ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 26.09.2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2008

HOTĂRÂRE
26.09.2008
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 30 iulie

2004, reclamantul F.I. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și consiliul local al municipiului Lupeni,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige pe pârâți

la plata sumei de 25.543 dolari SUA, reprezentând contravaloarea suprafeței de

3.649 mp teren expropriat sau contravaloarea în lei la momentul despăgubirii

efective.

Prin sentința civilă nr. 265 din 9

mai 2007 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, acțiunea reclamantului a fost

respinsă cu următoarea motivare:

Reclamantul este moștenitor

testamentar al defunctului F.V., care a deținut în proprietate cota parte de

½ din imobilul înscris în C.F. 487 Bărbăteni, nr. topo 1624/2/2, imobil

care a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică prin Decretul nr.

104/1981 și respectiv prin Decretul nr. 371/1985.

La situația de fapt reținută,

tribunalul a considerat că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, pe

dispozițiile căreia și-a întemeiat reclamantul acțiunea, ci dispozițiile Legii

nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.

Or, reclamantul nu a urmat procedura

specială impusă de Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a formulat notificare în

termenul prevăzut de acest act normativ pentru a obține măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul expropriat.

Prin decizia civilă nr. 309 din 9

noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În mod corect prima instanță a

reținut că pentru imobilele expropriate sunt incidente dispozițiile art. 11 din

Legea nr. 10/2001 și nu cele ale Legii nr. 33/1994.

Soluția de respingere a acțiunii

este cu atât mai întemeiată cu cât prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit cu putere obligatorie

că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză

de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile

expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului formulată în fața

instanței de apel de a obliga pe pârâți la emiterea unei dispoziții de acordare

a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, curtea de apel a arătat că

aceasta reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi formulată în această fază

procesuală, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Față de dispozițiile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ. și de principiul disponibilității, în mod corect nu s-a putut

verifica nici de către prima instanță cererea de despăgubiri în condițiile

Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, invocând următoarele motive:

În mod greșit instanța de apel a

reținut că reclamantul și-ar fi modificat în această fază procesuală cauza și

obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanța nu era ținută de

temeiul juridic indicat de reclamant în cerere, ci trebuia să facă propria

calificare a acesteia și să o soluționeze pe fond, fie în baza Legii nr.

33/1994, așa cum a indicat reclamantul în acțiune, fie în baza Legii nr.

10/2001, așa cum a apreciat prima instanță că ar fi trebuit formulată cererea.

Neprocedând astfel, instanța de apel

a săvârșit un act de denegare de justiție.

În condițiile în care a reținut că

reclamantul și-a fundamentat cererea pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,

instanța ar fi trebuit să se raporteze la acest temei juridic și pe cale de

consecință, să stabilească dacă terenul în litigiu a fost folosit în scopul

pentru care a fost expropriat, dacă s-a respectat termenul prevăzut de lege și

dacă s-a făcut sau nu vreo declarație de utilitate publică.

În ceea ce privește decizia nr. 53

din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

recurentul susține că aceasta nu fusese adoptată la data introducerii acțiunii,

așa încât nu i se poate reproșa că nu a avut în vedere temeiul juridic corect.

Față de dispozitivul menționatei

decizii, instanța ar fi trebuit să verifice acțiunea reclamantului pe fond prin

prisma Legii nr. 10/2001, deoarece instanța supremă a statuat în mod constant

că în cazul în care entitatea sesizată nu soluționează notificarea, persoana

care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii are deschisă calea

accesului la justiție.

În drept, recurentul și-a

fundamentat criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații au depus la dosar

întâmpinare și, respectiv, concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

În mod corect curtea de apel a

reținut că reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată pentru plata

de despăgubiri datorate ca urmare a exproprierii imobilului autorului său

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și că solicitarea acestuia de a se

soluționa cererea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, formulată direct

în apel, nu poate fi primită, deoarece presupune o schimbare a cauzei cererii

de chemare în judecată.

Chiar dacă reclamantul urmărește

același scop și anume, obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

un imobil expropriat, acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și

cea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, au nu doar temeiuri juridice

diferite, dar presupun verificări diferite și pot conduce la soluții diferite,

inclusiv în ceea ce privește procedura acordării acestor măsuri și natura

acestora.

Nici în ceea ce privește obligația

instanței de a califica în mod corect cererea de chemare în judecată, despre

care recurentul pretinde că ar fi fost încălcată, critica acestuia nu este

întemeiată.

Reclamantul a formulat în termen

neechivoci o cerere de despăgubire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994

și nu o contestație prin care să solicite, după caz, anularea dispoziției ori

deciziei motivate a unității deținătoare sau sancționarea refuzului acesteia de

a soluționa notificarea formulată de reclamant, pentru ca instanța, în baza

rolului activ, să fi putut pune în discuție și recalifica acțiunea ca fiind o

contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Așadar, stabilind că reclamantul a

sesizat instanța cu acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, prin

care a solicitat despăgubiri pentru un imobil expropriat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, în mod legal tribunalul a respins acțiunea, iar curtea

de apel a confirmat această soluție.

Aceasta deoarece imobilele

expropriate în perioada de referință anterior menționată intră în câmpul de

aplicare al legii speciale, Legea nr. 10/2001, ceea ce exclude aplicabilitatea

legii-cadru în materie de expropriere, Legea nr. 33/1994, astfel cum s-a

statuat prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Faptul că la data sesizării

instanței de către reclamant această decizie încă nu fusese pronunțată nu are

relevanță.

Adoptarea deciziei în interesul

legii a fost necesară pentru unificarea practicii în materie și ea este de

imediată aplicare, litigiile în care nu poate produce efecte fiind doar cele

irevocabil soluționate.

Acestea sunt considerentele pentru

care în mod corect instanțele anterioare nu au soluționat pe fond cererea

reclamantului, fără ca aceasta să constituie o denegare de dreptate.

În cazul în care așa cum susține

reclamantul în recurs, există o notificare formulată în temeiul Legii nr.

10/2001 pe care entitatea juridică sesizată nu a soluționat-o, acesta are

deschisă calea accesului la justiție, însă în condițiile și în temeiul legii

speciale.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de

reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 309 A din 9 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie

2008.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2008-10-02
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5408/2008
Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea precizată introdusă la Tribunalul Hunedoara, secția civilă, sub nr. 8710 din 30 iulie 2004, reclamantul F.I. a solicitat, în co
ÎCCJ 2008-11-20
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7261/2008
Instanța de recurs a reținut că „instanțele trebuiau să constate, că așa cum au precizat reclamanții, atât în scris cât și verbal, acțiunea promovată viza readucerea în proprietatea lor a unui imobil ce le fusese expropriat și că din aceast
ÎCCJ 2007-01-30
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 797/2007
reclamantului cu motivarea că antecesorii acestuia, C.S. și C.V. au fost proprietari tabulari asupra terenului de 3350 mp înscris în C.F. 5116 Alba Iulia nr.top.2628/1/1, până în anul 1980 când imobilul a fost expropriat în baza Decretului
ÎCCJ 2006-05-30
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5300/2006
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția civilă, la 22 iulie 2003, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâț
ÎCCJ 2008-11-04
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2008
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Tribunalul Hunedoara, secția civilă, prin sentința nr. 491 din 7 decembrie 2007, a respins contestația formulată de reclamantul L.P. în con
Sursă