ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5408/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5408/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând, asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea precizată introdusă la

Tribunalul Hunedoara, secția civilă, sub nr. 8710 din 30 iulie 2004,

reclamantul F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local al orașului Lupeni și SC C. SA

Deva, obligarea la plata sumei de 102.722 Euro sau contravaloarea acestora în

lei, reprezentând contravaloarea terenului situat pe raza localității Lupeni,

înscris în C.F. nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1229 – 1231, 1232/1, 1232/2, 1233,

1234 și 1257, în suprafață de 5879 mp.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că numitul I.F. a moștenit terenul în litigiu împreună cu fratele său

V., de la antecesorul său F.G. Acesta a donat fiului său F.I. și soției,

½ din casă, în anul 1982, terenul aferent fiind trecut în proprietatea

statului conform art. 2 din Legea nr. 58/1974.

În vederea obținerii unor

despăgubiri conforme cu valoarea reală a imobilului ce urma a fi expropriat,

coproprietarii au partajat casa, însă, cu toate acestea, sumele achitate de

stat au fost mult sub valoarea imobilului și, în conformitate cu prevederea

Legii nr. 10/2001, reclamantul a încercat să-și valorifice dreptul la

reparațiile prevăzute de acest act normativ, notificând în acest scop

Prefectura Județului Hunedoara.

S-a mai arătat că, răspunsul dat de

instituția notificată l-a determinat să-și valorifice dreptul prin instanță și

că investigațiile făcute au concluzionat că imobilul a fost utilizat, o parte

pentru construcția unui drum și o parte pentru construcția unei mori și a unei

fabrici de pâine.

În drept s-au invocat dispozițiile

art. 482 C. civ., ale Legii nr. 33/1994 și ale Convenției Europene pentru

Drepturile Omului.

Prin sentința civilă nr. 264 din 9

mai 2007, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea civilă, precizată, introdusă

de reclamantul F.I., reținând, în esență, următoarele:

Reclamantul F.I. este autorul

notificării nr. 40/2001, transmisă la data de 11 iulie 2001, prin BNP D.E. din

Petroșani, prin care alături de F.G.A. și F.C. au solicitat, în temeiul Legii

nr. 10/2001, despăgubiri bănești pentru suprafața de 2930 mp teren livadă, ce a

fost expropriată de Statul Român de la antecesorii săi prin Decretul nr.

201/1981.

Din conținutul notificării rezultă

că autorii săi aveau cunoștință de faptul că imobilul se afla în posesia SC S.

SA Petroșani și că pe acesta s-a edificat o construcție cu destinația de moară,

iar, prin adresa nr. 4460/2001, Prefectura Județului Hunedoara le-a recomandat

acestora să se adreseze unității deținătoare în vederea soluționării

pretențiilor lor bănești în condițiile Legii nr. 10/2001.

Concluziile expertizei topografice

efectuată în cauză au fost acelea că terenul expropriat antecesorului

reclamantului, I.F., prin Decretul de expropriere nr. 409/1981, în suprafață de

3124 mp și prin Decretul de expropriere nr. 201/1981, în suprafață de 2930 mp,

situat în C.F. nr. 843 Bărbăteni, nr. top. 1223 – 1231; 1232/1; 1232/2, 1233,

1234, 1257 de sub B 6, este ocupat efectiv de o arteră de circulație ce asigură

accesul la moara Bărbăteni și de o platformă betonată, valoarea acestuia fiind

estimată la suma de 2.329.084,433 lei (ROL).

Contraexpertiza efectuată în cauză,

la cererea intimatului Consiliul local al municipiului Lupeni, a identificat

terenul în litigiu ca fiind înscris în cartea funciară nr. 843 Bărbăteni, nr.

top. 1229, 1230 – 1231, 1232/1, 1232/2, 1233, 1234, 1237, stabilind că

reclamantul folosește parcela 1 cu profil de casă, anexe, curți și grădină în

suprafață reală de 1823 mp, și parcela 2 cu profil de grădină în suprafață

reală de 2183 mp, în timp ce parcela 3 este ocupată efectiv de artera de

circulație devenită Aleea Păcii, și parcela 4 este ocupată de platforma

betonată și spațiul ce asigură accesul la moara Bărbăteni.

De asemenea, s-a reținut valoarea

parcelelor în suprafață de 5879 mp la suma de 361.499 lei sau 102.722 Euro.

Față de cele arătate, prima instanță

a conchis că imobilul teren expropriat antecesorului reclamantului intră sub

incidența art. 11 din Legea nr. 10/2001 și nicidecum sub incidența

dispozițiilor Legii nr. 33/1994, care reglementând procedura exproprierilor

imobiliare pentru cauză de utilitate publică se pretează doar situațiilor

născute sub imperiul său și că, fiind o lege civilă, este de principiu că

aceasta nu poate retroactiva.

Având în vedere petitul acțiunii

precizate și temeiurile de drept invocate de reclamant în cauză, prima instanță

a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținându-se totuși că, pentru parcelele 3

și 4, dreptul reclamantului la despăgubiri urmează a fi valorificat prin procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată, astfel încât comisia abilitată de

legiuitor urmează să emită, prin decizie, titluri de despăgubiri sau să decidă,

la nevoie, restituirea în natură a terenurilor.

Prin decizia civilă nr. 308/A din 9

noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul F.I., reținând următoarele:

Reclamantul a formulat cerere de

chemare în judecată având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul

expropriat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, întemeiată în drept pe

prevederile Legii nr. 33/1994.

Potrivit dispozițiilor art. 294 C.

proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel

că solicitările apelantului, formulate în principal, de modificarea hotărârii,

admiterii acțiunii și obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții de

acordare a despăgubirilor sunt inadmisibile.

În apel nu se poate schimba cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că, în apel, reclamantul nu

poate invoca prevederile Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că, primul motiv de

apel, referitor la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, este de neprimit,

deoarece în mod corect prima instanță a reținut că pentru imobilele în litigiu,

expropriate, sunt incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și

nicidecum dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Soluția de respingere a acțiunii

întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994 se impune cu atât mai mult cu cât

prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, s-a stabilit cu putere obligatorie că dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate

în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, acțiunea s-a introdus

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și privește imobilele expropriate

în perioada sus menționată.

Cel de-al doilea motiv de apel a

fost apreciat ca nefondat, întrucât, având în vedere principiul

disponibilității și prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod corect

instanța de fond nu a verificat temeinicia cererii de despăgubirii în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul F.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304

pct.9 C. proc. civ., ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale

imperative, după cum urmează:

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamantul a arătat că instanța de apel a apreciat nelegal că acesta

ar fi modificat, în apel, cauza și obiectul cererii, apreciind, sub acest

aspect, că apelantul reclamant nu se putea prevala în apel de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, deoarece temeiul juridic al acțiunii l-a constituit Legea

nr. 33/1994.

Or, față de constatările primei

instanțe, așa cum au fost redate mai sus, nu reclamantul a modificat temeiul

juridic al acțiunii. Mai mult, în virtutea rolului său activ, instanța de fond,

care nu este ținută de temeiul juridic al acțiunii introductive, a considerat

că reclamantul pretinde despăgubiri doar în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001, și, în raport de acest act normativ, a considerat că nu este

abilitată să se pronunțe cu privire la măsurile reparatorii, acest atribut

avându-l doar Comisia Centrală.

Or, instanțele trebuiau să

soluționeze pe fond cauza, fie în baza Legii nr. 33/1994, așa cum s-a indicat

prin acțiunea introductivă, fie în baza Legii nr. 10/2001, cum a apreciat

instanța de fond.

Pe de altă parte, instanțele, în

raport de temeiul juridic al acțiunii întemeiat și pe dispozițiile Legii nr.

33/1994, nu puteau respinge acțiunea ca inadmisibilă, față de disponibilitatea

părții de a uza de prevederile acestui act normativ.

Instanța de apel a avut în vedere

practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat prin

decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 „că după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/2004 nu-și mai găsesc

aplicabilitatea, fără a ține seama că la data la care a fost introdusă

acțiunea, decizia în interesul legii nu fusese emisă.

De aceea, se concluzionează că față

de notificarea depusă de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, având în

vedere și dispozitivul deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de apel trebuia să soluționeze pe

fond acțiunea reclamantului în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu

atât mai mult cu cât refuzul soluționării notificării deschide persoanei

îndreptățite accesul la justiție.

S-a mai arătat că, întrucât au

trecut aproape patru ani de la introducerea acțiunii, este evident că interesul

major și principal al reclamantului este acela de a primi o soluție pe fond cu

privire la despăgubirile pretinse de acesta.

Examinând decizia în raport de

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:

Critica formulată de reclamant

potrivit căreia instanța de fond a calificat acțiunea drept o acțiune

fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, iar în raport de

această calificare a apreciat că numai Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor este abilitată să se pronunțe asupra unor notificări

nesoluționate și că în virtutea rolului său activ aceasta trebuia să se

pronunțe pe fondul cauzei, fie în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fie

în raport de dispozițiile Legii nr. 33/1994, este nefondată.

Astfel temeiul juridic al acțiunii

l-a constituit Legea nr. 33/1994, act normativ în raport de care instanțele de

fond și apel au analizat dreptul reclamantului în raportul juridic dedus

judecății.

Prin motivele de apel formulate în

termen, reclamantul a arătat că fiind calificată de către instanța de fond ca o

acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta trebuia analizată

pe fond, deși precizează expres că temeiul juridic al acțiunii sale îl

constituie dispozițiile Legii nr. 33/1994.

De altfel, în mod corect a apreciat

instanța de apel că prima instanță a analizat acțiunea în raport de temeiul

juridic invocat de reclamant, Legea nr. 33/1994, și că aceasta nu a calificat

acțiunea ca fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci, făcând

trimitere la acest act normativ, a arătat că reclamantul are posibilitatea

să-și valorifice dreptul dedus judecății în temeiul acestui act normativ.

Față de această constatare a primei

instanțe, legal instanța de apel a apreciat că nu poate face o analiză a cauzei

în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în apel, deoarece aceasta ar

echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce este

inadmisibil în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar

recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri

invocând dispozițiile Legii nr. 33/1994.

În ceea ce privește critica,

formulată de reclamant, privind nelegalitatea deciziei recurate, față de faptul

că instanțele de fond și apel erau obligate să se pronunțe pe fondul cauzei

este, de asemenea, nefondată.

Soluția respingerii acțiunii, pe

excepție, pronunțată de prima instanță, menținută prin decizia recurată, este

legală, deoarece prin decizia nr. LIII din data de 4 iunie 2007, Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că „Dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se

interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Prin decizia pronunțată în recursul

în interesul legii, secțiile unite ale instanței supreme au arătat, printre

altele, că din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai

caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul

imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune

ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără

aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate

celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., teza ultimă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul

recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată,

inclusiv pentru instanța supremă și, pentru că în prezenta cauză acțiunea s-a

formulat la 30 iulie 2004, soluția pronunțată prin decizia atacată este data cu

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în sensul stabilit prin decizia

pronunțată în recursul în interesul legii.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamanți se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 308/A din 9 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 octombrie 2008.