ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10099/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10099/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4878 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții V.G. și V.E. (decedată), continuat

de moștenitorii V.G., V.R. și U.A., precum și de chematul în garanție M.B. prin

P.G. împotriva deciziei nr. 630/ A din 9 septembrie 2008, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Împotriva acestei decizii au declarat contestație în anulare, la data

de 27 aprilie 2009, contestatorii V.G., V.R. și U.A. (născută V.), invocând

omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul nr. 3 de recurs, prin care

s-a susținut că „hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea

dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, raportat

la soluția pronunțată la data de 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, prin care a admis recursul în interesul legii, cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

– 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești.

În drept au fost invocate prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cu care „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în

anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

Contestația în anulare este nefondată și urmează a fi respinsă pentru

considerentele ce succed.

Astfel, cum rezultă din considerentele deciziei ce face obiectul

contestației în anulare de față, instanța de recurs a analizat motivul 3 al recursului

declarat de V.G. și moștenitorii defunctei V.E. (decedată la 4 octombrie 2008),

respectiv V.G., V.A.O., V.R.G. (conform certificatului de calitate nr. 48 din

30 martie 2009) reținând că, în recursul în interesul legii s-a statuat cu

putere obligatorie pentru instanțe, ipoteza potrivit căreia, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr.

10/2001, și C.E.D.O., Convenția are prioritate și că această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

S-a susținut că, decizia instanței de apel nesocotește soluția dată în

recursul în interesul legii evocată, atâta timp cât, în motivarea acesteia,

instanța supremă a reținut că, după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este

admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să

urmeze procedura stabilită de legea specială, soluție anticipată legislativ

prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, că legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 numai în condițiile în care Legea nr. 10/2001, act normativ cu

caracter special ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C.

civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării și că, potrivit

prevederilor legii speciale, restituirea în natură este condiționată de

constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare [(art. 45

alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001)], iar în

cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent [(art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001)].

Ca atare, motivul contestației în anulare specială, reglementat de

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., neanalizarea unui

motiv de recurs, nu subzistă în cauză.

Nu ne aflăm în ipoteza în care, instanța de recurs, nu a făcut nici un

fel de referire la motivul de recurs, nu a examinat în ce măsură argumentele și

criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, omițându-le cu desăvârșire

și analizând cauza ca și cum ar fi fost investită cu soluționarea fondului

pricinii sau cu judecarea apelului.

Prin decizia nr. 630/ A din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel

București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în

apel a admis calea ordinară de atac, formulată de reclamanții A.A.A. și A.A.C.,

a schimbat sentința civilă nr. 1148 din 21 septembrie 2007 a Tribunalului

București și a admis acțiunea principală, în sensul că i-a obligat pe pârâții

V.G. și V.E. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților

A.A.A. și A.A.C., apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții V.G. și

V.E. în contradictoriu cu chematul în garanție M.B. prin P.G. și l-a obligat pe

acesta, la plata către pârâți a prețului din contractul de vânzare-cumpărare

nr. 3793/220720, încheiat la data de 25 martie 1997, reactualizat.

Constatând existența a două titluri de proprietate valabile, care

provin de la autori diferiți, instanța de apel a procedat la operațiunea

comparării acestora, conform principiilor jurisprudențiale constante, în

virtutea cărora are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui

titlu este mai bine caracterizat, aceasta fiind o aplicare a principiului „nemo

plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.(nimeni nu poate

transfera altuia, ceea ce el însuși nu are).

Raționamentul instanței de apel a fost menținut cu caracter irevocabil

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4878 din 10 aprilie

2009, ce face obiectul contestației în anulare de față, analiza motivului de

recurs privind aplicabilitatea deciziei în interesul legii, reprezentând o

confirmare a aplicării principiilor stabilite, instanța apreciind că analiza

cererii în revendicare ce s-a realizat prin compararea titlurilor, pe baza

criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. și a

Normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de

art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.A.D.O.L.F., și nu în considerarea

Legii nr. 10/2001.

Incontestabil că motivul de recurs a fost analizat de instanța supremă,

așa încât, nu se poate reforma decizia nr. 4878 din 10 aprilie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, nefiind incidente în cauză dispozițiile de strică

interpretare ale art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., cu referire la

neanalizarea motivului de recurs, referitor la soluția pronunțată de secțiile

unite prin care s-a admis recursul în interesul legii, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989,

formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești.

Este de observat că în analiza unui motiv de recurs, instanța de

control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare

argument al părții, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivul de

recurs, printr-o interpretare de principiu, unitară, ceea ce este cazul în

speță., stabilindu-se o proteguire a dreptului de proprietate în acord cu

principiile stipulate de C.E.D.O., aceasta având prioritate, din analiza amănunțită

a celorlalte motive, strâns legate de deslușirea corectă a raportului juridic

dedus judecății, deducându-se criteriile obiective pe baza cărora instanța de

recurs a pronunțat soluția.

În analiza celorlalte motive de recurs, amplu examinate prin conținutul

considerentelor, instanța de recurs a făcut aplicarea Convenției, argumentarea

în drept a constatării valabilității titlului statului pe dispozițiile art. 2

din Legea nr. 10/2001 fiind corectă, pentru că naționalizarea prin Decretul nr.

92/1950 este menționată expres la lit. a) în enumerarea modalităților de

preluare abuzivă, iar față de situația de fapt reținută în cazul concret dedus

judecății, Decretul nr. 92/1950 se încadrează în conținutul normelor de la lit.

i) a art. 2, care include în rândul preluărilor abuzive și pe cele fără titlul

valabil.

Pe cale de consecință, întrucât motivul de recurs a fost analizat de

instanță, nu se poate admite o contestație în anulare, pentru a schimba pe fond

soluția pronunțată în recurs, cu efectul vădit ca partea nemulțumită de

soluție, să o reformeze cu încălcarea unor reguli de procedură, strict și

limitativ reglementate de art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., astfel

cum a fost invocat.

Interpretarea instanței de recurs este în acord cu jurisprudența C.E.D.O.,

în materia dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Conform practicii și interpretărilor Curții Europene, ingerință în

exercițiul dreptului de proprietate al titularilor este considerată și vânzarea

de către stat sau autoritatea administrativ locală, a imobilelor în litigiu, cu

consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a

titularului dreptului.

În speță, instanța de recurs a aplicat principiile C.E.D.O. afirmând că

vânzarea de către stat a unui bun aparținând altuia, unor terți de bună

credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod

definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor,

constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.

Ca atare, premisa evaluării de legalitate este aceea a existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării

locuinței către chiriași, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei

persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată

din perspectiva reglementării interne asigurată de dispozițiile art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Astfel, argumentele din considerentele deciziei instanței de recurs au

fost amplu și analitic explicitate din perspectiva deslușirii raportului

juridic al dreptului de proprietate, referirile din considerentele instanței de

recurs, reprezentând o motivare a recursului, sub toate motivele invocate de părți,

incluzând și motivul 3 la care fac referire contestatorii.

În ceea ce privește inadmisibilitatea contestației în anulare, invocată

de intimați prin avocat, este de observat că, de principiu, legea reglementează

această cale extraordinară de atac, ca fiind admisibilă pentru motive de drept

comun, prevăzute de art. 317 C. proc. civ. și, ca o contestație în anulare

specială, conform art. 318 alin. (1) din același cod, în accepțiunea

legiuitorului, putând fi exercitată această cale extraordinară de atac de

retractare, pentru motivele expres și limitativ prevăzute în textele

procedurale la care s-a făcut referire, generic, neexaminarea unui motiv de

recurs putând deschide celui care a pierdut recursul accesul la exercitarea

acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, pentru motivul mai sus arătat, neexaminarea unui motiv de

recurs-contestația în anulare este, în principiu admisibilă, instanța având

însă de verificat, în fiecare caz, în concret, în ce măsura invocarea acestuia

este reală, funcție de această analiză a condițiilor exercitării având

competența de a se pronunța.

Înalta Curte apreciază că în cazul concret dedus judecății, nu sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art.

318 alin. (1) din același cod, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, iar

această omisiune să se fi produs din

greșeală.

În speță aceste condiții nu subzistă, așa încât instanța va respinge

contestația anulare, ca nefondată, față de considerentele mai sus expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii V.G., V.R. și

U.A. împotriva deciziei nr. 4878 din 10 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2009.