ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3672/2009

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 august 2009, invocând cazurile de contestație prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. b) și e) C. proc. pen., condamnatul D.C. (fiul lui V. și S., în prezent deținut în Arestul Secției Regionale de Poliție Transporturi Feroviare București) a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 416 din 1 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs, în Dosarul nr. 582/64/2007. Prin această decizie, Înalta Curte, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva Deciziei penale nr. 163/Ap din 16 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat D.C.

A fost casată decizia penală atacată și a fost menținută ca fiind legală și temeinică sentința penală nr. 19/S din 13 martie 2007 a Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 100 lei, s-a dispus a se plăti din fondul M.J. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele: Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, prin sentința penală nr. 19 din 13 martie 2007 l-a condamnat pe inculpatul D.C. la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., constatând că acesta a sustras un telefon mobil de la partea vătămată minoră S.A.C., iar în scopul păstrării bunului furat, a amenințat cu exercitarea de acte de violență.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că telefonul i-a fost dat de partea vătămată și că l-a păstrat cu acordul acesteia, fără a exercita acte de violență sau amenințări. Curtea de Apel Brașov, prin Decizia penală nr. 163/ AP din 16 octombrie 2007 a admis apelul declarat de inculpatul D.C. împotriva sentinței penale nr. 19 din 13 martie 2007, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, pe care a desființat-o numai cu privire la latura penală a cauzei și, în rejudecare: În temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și l-a condamnat pe inculpatul D.C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare. În temeiul art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiționată din executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 219/2005 a Judecătoriei Brașov și a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 244 zile, cu pedeapsa aplicată, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare. Potrivit art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. i-au fost interzise inculpatului: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, care a criticat-o pentru nelegala schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de furt calificat. Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 416 din 1 februarie 2008 (împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare de față) a admis recursul declarat de parchet, apreciind că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt, interpretând eronat probele administrate în cauză, care au dovedit indubitabil că, inculpatul, după ce a sustras telefonul, a amenințat-o pe partea vătămată cu bătaia, dacă va mai stărui în restituirea bunului.

În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, respectiv a contestației în anulare formulată, contestatorul condamnat D.C. a invocat, pe de o parte, faptul că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs se afla încarcerat într-un penitenciar din Italia, iar pe de altă parte, că nu a fost ascultat de instanța, de recurs, deși ascultarea sa era obligatorie. Înalta Curte constată că, în cadrul procedurii de soluționare a contestației în anulare, instanța este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen. să examineze mai întâi admisibilitatea în principiu a cererii de contestație, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) – c) și e) C. proc. pen., ocazie cu care constată dacă cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de art. 388 C. proc.

pen. și dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. Ca atare, în acest prim stadiu instanța se mărginește la verificarea cererii de contestație în anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu (judicium rescindes). În aceste condiții, prin încheierea din 12 octombrie 2009, Înalta Curte a admis în principiu contestația în anulare, constatând că aceasta a fost formulată de către condamnatul D.C. în termenul prevăzut de lege și că motivele pe care se întemeiază se încadrează în cazurile prevăzute de art. 386 C. proc.

pen. Ulterior, cu ocazia dezbaterilor în fond asupra contestației în anulare și examinând actele depuse de contestator, Înalta Curte a constatat că cererea de contestație în anulare formulată de condamnatul D.C. este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanțe care a pronunțat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală și să revină în total sau în parte asupra soluțiilor date acesteia. Contestația în anulare este, așadar, o cale de atac îndreptată contra unei hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară, care nu devine folosibilă decât atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.

Ca orice cale de atac, contestația în anulare, provoacă o amplificare în desfășurarea procesului penal, dincolo de limita ordinară a acestui proces, dar în vederea readucerii lui înlăuntrul acestei limite prin eventuala rejudecare a cauzei penale. Contestația în anulare se adresează instanței care a pronunțat hotărârea definitivă pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeași instanță, așa încât, contestația în anulare are caracterul de cale de atac de retractare. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen.

împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) – i) 1 C. proc. pen., cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1) C. proc.

pen. Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că, deși contestația în anulare a fost introdusă de condamnatul D.C. în termenul prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen. și deși motivele pe care se sprijină contestația sunt dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. - respectiv la lit. b) și e) –, cu toate acestea în sprijinul contestației nu s-au depus dovezi și nici nu au fost invocate eventuale dovezi care se află la dosar. Cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen.

presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiții, respectiv: - partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc ședința de judecată asupra recursului; - partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată a recursului, iar imposibilitatea de prezentare să se datoreze unor împrejurări având un caracter excepțional, de neînvins; - partea să fi fost și în imposibilitatea de a înștiința instanța de recurs despre împiedicarea sa de a se prezenta la judecată. Această imposibilitate are în vedere o împrejurare care a împiedicat partea să comunice în scris, prin telegramă, prin comunicare telefonică adresată instanței despre imposibilitatea de a se prezenta la judecată.

Ca atare, cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. impune ca partea ce-l invocă să facă dovada că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare, dovadă ce nu a fost efectuată în cauză de către contestatorul D.C., acesta nedepunând la dosar vreo probă în acest sens. Deși a susținut că, în perioada 18 octombrie 2006 – 18 august 2009 a fost încarcerat într-un penitenciar din Italia și că acesta ar fi motivul pentru care s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta la judecata recursului în fața Înaltei Curți și de a încunoștința instanța despre această împiedicare, contestatorul D.C.

nu a făcut decât dovada faptului că, la data de 14 iulie 2006 a ieșit din țară, plecând în Italia (a se vedea copia filei de pașaport de la fila 17 dosar). Din actele prezentate de contestator nu rezultă dacă acesta a mai revenit în țară și nici data pretinsei sale încarcerări. Totodată, contestatorul nu a făcut dovada faptului că a fost în imposibilitatea de a încunoștința instanța de recurs despre împiedicarea sa de a se prezenta la judecată. Referitor la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. – invocat, de asemenea, de D.C., Înalta Curte constată că, acesta există doar atunci când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1) C. proc.

pen. Din dispoziția legală mai sus menționată rezultă expres că una dintre condițiile esențiale pentru a exista acest caz de contestație în anulare este ca inculpatul să fi fost prezent la judecarea recursului. Or, în speță, această condiție nu este îndeplinită, întrucât contestatorul D.C. – intimat inculpat în recurs – nu a fost prezent la judecarea recursului. Având în vedere că, motivele de contestație în anulare invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 392 C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat D.C. împotriva Deciziei penale nr. 416 din 1 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 582/64/2007.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat D.C. împotriva Deciziei penale nr. 416 din 1 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 582/64/2007. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 noiembrie 2009.