ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 174 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, s-a respins excepția de tardivitate a precizării contestației, invocată de către pârâtul Primarul municipiului Deva; s-a admis contestația formulată de către contestatoarea B.E., decedată la 13 ianuarie 2006, continuată și precizată de B.P., în calitate de moștenitor; s-a anulat, parțial, dispoziția nr. 1098/2005, emisă de pârât; s-a dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 260 mp, înscris în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, situat în Deva, cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii, conform expertizei judiciare topografice întocmite de expert L.V.; s-a dispus intabularea imobilului în cartea funciară sub expresia topografică nouă, propusă de expert, și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată.

In pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 1098/2005, pârâtul a constatat calitatea autorului notificării înregistrată sub nr. 181/2001, prin B.E.J. B.A., din Deva, de persoană îndreptățită la reparații reglementate de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Deva, preluat, abuziv, de către statul comunist. Prin aceeași decizie s-a constatat că imobilul înscris în C.F. 1411 Deva nr.top.808/2, în suprafață tabulară de 964,8 mp, teren cu casă și grădină, a fost expropriat parțial, pentru suprafața de 260 mp și construcții, prin Decretul de expropriere nr. 231/1982, din proprietatea autoarei notificării, B.E., contra unei despăgubiri în sumă de 6.949 lei.

A constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât construcțiile s-au demolat, iar terenul aferent este ocupat integral și efectiv de blocuri de locuință. Prin decizia respectivă s-a constatat atât calitatea autorului, de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, în limita sumei de 211.381.000 ROL, cât și situația imobilului notificat de a fi inclus în categoria imobilelor preluate abuziv de stat, al căror regim este reglementat de Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 9 din actul normativ sus­menționat, care prevăd regula restituirii în natură a imobilelor care cad sub incidența acestei legi, iar, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, prin compensare cu bunuri sau servicii ori despăgubiri în condițiile legii speciale, instanța a admis cererea reclamantului de efectuare a unei expertize judiciare privind identificarea unei suprafețe de teren pe raza municipiului Deva, care să poată fi restituită în natură, în condițiile art. 11 alin. (8) din această lege, expertiză întocmit de expert L.V. Acesta a identificat o suprafață de 260 mp, înscrisă în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, situată în Deva, cu vecinătățile indicate de expert, teren cu privire la care instanța a dispus restituirea în natură către reclamant.

În ceea ce privește excepția tardivității introducerii contestației și excepția perimării, instanța le-a soluționat conform încheierii din data de 16 ianuarie 2008. Referitor la excepția tardivității introducerii contestației, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen de 30 de zile pentru contestarea acesteia, calculat de la comunicare. Or, în speță, data comunicării dispoziției este 21 iunie 2005, iar data trimiterii contestației, prin poștă, către prima instanță, este 25 iulie 2005, cererea reclamantei încadrându-se, astfel, în termenul menționat. In privința excepției perimării contestației, s-a susținut, de către pârât, că aceasta operează deoarece, între data suspendării soluționării cauzei și data înregistrării cererii de repunere pe rol a acesteia, s-a scurs mai mult de un an.

Instanța a dispus suspendarea judecării litigiului în temeiul art. 51 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 244 C. proc. civ. Art. 51, în varianta aplicabilă la momentul suspendării cauzei, prevedea abilitarea Guvernului de a emite norme metodologice pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Ca atare, suspendarea dispusă de instanță, la cererea reclamantei și în considerarea prevederilor art. 51, a dăinuit, conform art. 244 C. proc. civ., până la emiterea, de către Guvernul României, a Normelor metodologice de executare a prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri în echivalentul imobilelor notificate. Aceste norme de aplicare unitară au fost emise la 7 martie 2007, fiind publicate în M.Of.

nr. 227 din 3 aprilie 2008, procedura de acordare a despăgubirilor concretizându-se prin O.G. nr. 81/2007. In consecință, nu poate fi vorba despre perimarea cauzei. Pârâtul a invocat și excepția tardivității precizării contestației, sub aspectul restituirii în echivalent, prin compensare, a imobilului notificat. Or, prin contestația formulată, încă de la început, autorul notificării și-a exprimat nemulțumirea în privința modalității reparatorii și a limitei sumelor stabilite în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de către stat. Așadar, împrejurarea că, la un termen ulterior repunerii cauzei pe rol, reclamantul B.P. a precizat, în concret, că solicită atribuirea unui teren în compensare pe raza municipiului Deva nu echivalează cu o modificare a acțiunii în sensul art. 132 C. proc.

civ. Prin încheierea pronunțată, în camera de consiliu, în data de 8 ianuarie 2009, Tribunalul Hunedoara a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul B.P.M., cu privire la îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 174/2008, pronunțată de aceeași instanță, în sensul că a dispus completarea, în întreaga hotărâre, a prenumelui contestatorului, prin inserarea substantivului propriu de „M.", celui de P. A rectificat hotărârea, în sensul că a trecut atât în considerente, cât și în dispozitiv, sintagma „fără cheltuieli de judecată". Î mpotriva sentinței civile sus-menționate a declarat apel pârâtul Primarul municipiului Deva, care a fost respins prin decizia nr. 113 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Curtea de Apel a constatat ca fiind neîntemeiate criticile privind desființarea încheierii de ședință din 16 ianuarie 2008, prin care a fost respinsă cererea de constatare a perimării, neexistând împrejurări care să se circumscrie admiterii excepției, conform art. 248 C. proc. civ. Comunicarea încheierii de suspendare a soluționării cauzei, din data de 25 ianuarie 2006, s-a tăcut cu încălcarea normelor procesuale civile, care atrag nulitatea acelui act de procedură. Î ncheierea s-a dat la 25 ianuarie 2006, când titulara contestației, B.E., era decedată, deces înregistrat la 13 ianuarie 2006, conform certificatului de moștenitor depus la dosar, iar comunicarea s-a făcut pe numele acesteia, la 2 februarie 2006, cu o persoană care nu mai era în viață și la adresa acesteia.

In consecință, în mod corect, prima instanță a respins excepția. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 103 alin. (1) și art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Motivul de apel privind tardivitatea precizării contestației, referitoare la solicitarea atribuirii unui alt teren decât cel notificat, în compensare, a fost considerat, de asemenea, nefondat. S-au avut în vedere dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, privind regula restituirii în natură, precum și, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu bunuri și servicii ori despăgubiri în condițiile legii speciale, când nu este posibilă restituirea în natură.

De altfel, pe durata suspendării, legea cadru a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, sub aspectul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptățite; or, când restituirea în natură se impune a fi analizată prioritar oricărei alte forme de despăgubire, prin însăși legea specială, nu se poate susține că acea precizare s-a făcut cu încălcarea normelor procesual civile, respectiv a art. 132 C. proc. civ. In măsura în care expertiza topo a identificat terenul ce putea fi atribuit în compensare, restituirea în aceste condiții este judicioasă și se circumscrie dispozițiilor legii cadru, astfel încât, nici sub acest aspect, criticile nu sunt fondate. Terenul identificat de expert corespunde, din punct de vedere al gradului de bonitate și funcționalitate, ca și al sferei de amplasament, cu cel expropriat, care nu mai poate fi restituit în natură.

Prin urmare, s-a făcut o corectă analiză a stării de fapt și de drept cu privire la teren, în raport de dispozițiile legii cadru, referitoare la acordarea, prin compensare, a altui imobil, ca măsură cu caracter reparatoriu. Excepția tardivității apelului, invocată de către reclamant, este nefondată în raport de dispozițiile art. 101 și art. 104 C. proc. civ., precum și de data comunicării sentinței apelate și a înregistrării căii de atac.

Î mpotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Deva, criticând-o pentru următoarele motive: 1. In mod greșit a fost respinsă excepția tardivității înregistrării contestației față de data comunicării dispoziției atacate, respectiv 21 iunie 2005, și data depunerii, la poștă, a contestației, 25 iulie 2005, după cum rezultă din înscrisul existent la fila 9 din dosarul de fond, contestația putând fi depusă, cel mai târziu, până în data de 22 iulie 2005. 2. Excepția perimării contestației a fost, de asemenea, respinsă în mod neîntemeiat. La termenul din 25 ianuarie 2006, reprezentantul reclamantei a solicitat suspendarea, sens în care s-a dispus această măsură, conform încheierii pronunțate la aceeași dată, la cererea părții și în raport de dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001.

La data de 3 octombrie 2007, cu depășirea termenului de un an, reglementat de art. 248 C. proc. civ., instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru perimare. Față de dispozițiile art. 102 C. proc. civ., care prevăd că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel, recurentul consideră că termenul de un an trebuia calculat, în speță, nu de la momentul comunicării încheierii de suspendare, ci de la momentul dispunerii măsurii suspendării, respectiv de la 25 ianuarie 2006. Î n ceea ce privește nulitatea încheierilor, deci și a celei de suspendare, invocată de moștenitorul reclamantei, pentru lipsa mandatului de reprezentare, existența dreptului de reprezentare nu este condiționată de existența mandatului scris la dosarul cauzei.

Conform dispozițiilor art. 68 alin. (2) și art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul poate reprezenta o parte, în fața instanței, chiar și fără mandat, dacă interesul părții justifică o astfel de excepție. Avocatul semnatar al contestației, care a reprezentat-o pe reclamanta decedată și la momentul suspendării cauzei, a formulat o astfel de cerere în interesul părții, invocând dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă în acel moment. Î n consecință, se poate reține și o asemenea modalitate de reprezentare a părții, de către avocat. Pe de altă parte, mandatul nu încetează prin decesul mandantului, ci doar dacă mandatul este revocat, în mod expres, de către moștenitori, împrejurare care nu este incidență în cauză.

Nu se poate reține nici culpa instanței pentru faptul că a comunicat încheierea de suspendare la domiciliul părții reclamante, decedată anterior acestui act de procedură. Pârâtul invocă și caracterul indivizibil al succesiunii, moștenitorilor unei părți decedate fiindu-le transmisă obligația de a se interesa de soarta procesului pentru evitarea perimării acțiunii, împotriva lor curgând termenul de un an. În concluzie, încheierea din 16 ianuarie 2008, prin care s-a respins excepția perimării, este nelegală, recurentul solicitând admiterea excepției și constatarea perimării acțiunii. 3. In mod greșit, instanța de apel a analizat excepția tardivității precizării contestației doar prin raportare la art. 132 C. proc.

civ., nu și la art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului, la data de 27 iulie 2005, reclamanta a solicitat anularea, în parte, a dispoziției nr. 1098/2005, în ceea ce privește măsurile reparatorii acordate pentru suprafața de teren de 260 mp și construcție, sub aspectul cuantumului sumei acordate, cât și a formei măsurilor reparatorii, partea pretinzând obligarea pârâtului la despăgubiri bănești în cuantum de 700.000.000 lei, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. După repunerea pe rol a cauzei, la 3 octombrie 2007, apărătorul contestatorului a schimbat radical pretențiile părților, fără să fi formulat, în prealabil, măcar o precizare a contestației, solicitând, în probațiune, efectuarea unei expertize cu încă un obiectiv, și anume identificarea unui alt teren, în suprafață de 260 mp, de aceeași categorie de folosință și natură cu cel expropriat, imposibil de restituit în natură.

Prin raportul de expertiză s-a identificat un alt teren, din C.F. 1170 Deva, proprietatea orașului Deva, contestatorul înțelegând în final, să-și precizeze acțiunea la termenul de judecată din 21 mai 2008, în sensul de a solicita restituirea, prin compensare, a terenului identificat de expert. Cererea de restituire a terenului prin compensare este tardivă în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, precizarea contestației inițiale, prin care se formulează cereri noi, trebuia, la rândul ei, formulată în termenul legal de 30 zile de la comunicarea dispoziției, în caz contrar, partea fiind decăzută din dreptul de a o mai formula.

Cererea este tardivă și față de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează posibilitatea reclamantului de a-și modifica acțiunea până la prima zi de înfățișare. In speță, această modificare a avut loc după aproximativ 2 ani de la data înregistrării contestației. De asemenea, cererea de acordare a terenului în compensare încalcă și principiul disponibilității autorității învestite cu soluționarea notificării. Î n cadrul procedurii administrative, chiar și prin contestația îndreptată împotriva dispoziției emise, contestatorii au solicitat strict acordarea de despăgubiri bănești. Cererea de restituire în natură, prin compensare, efectuată în fața instanței, trebuia respinsă deoarece reclamantul nu a învestit, în prealabil, Primarul municipiului Deva, în faza administrativă, cu o asemenea solicitare.

In plus, solicitarea contestatorului, de acordare, în compensare, a unui alt bun sau serviciu decât cele afișate lunar ca fiind disponibile, încalcă și dispozițiile art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001. 4. In ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, în mod nelegal, pârâtul a fost obligat la plata onorariului de expert, instanța de apel neanalizând acest motiv. Cum reclamanta nu a formulat o cerere de acordare a unui teren în compensare, este fără dubiu că nu se poate reține culpa pârâtului determinat de neanalizarea, în faza administrativă, a unei asemenea posibilități. Formulând o asemenea cerere în faza judiciară, cădea în sarcina reclamantului să administreze probe pentru identificarea unui teren în compensare și, în consecință, să plătească cheltuielile aferente.

Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, admiterea excepțiilor invocate prin motivele de recurs, iar pe fond, respingerea contestației și exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată. In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La dosar a depus întâmpinare intimatul reclamant B.P.M., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în ceea ce privește criticile de nelegalitate, și art. 304 pct. 7 din același cod, în privința criticilor referitoare la omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la greșita stabilire a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. In legătură cu motivul de recurs privind tardivitatea înregistrării contestației, o astfel de susținere nu a fost invocată și în apel, dar excepția tardivității contestației este o excepție absolută, care poate fi invocată în orice fază procesuală, astfel încât prezenta instanță va proceda la verificarea criticii respective.

Conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării contestației care formează obiectul dosarului de față [art. 26 alin. (3) din Lege, în forma actuală], în cazul în care persoana îndreptățită era nemulțumită de oferta efectuată de unitatea deținătoare, prin dispoziția de soluționare a notificării, avea posibilitatea atacării acestui act în termen de 30 de zile de la data comunicării. Î n condițiile art. 101 alin. (1) și art. 104 C. proc. civ., termenele pe zile se calculează pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de început și nici ziua de sfârșit a termenului, iar actul de procedură trimis, prin poștă, la instanța de judecată, este socotit ca fiind îndeplinit în termen dacă a fost predat recomandat, la oficiul poștal, înainte de împlinirea termenului.

Potrivit ștampilei aplicate pe plicul cu care s-a trimis dispoziția contestată, către B.P., soțul reclamantei B.E., predecedat acesteia și semnatar al notificării bunului în litigiu, alături de aceasta, dispoziția nr. 1098/2005, emisă de pârât, a fost comunicată la data de 21 iunie 2005 (verso fila 98 dosar fond), contestația fiind predată la poștă, de B.E., la data de 20 iulie 2005, după cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul atașat cererii de chemare în judecată (fila 9 același dosar). Termenul de 30 de zile, pentru înregistrarea contestației, calculat de la 21 iunie 2005, în condițiile textelor de lege sus-menționate, expira la 22 iulie 2005, contestația fiind trimisă, prin poștă, la 20 iulie 2005, către Tribunalul Hunedoara, în consecință, înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac.

Data de 25 iulie 2005, reținută, de prima instanță, ca fiind data comunicării, prin poștă, a contestației, reprezintă, în realitate, data la care cererea a ajuns la oficiul poștal de tranzit, de unde se expediază, către destinatari, scrisorile primite, iar nu data predării acțiunii, de către reclamantă, la poștă, în condițiile art. 104 C. proc. civ. In consecință, excepția tardivității înregistrării contestației este neîntemeiată, fiind, în mod corect, respinsă de prima instanță. 2. In ceea ce privește perimarea contestației, de asemenea, rezolvarea dată de instanțe excepției corespunzătoare este legală. Astfel, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., printre altele, orice cerere de chemare în judecată se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de un an.

Potrivit alin. (2), termenul perimării nu curge atât timp cât, fără culpa părții, nu s-a putut fixa termen de judecată în cauza respectivă. Pe de altă parte, conform art. 250 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată. Conform textelor de lege sus-menționate, perimarea intervine în cazul în care pricina a rămas în nelucrare timp de un an, în sensul că nu s-a efectuat nici un act de procedură în dosarul respectiv, iar această situație este imputabilă părților care nu au stăruit în judecată.

In speță, prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2006, prima instanță a dispus suspendarea cauzei, la cererea reprezentantului contestatoarei, avocat U.A., conform dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 10/2001. Dispoziția sus-menționată din legea în forma în vigoare la data suspendării se referă la abilitarea Guvernului de a emite norme metodologice pentru aplicarea unitară a actului normativ respectiv. In consecință, suspendarea cauzei s-a dispus până la apariția normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, termenul de perimare curgând nu de la momentul suspendării cauzei, respectiv 25 ianuarie 2006, cum a susținut, în mod neîntemeiat, recurentul, ci de la momentul publicării actului normativ în Monitorul Oficial.

Cum adoptarea unui act normativ nu este atributul părților din proces, ci, după caz, al organului legiuitor sau executiv, în speță, nu se poate imputa moștenitorului contestatoarei că nu a solicitat redeschiderea judecății în termen de un an de la data suspendării. Fața de motivul suspendării judecării procesului, și anume adoptarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cursul perimării este suspendat până la adoptarea acestora, în condițiile art. 250 alin. (1) C. proc. civ., fiind reluat de la data publicării normelor în Monitorul Oficial. De la acest moment se pune problema stăruinței părților în judecată, perimarea intervenind în cazul în care nu s-ar fi solicitat redeschiderea judecății în termen de un an.

In speță, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 au fost aprobate prin H.G. nr. 250/2007, fiind publicate, în Monitorul Oficial, la data de 3 aprilie 2007 și intrând în vigoare la aceeași dată. Moștenitorul reclamantei B.E., decedată la 13 ianuarie 2006, a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății la data de 5 iulie 2007 (fila 61 dosar fond), în consecință, înăuntrul termenului de perimare care s-ar fi împlinit la 3 aprilie 2008, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ. Cum termenul de perimare nu curge de la data suspendării cauzei, susținerile recurentului privind consecințele formulării cererii de suspendare, de către avocatul reclamantei decedate, în interesul acesteia, și lipsa culpei instanței în necomunicarea încheierii de suspendare pe numele moștenitorilor acestei părți nu prezintă relevanță sub aspectul perimării contestației.

Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, moștenitorul reclamantei a solicitat în termenul de perimare redeschiderea judecății, ceea ce înlătură operarea acestui incident procedural. In concluzie, decizia Curții de Apel, de menținere a soluției primei instanțe, de respingere a excepției perimării cauzei, este corectă. 3. Recurentul a mai susținut că cererea de acordare a unui teren în compensare, formulată de B.P.M. după prima zi de înfățișare este tardivă, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 132 alin. (1) C. proc. civ., încălcând și principiul disponibilității autorității învestite cu soluționarea notificării. In plus, solicitarea reclamantului, de acordare a unui bun care nu era menționat ca bun disponibil, pe listele afișate lunar, în acest sens, încalcă și dispozițiile art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Criticile părții sunt neîntemeiate. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, dacă restituirea în natură a imobilului pretins prin notificare nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea cererii este obligată, în termenul prevăzut de lege, sa acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Instanța, la rândul său, în ipoteza formulării contestației împotriva modului de rezolvare a notificării, se substituie în atribuțiile persoanelor implicate în procedura administrativă, fiind obligată, în cazul în care reține calitatea solicitantului unui bun, de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, să verifice dacă imobilul poate fi restituit în natură, iar în caz contrar, să stabilească o formă de reparație în echivalent. Aceasta, chiar dacă partea interesată a solicitat numai restituirea bunului în natură, nu și reparația în echivalent. Dacă forma de reparație pretinsă nu este posibilă, în virtutea legii în discuție, fie organul administrativ, fie instanța de judecată, sunt obligate să dispună în favoarea persoanei îndreptățite o altă măsură reparatorie, în caz contrar, fiind lipsit de conținut scopul pentru care a fost adoptată legea de reparație.

Ca atare, dacă și în ipoteza în care persoana îndreptățită nu a solicitat forma de reparație în echivalent, ci doar restituirea în natură, care, însă, nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării sau instanța sunt obligate să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, cu atât mai mult, în cazul în care o asemenea cerere este formulată de parte, nu se poate refuza soluționarea ei favorabilă, pe motiv că ar fi depusă cu depășirea termenului de contestație sau a momentului procesual al primei zile de înfățișare. Nu se poate considera că cererea de acordare sau propunere a unei anumite forme de reparație în echivalent vizează limitele învestirii instanței, pentru a se pune problema formulării acesteia în condițiile art. 132 C. proc.

civ. Nu are relevanță, astfel, că cererea reclamantului B.P.M. a fost formulată ulterior primei zile de înfățișare. Pe de altă parte, în cazul reținerii calității de persoană îndreptățită, existând obligația instanței de a se pronunța și din oficiu asupra măsurilor reparatorii cuvenite acesteia, nu se poate considera că cererea reclamantului pentru o anumită formă de reparație în echivalent trebuia formulată în termenul de contestație prevăzut de art. 26 alin. (3) din Lege. Acest termen a fost stipulat, cu caracter imperativ, pentru atacarea dispoziției sau deciziei emise de deținătorul imobilului sau de persoana învestită cu soluționarea notificării, nu și pentru indicarea formei de reparație cuvenită solicitantului, care, de altfel, în anumite cazuri, se stabilește și din oficiu, de către instanță.

A mai susținut recurentul că, prin formularea cererii direct în faza judiciară a soluționării pretențiilor reclamantului, s-ar încălca și principiul disponibilității autorității învestite cu soluționarea notificării. Susținerea este incorectă deoarece, în primul rând, aspectul supus discuției nu poate antama problema disponibilității autorității respective, principiul respectiv vizând dreptul părților (iar nu al entității ce soluționează notificarea) de a stabili și dispune cu privire la obiectul cererii.

Pe de altă parte, cum s-a mai menționat, autoritatea respectivă este obligată să dispună și din oficiu, potrivit art. 26 alin. (1) din Lege, cu privire la forma de reparație în echivalent, în cazul în care restituirea în natură a bunului solicitat prin notificare nu este posibilă, astfel încât nu se poate reține că, prin admiterea cererii de acordare a unui teren în compensare, formulată direct în fața instanței, s-ar depăși limitele de învestire ale pârâtului, în faza administrativă prealabilă. Î n ceea ce privește încălcarea art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, [în realitate, art. 1 alin. (2) din Lege], prin acordarea unui teren în compensare care nu era menționat, ca bun disponibil, în tabelul ce trebuie întocmit în condițiile art. 1 alin. (5), susținerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Relevant este ca bunul acordat în compensare să facă parte din proprietatea privată a entității învestite cu soluționarea notificării și să poată fi atribuit persoanei îndreptățite, și anume să fie liber în sensul Legii nr. 10/2001, iar nu, în mod obligatoriu, să fie menționat în lista întocmită de Primar, cu atât mai mult cu cât, în foarte multe cazuri, asemenea liste de bunuri disponibile nu sunt întocmite sau afișate lunar, în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deși, faptic, asemenea bunuri există. Î n speță, reținându-se, în urma expertizei efectuate în cauză, de expert L.V., că terenul înscris în C.F. 1170 Deva, cu nr. top.

(3481-3494)/29, în suprafață de 260 mp, aparține domeniului privat al municipiului Deva, este liber de construcții sau alte amenajări de utilitate publică și corespunde, ca funcționalitate, bonitate și sferă de amplasament, cu cel preluat de stat, în mod corect, s-a dispus acordarea acestui bun, în compensare, către reclamant, prin hotărârea primei instanțe, confirmată de Curtea de Apel. 4. Cu privire la omisiunea instanței de apel de a analiza critica pârâtului referitoare la greșita stabilire, în sarcina sa, a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, în primă instanță, susținerile recurentului sunt corecte, dar nu pot conduce la admiterea recursului pentru acest argument.

Astfel, anterior soluționării apelului declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanțe, s-a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în hotărârea respectivă, prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 ianuarie 2009, de Tribunalul Hunedoara, și, în consecință, printre altele, s-a rectificat sentința, în sensul trecerii în cuprinsul său a sintagmei „Fără cheltuieli de judecată". Ca urmare a soluției date prin încheierea menționată, rămasă irevocabilă prin neapelare, pârâtul nu mai datorează cheltuieli de judecată în dosarul de fond (ca, de altfel, nici în celelalte faze procesuale), astfel încât nu mai prezintă relevanță că motivul de apel legat de acest aspect nu a fost cercetat de Curte.

Recurentul nu mai justifică interes în formularea unei asemenea critici nici în recurs. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, examinate în precedent, iar lipsa analizării criticii privind cheltuielile de judecată este nerelevantă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Deva împotriva deciziei nr. 113 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2010.