ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5632/2004

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 89 din 11 mai 2004, pronunțată de Tribunalul Buzău, în dosarul nr. 468/2004, inculpatul R.V. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Conform art. 61 C. pen., a fost menținută liberarea condiționată pentru restul rămas neexecutat de 635 zile închisoare din pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 14 din 3 februarie 1998 a Tribunalului Ialomița. S-au aplicat inculpatului prevederile art. 71 raportat la art. 64 C. pen., privind pedeapsa accesorie.

Conform art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia, timpul reținerii și al arestării preventive de la 24 februarie 2004 la zi. În baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părții civile B.D.N. suma de 2.190.000 lei cu titlul de despăgubiri, reprezentând contravaloarea unui telefon mobil. Conform art. 170, cu referire la art. 169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea către inculpat a unei cartele telefonice SIM, valabilă în rețeaua O., ridicată de la acesta în faza de urmărire penală.

În baza art. 191 C. pen., inculpatul a fost obligat să plătească suma de 3.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.000.000 lei reprezentând onorariu apărător oficiu (400.000 lei în faza de urmărire și 600.000 lei în prima instanță), s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Buzău a reținut că, în noaptea de 21 februarie 2004, inculpatul, aflat în trenul rapid Brașov - Galați, în același compartiment cu partea vătămată B.D.N., pe perioada opririi trenului în stația Buzău, prin amenințarea cu un cuțit, a determinat-o pe partea vătămată să-i dea un telefon mobil marca Sony Ericson, în valoare de 6.000.000 lei, după care la pornirea trenului din stație a sărit din tren și a fugit.

În fața instanței de fond, inculpatul s-a apărat arătând că nu a săvârșit infracțiunea de tâlhărie și că în realitate a cumpărat telefonul mobil de la partea vătămată, contra sumei de 900.000 lei, diferența de 300.000 lei urmând să i-o dea ulterior în stația Buzău, unde avea de primit bani de la niște prieteni. Instanța de fond a înlăturat această apărare a inculpatului, având în vedere declarațiile părții vătămate, cât și comportarea inculpatului după săvârșirea faptei, respectiv împrejurarea că a sărit din tren, după ce acesta s-a pus în mișcare. Totodată, inculpatul nu a putut dovedi susținerile făcute, în sensul că în gara Buzău urma să primească suma de 300.000 lei de la niște prieteni, pe care intenționa să o dea părții vătămate în completarea sumei de 900.000 lei, cu care a pretins că a cumpărat telefonul mobil.

Împotriva sentinței primei instanțe, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și inculpatul. În apelul său, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei individualizări a sancțiunii aplicate inculpatului, pedeapsă pe care a considerat-o ca fiind prea mică. i nculpatul a criticat hotărârea instanței de fond, arătând că în mod greșit a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în condițiile în care nu există nici o probă certă din care să rezulte că el ar fi autorul acestei fapte. În subsidiar, inculpatul apelant a solicitat reducerea pedepsei aplicate de Tribunalul Buzău, pe care a considerat-o excesivă în raport de fapta reținută în sarcina sa.

Prin decizia penală nr. 384 din 8 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 5074/2004 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău. A fost desființată în parte sentința penală nr. 89 din 11 mai 2004, a Tribunalului Buzău numai în ceea ce privește latura penală a cauzei și, în rejudecare, a fost majorată la 8 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului R.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.V. A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a dedus arestarea preventivă a acestuia de la 24 februarie 2004 la zi.

A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.V. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 teza I C. proc. pen. În principal, inculpatul a susținut că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, solicitând achitarea sa în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., deoarece nu a deposedat-o pe partea vătămată de telefonul mobil. În subsidiar, inculpatul a solicitat casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, prin care i-a fost majorată pedeapsa la 8 ani închisoare și menținerea ca legală și temeinică a pedepsei de 7 ani închisoare, aplicată de prima instanță.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, instanța de apel a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Înalta Curte constată că invocarea nevinovăției în raport de fapta săvârșită, contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză. Simpla afirmație a unei stări de fapt fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile. Astfel, în fața instanței de fond, inculpatul a susținut într-o primă variantă că a cumpărat telefonul mobil de la partea vătămată B.D.N. contra sumei de 900.000 lei, apărare pe care, în mod corect, instanța de fond a înlăturat-o, față de declarațiile părții vătămate și ale martorilor audiați în cauză.

În fața instanței de apel, inculpatul a susținut o nouă variantă, afirmând că nu există nici o probă directă care să-l incrimineze și că atât partea vătămată cât și martorii, au revenit asupra declarațiilor lor, arătând că nu pot preciza dacă inculpatul ori altă persoană s-a aflat în tren la data săvârșirii infracțiunii de tâlhărie. Această apărare a inculpatului este infirmată de chiar declarațiile date de acesta în faza de urmărire penală, în care a recunoscut întâlnirea cu partea vătămată și faptul că „a cumpărat” un telefon mobil de la aceasta. La rândul lor, martorii H.G. și M.M., audiați în fața instanței, și-au menținut declarațiile date în faza de urmărire penală, confirmând prezența inculpatului în tren la data și ora comiterii infracțiunii de tâlhărie.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, pe baza probelor administrate în cauză a reținut o situație de fapt corectă, cât și împrejurarea că autorul infracțiunii este R.V. și nu o altă persoană. Din probele administrate în cauză, rezultă, în mod indubitabil că, la data de 21 februarie 2004, partea vătămată B.D. a plecat cu trenul rapid 733 din Brașov către Brăila, iar atunci când trenul a ajuns în stația C.F.R. Buzău, respectiv, în jurul orelor 19,30, în compartiment a intrat inculpatul R.V., care a scos un cuțit din buzunar, cerându-i părții vătămate să-i dea telefonul mobil pe care-l avea agățat la gât. La cererea agresorului, partea vătămată a scos cartela sa din telefonul mobil și a introdus-o pe cea a inculpatului, după care i-a dat acestuia telefonul.

Inculpatul a ieșit imediat din compartiment fugind către capătul vagonului. Deși a fost urmărit și prins de geacă de către partea vătămată, inculpatul a reușit să sară din trenul care se pusese în mișcare, rostogolindu-se pe peron. În cădere, inculpatul s-a lovit la mâna stângă, fapt care l-a determinat să se prezinte la Spitalul Județean Buzău, unde i s-au acordat îngrijiri medicale. Partea vătămată B.D.N. a relatat cele întâmplate martorilor H.G. și M.M., controlor și respectiv conductor tren, care l-au identificat pe inculpat ca fiind persoana ce fusese sancționată contravențional, întrucât călătorea fără bilet. Așa fiind, în mod corect, instanțele de fond și apel au înlăturat ca nesincere declarațiile inculpatului, din ansamblul probator administrat în cauză.

Nici cel de al doilea motiv de recurs invocat în subsidiar de inculpatul R.V. nu este fondat, pedeapsa aplicată acestuia de instanța de apel fiind corect individualizată.

Înalta Curte apreciază că în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările concrete ale comiterii faptei (inculpatul s-a înarmat cu un cuțit și a amenințat-o pe partea vătămată, profitând că aceasta se afla singură în compartiment), de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat, prin săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică și viața persoanei, cât și bunurile acesteia, de urmările faptei comise (inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată de un telefon mobil), dar și de conduita inculpatului, care a avut o poziție procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, de faptul că nu se află la primul impact cu legea penală, suferind anterior 7 condamnări, ultima fiind de 7 ani închisoare, aplicată de Tribunalul Ialomița prin sentința penală nr. 14/1998, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, o reducere a cuantumului pedepsei aplicate nu ar fi temeinică, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen.

și creând o disproporție între scopul și rezultatul acestora. Pe de o parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății ar crea un sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției, ar întreține climatul infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 384 din 8 septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Potrivit art. 385 17 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 24 februarie 2004 la 1 noiembrie 2004. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga pe recurentul inculpat să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 384 din 8 septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. d educe din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 24 februarie 2004 la 1 noiembrie 2004. o bligă recurentul inculpat să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. DEFINITIVĂ. Pronunțată în ședință publică, azi 1 noiembrie 2004.