ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5408/2008

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea precizată introdusă la Tribunalul Hunedoara, secția civilă, sub nr. 8710 din 30 iulie 2004, reclamantul F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local al orașului Lupeni și SC C. SA Deva, obligarea la plata sumei de 102.722 Euro sau contravaloarea acestora în lei, reprezentând contravaloarea terenului situat pe raza localității Lupeni, înscris în C.F. nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1229 – 1231, 1232/1, 1232/2, 1233, 1234 și 1257, în suprafață de 5879 mp. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că numitul I.F. a moștenit terenul în litigiu împreună cu fratele său V., de la antecesorul său F.G.

Acesta a donat fiului său F.I. și soției, ½ din casă, în anul 1982, terenul aferent fiind trecut în proprietatea statului conform art. 2 din Legea nr. 58/1974. În vederea obținerii unor despăgubiri conforme cu valoarea reală a imobilului ce urma a fi expropriat, coproprietarii au partajat casa, însă, cu toate acestea, sumele achitate de stat au fost mult sub valoarea imobilului și, în conformitate cu prevederea Legii nr. 10/2001, reclamantul a încercat să-și valorifice dreptul la reparațiile prevăzute de acest act normativ, notificând în acest scop Prefectura Județului Hunedoara. S-a mai arătat că, răspunsul dat de instituția notificată l-a determinat să-și valorifice dreptul prin instanță și că investigațiile făcute au concluzionat că imobilul a fost utilizat, o parte pentru construcția unui drum și o parte pentru construcția unei mori și a unei fabrici de pâine.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 482 C. civ., ale Legii nr. 33/1994 și ale Convenției Europene pentru Drepturile Omului. Prin sentința civilă nr. 264 din 9 mai 2007, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea civilă, precizată, introdusă de reclamantul F.I., reținând, în esență, următoarele: Reclamantul F.I. este autorul notificării nr. 40/2001, transmisă la data de 11 iulie 2001, prin BNP D.E. din Petroșani, prin care alături de F.G.A. și F.C. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri bănești pentru suprafața de 2930 mp teren livadă, ce a fost expropriată de Statul Român de la antecesorii săi prin Decretul nr. 201/1981.

Din conținutul notificării rezultă că autorii săi aveau cunoștință de faptul că imobilul se afla în posesia SC S. SA Petroșani și că pe acesta s-a edificat o construcție cu destinația de moară, iar, prin adresa nr. 4460/2001, Prefectura Județului Hunedoara le-a recomandat acestora să se adreseze unității deținătoare în vederea soluționării pretențiilor lor bănești în condițiile Legii nr. 10/2001. Concluziile expertizei topografice efectuată în cauză au fost acelea că terenul expropriat antecesorului reclamantului, I.F., prin Decretul de expropriere nr. 409/1981, în suprafață de 3124 mp și prin Decretul de expropriere nr. 201/1981, în suprafață de 2930 mp, situat în C.F. nr. 843 Bărbăteni, nr. top.

1223 – 1231; 1232/1; 1232/2, 1233, 1234, 1257 de sub B 6, este ocupat efectiv de o arteră de circulație ce asigură accesul la moara Bărbăteni și de o platformă betonată, valoarea acestuia fiind estimată la suma de 2.329.084,433 lei (ROL). Contraexpertiza efectuată în cauză, la cererea intimatului Consiliul local al municipiului Lupeni, a identificat terenul în litigiu ca fiind înscris în cartea funciară nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1229, 1230 – 1231, 1232/1, 1232/2, 1233, 1234, 1237, stabilind că reclamantul folosește parcela 1 cu profil de casă, anexe, curți și grădină în suprafață reală de 1823 mp, și parcela 2 cu profil de grădină în suprafață reală de 2183 mp, în timp ce parcela 3 este ocupată efectiv de artera de circulație devenită Aleea Păcii, și parcela 4 este ocupată de platforma betonată și spațiul ce asigură accesul la moara Bărbăteni.

De asemenea, s-a reținut valoarea parcelelor în suprafață de 5879 mp la suma de 361.499 lei sau 102.722 Euro. Față de cele arătate, prima instanță a conchis că imobilul teren expropriat antecesorului reclamantului intră sub incidența art. 11 din Legea nr. 10/2001 și nicidecum sub incidența dispozițiilor Legii nr. 33/1994, care reglementând procedura exproprierilor imobiliare pentru cauză de utilitate publică se pretează doar situațiilor născute sub imperiul său și că, fiind o lege civilă, este de principiu că aceasta nu poate retroactiva.

Având în vedere petitul acțiunii precizate și temeiurile de drept invocate de reclamant în cauză, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținându-se totuși că, pentru parcelele 3 și 4, dreptul reclamantului la despăgubiri urmează a fi valorificat prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată, astfel încât comisia abilitată de legiuitor urmează să emită, prin decizie, titluri de despăgubiri sau să decidă, la nevoie, restituirea în natură a terenurilor. Prin decizia civilă nr. 308/A din 9 noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F.I., reținând următoarele: Reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 33/1994.

Potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel că solicitările apelantului, formulate în principal, de modificarea hotărârii, admiterii acțiunii și obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții de acordare a despăgubirilor sunt inadmisibile. În apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că, în apel, reclamantul nu poate invoca prevederile Legii nr. 10/2001. S-a apreciat că, primul motiv de apel, referitor la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, este de neprimit, deoarece în mod corect prima instanță a reținut că pentru imobilele în litigiu, expropriate, sunt incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și nicidecum dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Soluția de respingere a acțiunii întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994 se impune cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a stabilit cu putere obligatorie că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, în speță, acțiunea s-a introdus după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și privește imobilele expropriate în perioada sus menționată. Cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, întrucât, având în vedere principiul disponibilității și prevederile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., în mod corect instanța de fond nu a verificat temeinicia cererii de despăgubirii în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct.9 C. proc. civ., ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale imperative, după cum urmează: În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanța de apel a apreciat nelegal că acesta ar fi modificat, în apel, cauza și obiectul cererii, apreciind, sub acest aspect, că apelantul reclamant nu se putea prevala în apel de dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece temeiul juridic al acțiunii l-a constituit Legea nr. 33/1994. Or, față de constatările primei instanțe, așa cum au fost redate mai sus, nu reclamantul a modificat temeiul juridic al acțiunii.

Mai mult, în virtutea rolului său activ, instanța de fond, care nu este ținută de temeiul juridic al acțiunii introductive, a considerat că reclamantul pretinde despăgubiri doar în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, și, în raport de acest act normativ, a considerat că nu este abilitată să se pronunțe cu privire la măsurile reparatorii, acest atribut avându-l doar Comisia Centrală. Or, instanțele trebuiau să soluționeze pe fond cauza, fie în baza Legii nr. 33/1994, așa cum s-a indicat prin acțiunea introductivă, fie în baza Legii nr. 10/2001, cum a apreciat instanța de fond. Pe de altă parte, instanțele, în raport de temeiul juridic al acțiunii întemeiat și pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, nu puteau respinge acțiunea ca inadmisibilă, față de disponibilitatea părții de a uza de prevederile acestui act normativ.

Instanța de apel a avut în vedere practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 „că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/2004 nu-și mai găsesc aplicabilitatea, fără a ține seama că la data la care a fost introdusă acțiunea, decizia în interesul legii nu fusese emisă. De aceea, se concluzionează că față de notificarea depusă de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere și dispozitivul deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de apel trebuia să soluționeze pe fond acțiunea reclamantului în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât refuzul soluționării notificării deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție.

S-a mai arătat că, întrucât au trecut aproape patru ani de la introducerea acțiunii, este evident că interesul major și principal al reclamantului este acela de a primi o soluție pe fond cu privire la despăgubirile pretinse de acesta. Examinând decizia în raport de motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat pentru următoarele considerente: Critica formulată de reclamant potrivit căreia instanța de fond a calificat acțiunea drept o acțiune fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, iar în raport de această calificare a apreciat că numai Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor este abilitată să se pronunțe asupra unor notificări nesoluționate și că în virtutea rolului său activ aceasta trebuia să se pronunțe pe fondul cauzei, fie în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fie în raport de dispozițiile Legii nr. 33/1994, este nefondată.

Astfel temeiul juridic al acțiunii l-a constituit Legea nr. 33/1994, act normativ în raport de care instanțele de fond și apel au analizat dreptul reclamantului în raportul juridic dedus judecății. Prin motivele de apel formulate în termen, reclamantul a arătat că fiind calificată de către instanța de fond ca o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta trebuia analizată pe fond, deși precizează expres că temeiul juridic al acțiunii sale îl constituie dispozițiile Legii nr. 33/1994. De altfel, în mod corect a apreciat instanța de apel că prima instanță a analizat acțiunea în raport de temeiul juridic invocat de reclamant, Legea nr. 33/1994, și că aceasta nu a calificat acțiunea ca fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci, făcând trimitere la acest act normativ, a arătat că reclamantul are posibilitatea să-și valorifice dreptul dedus judecății în temeiul acestui act normativ.

Față de această constatare a primei instanțe, legal instanța de apel a apreciat că nu poate face o analiză a cauzei în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în apel, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri invocând dispozițiile Legii nr. 33/1994. În ceea ce privește critica, formulată de reclamant, privind nelegalitatea deciziei recurate, față de faptul că instanțele de fond și apel erau obligate să se pronunțe pe fondul cauzei este, de asemenea, nefondată.

Soluția respingerii acțiunii, pe excepție, pronunțată de prima instanță, menținută prin decizia recurată, este legală, deoarece prin decizia nr. LIII din data de 4 iunie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că „Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, secțiile unite ale instanței supreme au arătat, printre altele, că din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., teza ultimă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată, inclusiv pentru instanța supremă și, pentru că în prezenta cauză acțiunea s-a formulat la 30 iulie 2004, soluția pronunțată prin decizia atacată este data cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în sensul stabilit prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 308/A din 9 noiembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2008.