ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 283/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 13 iunie 2003, reclamantul C.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Direcția Poliției de Frontieră Iași, anularea

Ordinului S/154414 din 26 aprilie 2002, reintegrarea sa în funcția avută

anterior, respectiv cea de „ofițer specialist I (și consilier juridic)”,

funcție prevăzută la poziția 18 din Statutul de organizare a direcției;

acordarea drepturilor de care a fost privat prin schimbarea poziției de

activitate și obligarea pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 10.000

dolari S.U.A., cu cheltuieli de judecată.

Motivându-și

cererea, reclamantul a arătat că, în mod nelegal și abuziv, prin actul

contestat, pârâta l-a eliberat din funcție și l-a pus la dispoziția direcției,

transferându-l în altă muncă și obligându-l să lucreze la compartimentul „

Combaterea migrației ilegale, traficului cu mașini furate și informații”, total

diferit de pregătirea și specializarea sa, ceea ce i-a afectat grav starea de

sănătate.

Tribunalul

Iași, prin sentința civilă nr. 1061/E din 9 septembrie 2002 a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, apreciind

că pârâta Direcția Poliției de Frontieră Iași este o unitate fără personalitate

juridică din structura organizatorică a Inspectoratului General al Poliției de

Frontieră, organ asimilat instituțiilor centrale ale administrației de stat,

ceea ce, atrage, în conformitate cu dispozițiile art. 3 pct. 1  C.proc.civ.,

competența unei curți de apel și nu a tribunalului, ca primă instanță în

materia contenciosului administrativ.

Judecând

pricina în primă instanță, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 119/CA din 9

decembrie 2002, a respins acțiunea.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamantul a renunțat la

judecarea capătului de cerere privind acordarea drepturilor bănești, care

urmează a fi solicitate printr-o altă acțiune și că, măsura punerii la

dispoziție a reclamantului prin actul administrativ contestat s-a luat în

condițiile creării unei stări conflictuale între conducerea unității pârâte și

reclamant,  decurgând din modul de aducere la îndeplinire a atribuțiilor de

serviciu ale acestuia, raportat la dispozițiile art. 5 din Instrucțiunile

444/16 ianuarie 1995. Față de această situație, șeful Direcției Poiliției de

Frontieră Iași era îndreptățit să uzeze de dispozițiile art. 3 din aceleași

instrucțiuni, eliberarea din funcție cu punerea la dispoziția direcției pentru

o nouă înacadrare având loc pentru alte motive decât cele  privind nivelul

pregătirii de specialitate.

S-a mai

reținut că, întrucât prin Ordinul Ministerului de Interne nr. II/0442 din 30

noiembrie 2002, reclamantul a fost pensionat din motive medicale, al doilea

capăt al acțiunii privind reintegrarea a rămas fără obiect, iar față de

respingerea capătului principal din acțiune (cu privire la anularea actului

administrativ), s-a respins și cererea privitoare la daunele morale solicitate.

Împotriva

sentinței a declarat și motivat în termen legal, recurs, reclamantul C.M.

În

motivele de recurs, fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 7–10, art. 312

și ale art.299 – 316 C.proc.civ., recurentul reclamant a susținut, în esență,

că instanța nu a judecat cererea de chemare în judecată, nu a analizat fondul

pricinii, nu a ținut seama de rezultatele sale obținute în muncă, de faptul că

nu i-a fost soluționată contestația și nu s-a răspuns la aceasta, a schimbat

natura și înțelesul  lămurit al actului dedus judecății, nu a ținut cont de

dovezile administrate și care sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii,

hotărârea atacată fiind dată și cu încălcarea legii.

Că, în

mod eronat, a fost introdus în cauză Inspectoratul General al Poliției de Frontieră,

în locul D.P.F. Iași, lipsind-o astfel  pe aceasta de răspunderea ce-i revine.

Criticile

formulate sunt neîntemeiate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 6 și art. 12 din O.U.G. nr. 104/2001 privind

organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Română, coroborate cu cele

ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice,

direcțiile teritoriale ale poliției de frontieră nu au personalitate juridică,

deci nici capacitate procesuală.

Prin

urmare, în mod corect prima instanță a dispus introducerea în cauză și a

Inspectoratului General al Poliției de Frontieră – unitate centrală a Poliției

de Frontieră Română, cu personalitate juridică.

Nu este

întemeiată nici susținerea recurentului cum că i s-ar fi analizat discriminator

capătul de cerere referitor la reintegrare și drepturile legale care i s-ar

cuveni de la data eliberării din funcție până la data pensionării.

Întrucât,

așa cum s-a probat cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, recurentul a fost

pensionat din motive medicale, în gradul II de invaliditate, fiind declarat

„inapt pentru serviciul militar în poliție” (certificat–decizie medicală nr.1300/36/17

octombrie 2002), în mod întemeiat s-a respins cererea de reintegrare ca rămasă

fără obiect.

Iar, în

ceea ce privește drepturile bănești cuvenite, pe bună dreptate s-a reținut că,

la termenul din 2 decembrie 2002, reclamantul a declarat că renunță la

judecarea acestui capăt de cerere, în încheierea de la data specificată luându-se

act de respectiva susținere.

Nu este

veridică nici afirmația recurentului reclamant privind încălcarea principiului

dreptului la muncă, ce constă în alegerea locului de muncă și a profesiei.

Așa cum

în mod  corect s-a reținut și în sentința recurată, la momentul emiterii

actului administrativ contestat nu intraseră în vigoare dispozițiile Legii nr.

360/2002 privind statutul polițistului, fiind incidente prevederile Legii nr.

80/1995 privind statutul cadrelor militare și ale Instrucțiunilor nr. 444/16

ianuarie 1995.

Or, în

aceste acte normative nu există nici o prevedere cu privire la conținutul unui

ordin de felul celui atacat, acesta fiind întocmit pe un formular tipizat,

utilizat în toate cazurile similare.

Având

calitatea de militar, acesta era supus regulamentelor și disciplinei militare,

caracterizate prin păstrarea unei ierarhii, bazate pe subordonare și

respectarea ordinelor superiorilor. În acel context, încadrarea unui militar pe

o anumită funcție, cu un anume grad și într-un anumit loc de muncă ține de

specificul serviciului militar, fiind stabilită în funcție de necesitățile

instituției. Această situație este cunoscută și acceptată de persoanele care au

acest statut fiind însușită prin depunerea jurământului militar.

Prin

mutarea recurentului într-o altă funcție, din rațiuni ce priveau buna

desfășurare a activității specifice, nu i s-a încălcat acestuia nici un drept legal,

el beneficiind în continuare de statutul de cadru militar în cadrul aceleiași

structuri, conform art. 1 din Legea nr. 80/1995, iar eliberarea din funcție

făcându-se cu respectarea prevederilor art. 82 lit. a din Legea nr. 80/1995

care, după cum s-a arătat, era în vigoare la acel moment.

Instanța

de fond a analizat atât cererea recurentului, cât și cadrul normativ incident,

a stabilit, în mod corect, situația de fapt dedusă judecății și a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor

art. 312 alin. 1 teza a doua C.proc.pen.,Curtea va respinge prezentul recurs ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinței civile nr. 119/CA din

9 decembrie 2002 a Curții de Apel Iași, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2004.