prevăzut de art. 16.2.1 începând cu data de 31 iulie 2009, datorită intervenției cazului de nerespectare a obligațiilor contractuale stipulat de art. 16.1 lit. d), fiind îndeplinite, totodată, condițiile clauzei penale prevăzută de art. 16.2.3 din contract.

În final, se arată că instanța de apel nu a răspuns criticii privind omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției insuficientei timbrări a acțiunii reclamantei. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru motivul vizând încălcarea competenței teritoriale prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează: Dispozițiile care reglementează competența teritorială sunt cuprinse în Titlul II C. proc. civ., regula generală sub aspectul competenței teritoriale consacrată de art. 5 și 7 fiind instanța de la domiciliul pârâtului, respectiv de la sediul social al pârâtei, dispozițiile art. 10 din același cod, evocate și de recurentă, reglementând opt categorii de cererii, într-o enumerare limitativă, cu privire la care funcționează o competență teritorială alternativă.

Prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. stabilesc că în afară de instanța domiciliului pârâtului, în cazul cererilor privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, competența aparține instanței locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii, iar pct. 4 al aceluiași text de lege stabilește că în cererile privitoare la obligațiile comerciale, competența aparține instanței locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății. Se constată că, izvorul raportului juridic existent între părți îl constituie Contractul nr. 103 din 27 octombrie 2008 privind închirierea spațiului comercial din București, Sector 4. Potrivit art. 14 din contract intitulat „Angajamentele Locatarului”, părțile au convenit modalitatea plății, stabilind că orice plată ce rezultă din prezentul contract va fi considerată efectuată în momentul creditării contului bancar al Locatorului.

Sub acest aspect, se constată că, părțile deși au stabilit modalitatea plății, acestea însă nu au stabilit și locul plății, în convenția părților nefiind indicat vreun cont al reclamantei deschis la vreo instituție bancară, în raport de care să se poată stabili locul plății. Prin urmare, având în vedere că atât sediul pârâtei cât și locul unde obligația a luat naștere se află în București, și față de faptul că din contractul părților nu rezultă care este locul plății, situație care ar fi justificat învestirea Tribunalului Vrancea, se constată că în raport de dispozițiile procedurale care reglementează competența teritorială, competenta soluționare a pricinii revine Tribunalului București și nu Tribunalului Vrancea.

Față de natura de ordine publică a motivului de nelegalitate găsit întemeiat și soluția adoptată, examinarea celorlalte motive de recurs invocate nu se mai impune. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite recursul pârâtei SC E.I. SRL București, va modifica Decizia nr. 108 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, în sensul că se va admite apelul pârâtei formulat împotriva Sentinței nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, pe care o anulează, urmând a se trimite cauza spre rejudecare, instanței competente, respectiv Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL București împotriva Deciziei nr. 108 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul formulat de pârâta SC E.I. SRL București împotriva Sentinței nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.