ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 174 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului

Hunedoara, secția civilă, s-a respins excepția de tardivitate a precizării

contestației, invocată de către pârâtul Primarul municipiului Deva; s-a admis

contestația formulată de către contestatoarea B.E., decedată la 13 ianuarie 2006,

continuată și precizată de B.P., în calitate de moștenitor; s-a anulat,

parțial, dispoziția nr. 1098/2005, emisă de pârât; s-a dispus restituirea în

natură a imobilului teren în suprafață de 260 mp, înscris în C.F. 1170 Deva, cu

nr. top. (3481-3494)/29, situat în Deva, cu vecinătățile indicate în

dispozitivul hotărârii, conform expertizei judiciare topografice întocmite de

expert L.V.; s-a dispus intabularea imobilului în cartea funciară sub expresia

topografică nouă, propusă de expert, și a fost obligat pârâtul la plata sumei

de 3000 lei cheltuieli de judecată.

In pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin

dispoziția nr. 1098/2005, pârâtul a constatat calitatea autorului notificării

înregistrată sub nr. 181/2001, prin B.E.J. B.A., din Deva, de persoană

îndreptățită la reparații reglementate de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul

situat în Deva, preluat, abuziv, de către statul comunist.

Prin aceeași decizie s-a constatat că imobilul înscris în C.F. 1411 Deva

nr.top.808/2, în suprafață tabulară de 964,8 mp, teren cu casă și grădină, a

fost expropriat parțial, pentru suprafața de 260 mp și construcții, prin

Decretul de expropriere nr. 231/1982, din proprietatea autoarei notificării, B.E.,

contra unei despăgubiri în sumă de 6.949 lei.

A constatat că imobilul nu poate

fi restituit în natură întrucât construcțiile s-au demolat, iar terenul aferent

este ocupat integral și efectiv de blocuri de locuință.

Prin decizia respectivă s-a

constatat atât calitatea autorului, de persoană îndreptățită să beneficieze de

măsuri reparatorii prin echivalent, în limita sumei de 211.381.000 ROL, cât și

situația imobilului notificat de a fi inclus în categoria imobilelor preluate

abuziv de stat, al căror regim este reglementat de Legea nr. 10/2001,

republicată.

În raport de dispozițiile art. 1,

art. 7 și art. 9 din actul normativ sus­menționat, care prevăd regula

restituirii în natură a imobilelor care cad sub incidența acestei legi, iar, în

subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, prin compensare cu

bunuri sau servicii ori despăgubiri în condițiile legii speciale, instanța a

admis cererea reclamantului de efectuare a unei expertize judiciare privind

identificarea unei suprafețe de teren pe raza municipiului Deva, care să poată

fi restituită în natură, în condițiile art. 11 alin. (8) din această lege,

expertiză întocmit de expert L.V.

Acesta a identificat o suprafață

de 260 mp, înscrisă în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, situată în Deva,

cu vecinătățile indicate de expert, teren cu privire la care instanța a dispus

restituirea în natură către reclamant.

În ceea ce privește excepția

tardivității introducerii contestației și excepția perimării, instanța le-a

soluționat conform încheierii din data de 16 ianuarie 2008. Referitor la

excepția tardivității introducerii contestației, Tribunalul a constatat că este

neîntemeiată, față de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care

instituie un termen de 30 de zile pentru contestarea acesteia, calculat de la

comunicare. Or, în speță, data comunicării dispoziției este 21 iunie 2005, iar

data trimiterii contestației, prin poștă, către prima instanță, este 25 iulie 2005,

cererea reclamantei încadrându-se, astfel, în termenul menționat.

In privința excepției perimării

contestației, s-a susținut, de către pârât, că aceasta operează deoarece, între

data suspendării soluționării cauzei și data înregistrării cererii de repunere

pe rol a acesteia, s-a scurs mai mult de un an.

Instanța a dispus suspendarea

judecării litigiului în temeiul art. 51 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art.

244 C. proc. civ.

Art. 51, în varianta aplicabilă

la momentul suspendării cauzei, prevedea abilitarea Guvernului de a emite norme

metodologice pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Ca atare, suspendarea dispusă de instanță, la cererea reclamantei și în

considerarea prevederilor art. 51, a dăinuit, conform art. 244 C. proc. civ.,

până la emiterea, de către Guvernul României, a Normelor metodologice de executare

a prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri

în echivalentul imobilelor notificate. Aceste norme de aplicare unitară au fost

emise la 7 martie 2007, fiind publicate în M.Of. nr. 227 din 3 aprilie 2008,

procedura de acordare a despăgubirilor concretizându-se prin O.G. nr. 81/2007.

In consecință, nu poate fi vorba despre perimarea cauzei.

Pârâtul a invocat și excepția tardivității precizării contestației, sub

aspectul restituirii în echivalent, prin compensare, a imobilului notificat.

Or, prin contestația formulată, încă de la început, autorul notificării

și-a exprimat nemulțumirea în privința modalității reparatorii și a limitei

sumelor stabilite în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Așadar, împrejurarea că, la un termen ulterior repunerii cauzei pe rol,

reclamantul B.P. a precizat, în concret, că solicită atribuirea unui teren în

compensare pe raza municipiului Deva nu echivalează cu o modificare a acțiunii

în sensul art. 132 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată, în

camera de consiliu, în data de 8 ianuarie 2009, Tribunalul Hunedoara a admis,

în parte, cererea formulată de reclamantul B.P.M., cu privire la îndreptarea

erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 174/2008, pronunțată de

aceeași instanță, în sensul că a dispus completarea, în întreaga hotărâre, a

prenumelui contestatorului, prin inserarea substantivului propriu de „M.",

celui de P.

A rectificat hotărârea, în sensul

că a trecut atât în considerente, cât și în dispozitiv, sintagma „fără

cheltuieli de judecată".

Î

mpotriva sentinței civile sus-menționate a declarat apel pârâtul

Primarul municipiului Deva, care a fost respins prin decizia nr. 113 A din 11

iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Curtea de Apel a constatat ca fiind neîntemeiate criticile privind

desființarea încheierii de ședință din 16 ianuarie 2008, prin care a fost respinsă

cererea de constatare a perimării, neexistând împrejurări care să se circumscrie

admiterii excepției, conform art. 248 C. proc. civ.

Comunicarea încheierii de

suspendare a soluționării cauzei, din data de 25 ianuarie 2006, s-a tăcut cu

încălcarea normelor procesuale civile, care atrag nulitatea acelui act de

procedură.

Î

ncheierea s-a dat la 25 ianuarie 2006, când titulara contestației, B.E.,

era decedată, deces înregistrat la 13 ianuarie 2006, conform certificatului de

moștenitor depus la dosar, iar comunicarea s-a făcut pe numele acesteia, la 2

februarie 2006, cu o persoană care nu mai era în viață și la adresa acesteia.

In consecință, în mod corect, prima instanță a respins excepția.

Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 103 alin. (1) și art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de apel privind

tardivitatea precizării contestației, referitoare la solicitarea atribuirii

unui alt teren decât cel notificat, în compensare, a fost considerat, de

asemenea, nefondat.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr.

10/2001, privind regula restituirii în natură, precum și, în subsidiar,

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu

bunuri și servicii ori despăgubiri în condițiile legii speciale, când nu este

posibilă restituirea în natură.

De altfel, pe durata suspendării, legea cadru a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, sub aspectul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate

persoanelor îndreptățite; or, când restituirea în natură se impune a fi

analizată prioritar oricărei alte forme de despăgubire, prin însăși legea

specială, nu se poate susține că acea precizare s-a făcut cu încălcarea

normelor procesual civile, respectiv a art. 132 C. proc. civ.

In măsura în care expertiza topo

a identificat terenul ce putea fi atribuit în compensare, restituirea în aceste

condiții este judicioasă și se circumscrie dispozițiilor legii cadru, astfel

încât, nici sub acest aspect, criticile nu sunt fondate.

Terenul identificat de expert corespunde, din punct de vedere al

gradului de bonitate și funcționalitate, ca și al sferei de amplasament, cu cel

expropriat, care nu mai poate fi restituit în natură.

Prin urmare, s-a făcut o corectă analiză a stării de fapt și de drept cu

privire la teren, în raport de dispozițiile legii cadru, referitoare la acordarea,

prin compensare, a altui imobil, ca măsură cu caracter reparatoriu.

Excepția tardivității apelului, invocată de către reclamant, este

nefondată în raport de dispozițiile art. 101 și art. 104 C. proc. civ., precum

și de data comunicării sentinței apelate și a înregistrării căii de atac.

Î

mpotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Primarul

municipiului Deva, criticând-o pentru următoarele motive:

1.

In mod greșit a fost respinsă excepția tardivității înregistrării

contestației față de data comunicării dispoziției atacate, respectiv 21 iunie 2005,

și data depunerii, la poștă, a contestației, 25 iulie 2005, după cum rezultă

din înscrisul existent la fila 9 din dosarul de fond, contestația putând fi

depusă, cel mai târziu, până în data de 22 iulie 2005.

contestației a fost, de asemenea, respinsă în mod neîntemeiat.

La termenul din 25 ianuarie 2006, reprezentantul reclamantei a solicitat

suspendarea, sens în care s-a dispus această măsură, conform încheierii

pronunțate la aceeași dată, la cererea părții și în raport de dispozițiile art.

51 din Legea nr. 10/2001.

La data de 3 octombrie 2007, cu depășirea termenului de un an,

reglementat de art. 248 C. proc. civ., instanța a dispus repunerea pe rol a

cauzei pentru perimare.

Față de dispozițiile art. 102 C. proc. civ., care prevăd că termenele

încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu

prevede altfel, recurentul consideră că termenul de un an trebuia calculat, în

speță, nu de la momentul comunicării încheierii de suspendare, ci de la

momentul dispunerii măsurii suspendării, respectiv de la 25 ianuarie 2006.

Î

n ceea ce privește nulitatea încheierilor, deci și a celei de

suspendare, invocată de moștenitorul reclamantei, pentru lipsa mandatului de

reprezentare, existența dreptului de reprezentare nu este condiționată de existența

mandatului scris la dosarul cauzei.

Conform dispozițiilor art. 68 alin. (2) și art. 69 alin. (2) C. proc.

civ., avocatul poate reprezenta o parte, în fața instanței, chiar și fără

mandat, dacă interesul părții justifică o astfel de excepție.

Avocatul semnatar al contestației, care a reprezentat-o pe reclamanta

decedată și la momentul suspendării cauzei, a formulat o astfel de cerere în

interesul părții, invocând dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, în forma

existentă în acel moment.

Î

n consecință, se poate reține și o asemenea modalitate de reprezentare a

părții, de către avocat.

Pe de altă parte, mandatul nu încetează prin decesul mandantului, ci

doar dacă mandatul este revocat, în mod expres, de către moștenitori,

împrejurare care nu este incidență în cauză.

Nu se poate reține nici culpa instanței pentru faptul că a comunicat

încheierea de suspendare la domiciliul părții reclamante, decedată anterior

acestui act de procedură.

Pârâtul invocă și caracterul indivizibil al succesiunii, moștenitorilor

unei părți decedate fiindu-le transmisă obligația de a se interesa de soarta

procesului pentru evitarea perimării acțiunii, împotriva lor curgând termenul

de un an.

În concluzie, încheierea din 16

ianuarie 2008, prin care s-a respins excepția perimării, este nelegală,

recurentul solicitând admiterea excepției și constatarea perimării acțiunii.

3.

In mod greșit, instanța de apel a analizat excepția tardivității

precizării contestației doar prin raportare la art. 132 C. proc. civ., nu și la

art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului, la data de 27 iulie

2005, reclamanta a solicitat anularea, în parte, a dispoziției nr. 1098/2005,

în ceea ce privește măsurile reparatorii acordate pentru suprafața de teren de

260 mp și construcție, sub aspectul cuantumului sumei acordate, cât și a formei

măsurilor reparatorii, partea pretinzând obligarea pârâtului la despăgubiri

bănești în cuantum de 700.000.000 lei, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

După repunerea pe rol a cauzei, la 3 octombrie 2007, apărătorul

contestatorului a schimbat radical pretențiile părților, fără să fi formulat,

în prealabil, măcar o precizare a contestației, solicitând, în probațiune,

efectuarea unei expertize cu încă un obiectiv, și anume identificarea unui alt

teren, în suprafață de 260 mp, de aceeași categorie de folosință și natură cu

cel expropriat, imposibil de restituit în natură.

Prin raportul de expertiză s-a identificat un alt teren, din C.F. 1170

Deva, proprietatea orașului Deva, contestatorul înțelegând în final, să-și

precizeze acțiunea la termenul de judecată din 21 mai 2008, în sensul de a

solicita restituirea, prin compensare, a terenului identificat de expert.

Cererea de restituire a terenului prin compensare este tardivă în raport

de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de art. 132 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, precizarea contestației

inițiale, prin care se formulează cereri noi, trebuia, la rândul ei, formulată

în termenul legal de 30 zile de la comunicarea dispoziției, în caz contrar,

partea fiind decăzută din dreptul de a o mai formula.

Cererea este tardivă și față de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., care reglementează posibilitatea reclamantului de a-și modifica acțiunea

până la prima zi de înfățișare. In speță, această modificare a avut loc după

aproximativ 2 ani de la data înregistrării contestației.

De asemenea, cererea de acordare a terenului în compensare încalcă și

principiul disponibilității autorității învestite cu soluționarea notificării.

Î

n cadrul procedurii administrative, chiar și prin contestația îndreptată

împotriva dispoziției emise, contestatorii au solicitat strict acordarea de

despăgubiri bănești.

Cererea de restituire în natură, prin compensare, efectuată în fața

instanței, trebuia respinsă deoarece reclamantul nu a învestit, în prealabil,

Primarul municipiului Deva, în faza administrativă, cu o asemenea solicitare.

In plus, solicitarea contestatorului, de acordare, în compensare, a unui

alt bun sau serviciu decât cele afișate lunar ca fiind disponibile, încalcă și

dispozițiile art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

instanță, în mod nelegal, pârâtul a fost obligat la plata onorariului de

expert, instanța de apel neanalizând acest motiv.

Cum reclamanta nu a formulat o cerere de acordare a unui teren în

compensare, este fără dubiu că nu se poate reține culpa pârâtului determinat de

neanalizarea, în faza administrativă, a unei asemenea posibilități.

Formulând o asemenea cerere în faza judiciară, cădea în sarcina

reclamantului să administreze probe pentru identificarea unui teren în

compensare și, în consecință, să plătească cheltuielile aferente.

Recurentul pârât a solicitat

admiterea căii de atac, admiterea excepțiilor invocate prin motivele de recurs,

iar pe fond, respingerea contestației și exonerarea sa de plata cheltuielilor

de judecată.

In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

La dosar a depus întâmpinare intimatul reclamant B.P.M., solicitând, în

esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în ceea ce privește criticile de nelegalitate, și art. 304 pct. 7 din același

cod, în privința criticilor referitoare la omisiunea de a analiza motivul de

apel referitor la greșita stabilire a cheltuielilor de judecată în sarcina

pârâtului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

contestației, o astfel de susținere nu a fost invocată și în apel, dar excepția

tardivității contestației este o excepție absolută, care poate fi invocată în

orice fază procesuală, astfel încât prezenta instanță va proceda la verificarea

criticii respective.

Conform art. 24 alin. (7) din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării contestației care

formează obiectul dosarului de față [art. 26 alin. (3) din Lege, în forma

actuală], în cazul în care persoana îndreptățită era nemulțumită de oferta

efectuată de unitatea deținătoare, prin dispoziția de soluționare a

notificării, avea posibilitatea atacării acestui act în termen de 30 de zile de

la data comunicării.

Î

n condițiile art. 101 alin. (1) și art. 104 C. proc. civ., termenele pe

zile se calculează pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de început și

nici ziua de sfârșit a termenului, iar actul de procedură trimis, prin poștă,

la instanța de judecată, este socotit ca fiind îndeplinit în termen dacă a fost

predat recomandat, la oficiul poștal, înainte de împlinirea termenului.

Potrivit ștampilei aplicate pe plicul cu care s-a trimis dispoziția

contestată, către B.P., soțul reclamantei B.E., predecedat acesteia și semnatar

al notificării bunului în litigiu, alături de aceasta, dispoziția nr.

1098/2005, emisă de pârât, a fost comunicată la data de 21 iunie 2005 (verso

fila 98 dosar fond), contestația fiind predată la poștă, de B.E., la data de 20

iulie 2005, după cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul atașat cererii de

chemare în judecată (fila 9 același dosar).

Termenul de 30 de zile, pentru

înregistrarea contestației, calculat de la 21 iunie 2005, în condițiile

textelor de lege sus-menționate, expira la 22 iulie 2005, contestația fiind

trimisă, prin poștă, la 20 iulie 2005, către Tribunalul Hunedoara, în

consecință, înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac.

Data de 25 iulie 2005, reținută, de prima instanță, ca fiind data

comunicării, prin poștă, a contestației, reprezintă, în realitate, data la care

cererea a ajuns la oficiul poștal de tranzit, de unde se expediază, către

destinatari, scrisorile primite, iar nu data predării acțiunii, de către

reclamantă, la poștă, în condițiile art. 104 C. proc. civ.

In consecință, excepția tardivității înregistrării contestației este

neîntemeiată, fiind, în mod corect, respinsă de prima instanță.

dată de instanțe excepției corespunzătoare este legală.

Astfel, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., printre altele, orice

cerere de chemare în judecată se perima de drept, chiar împotriva

incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de un an.

Potrivit alin. (2), termenul perimării nu curge atât timp cât, fără

culpa părții, nu s-a putut fixa termen de judecată în cauza respectivă.

Pe de altă parte, conform art. 250 alin. (1) C. proc. civ., cursul

perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțată

de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri

stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a

părților în judecată.

Conform textelor de lege sus-menționate, perimarea intervine în cazul în

care pricina a rămas în nelucrare timp de un an, în sensul că nu s-a efectuat

nici un act de procedură în dosarul respectiv, iar această situație este

imputabilă părților care nu au stăruit în judecată.

In speță, prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2006, prima

instanță a dispus suspendarea cauzei, la cererea reprezentantului

contestatoarei, avocat U.A., conform dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziția sus-menționată din legea în forma în vigoare la data

suspendării se referă la abilitarea Guvernului de a emite norme metodologice

pentru aplicarea unitară a actului normativ respectiv.

In consecință, suspendarea cauzei s-a dispus până la apariția normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, termenul de perimare

curgând nu de la momentul suspendării cauzei, respectiv 25 ianuarie 2006, cum a

susținut, în mod neîntemeiat, recurentul, ci de la momentul publicării actului

normativ în Monitorul Oficial.

Cum adoptarea unui act normativ nu este atributul părților din proces,

ci, după caz, al organului legiuitor sau executiv, în speță, nu se poate imputa

moștenitorului contestatoarei că nu a solicitat redeschiderea judecății în

termen de un an de la data suspendării.

Fața de motivul suspendării judecării procesului, și anume adoptarea

normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cursul perimării

este suspendat până la adoptarea acestora, în condițiile art. 250 alin. (1) C.

proc. civ., fiind reluat de la data publicării normelor în Monitorul Oficial.

De la acest moment se pune problema stăruinței părților în judecată,

perimarea intervenind în cazul în care nu s-ar fi solicitat redeschiderea

judecății în termen de un an.

In speță, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

au fost aprobate prin H.G. nr. 250/2007, fiind publicate, în Monitorul Oficial,

la data de 3 aprilie 2007 și intrând în vigoare la aceeași dată.

Moștenitorul reclamantei B.E., decedată la 13 ianuarie 2006, a formulat

cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății la data de

5 iulie 2007 (fila 61 dosar fond), în consecință, înăuntrul termenului de

perimare care s-ar fi împlinit la 3 aprilie 2008, calculat conform art. 101

alin. (3) C. proc. civ.

Cum termenul de perimare nu curge de la data suspendării cauzei,

susținerile recurentului privind consecințele formulării cererii de suspendare,

de către avocatul reclamantei decedate, în interesul acesteia, și lipsa culpei

instanței în necomunicarea încheierii de suspendare pe numele moștenitorilor

acestei părți nu prezintă relevanță sub aspectul perimării contestației.

Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, moștenitorul reclamantei a

solicitat în termenul de perimare redeschiderea judecății, ceea ce înlătură

operarea acestui incident procedural.

In concluzie, decizia Curții de Apel, de menținere a soluției primei

instanțe, de respingere a excepției perimării cauzei, este corectă.

compensare, formulată de B.P.M. după prima zi de înfățișare este tardivă, față de

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., încălcând și principiul disponibilității autorității învestite cu

soluționarea notificării. In plus, solicitarea reclamantului, de acordare a

unui bun care nu era menționat ca bun disponibil, pe listele afișate lunar, în

acest sens, încalcă și dispozițiile art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Criticile părții sunt neîntemeiate.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, dacă

restituirea în natură a imobilului pretins prin notificare nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea

cererii este obligată, în termenul prevăzut de lege, sa acorde persoanei

îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dacă măsura

compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Instanța, la rândul său, în ipoteza formulării contestației împotriva

modului de rezolvare a notificării, se substituie în atribuțiile persoanelor

implicate în procedura administrativă, fiind obligată, în cazul în care reține

calitatea solicitantului unui bun, de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de această lege, să verifice dacă imobilul poate fi

restituit în natură, iar în caz contrar, să stabilească o formă de reparație în

echivalent. Aceasta, chiar dacă partea interesată a solicitat numai restituirea

bunului în natură, nu și reparația în echivalent. Dacă forma de reparație

pretinsă nu este posibilă, în virtutea legii în discuție, fie organul

administrativ, fie instanța de judecată, sunt obligate să dispună în favoarea

persoanei îndreptățite o altă măsură reparatorie, în caz contrar, fiind lipsit

de conținut scopul pentru care a fost adoptată legea de reparație.

Ca atare, dacă și în ipoteza în care persoana îndreptățită nu a

solicitat forma de reparație în echivalent, ci doar restituirea în natură,

care, însă, nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării

sau instanța sunt obligate să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent,

cu atât mai mult, în cazul în care o asemenea cerere este formulată de parte,

nu se poate refuza soluționarea ei favorabilă, pe motiv că ar fi depusă cu

depășirea termenului de contestație sau a momentului procesual al primei zile

de înfățișare.

Nu se poate considera că cererea

de acordare sau propunere a unei anumite forme de reparație în echivalent

vizează limitele învestirii instanței, pentru a se pune problema formulării acesteia

în condițiile art. 132 C. proc. civ. Nu are relevanță, astfel, că cererea

reclamantului B.P.M. a fost formulată ulterior primei zile de înfățișare.

Pe de altă parte, în cazul reținerii calității de persoană îndreptățită,

existând obligația instanței de a se pronunța și din oficiu asupra măsurilor

reparatorii cuvenite acesteia, nu se poate considera că cererea reclamantului

pentru o anumită formă de reparație în echivalent trebuia formulată în termenul

de contestație prevăzut de art. 26 alin. (3) din Lege. Acest termen a fost

stipulat, cu caracter imperativ, pentru atacarea dispoziției sau deciziei emise

de deținătorul imobilului sau de persoana învestită cu soluționarea

notificării, nu și pentru indicarea formei de reparație cuvenită

solicitantului, care, de altfel, în anumite cazuri, se stabilește și din

oficiu, de către instanță.

A mai susținut recurentul că, prin formularea cererii direct în faza

judiciară a soluționării pretențiilor reclamantului, s-ar încălca și principiul

disponibilității autorității învestite cu soluționarea notificării. Susținerea

este incorectă deoarece, în primul rând, aspectul supus discuției nu poate

antama problema disponibilității autorității respective, principiul respectiv

vizând dreptul părților (iar nu al entității ce soluționează notificarea) de a

stabili și dispune cu privire la obiectul cererii.

Pe de altă parte, cum s-a mai menționat, autoritatea respectivă este

obligată să dispună și din oficiu, potrivit art. 26 alin. (1) din Lege, cu

privire la forma de reparație în echivalent, în cazul în care restituirea în

natură a bunului solicitat prin notificare nu este posibilă, astfel încât nu se

poate reține că, prin admiterea cererii de acordare a unui teren în compensare,

formulată direct în fața instanței, s-ar depăși limitele de învestire ale

pârâtului, în faza administrativă prealabilă.

Î

n ceea ce privește încălcarea art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr.

10/2001, [în realitate, art. 1 alin. (2) din Lege], prin acordarea unui teren

în compensare care nu era menționat, ca bun disponibil, în tabelul ce trebuie

întocmit în condițiile art. 1 alin. (5), susținerile recurentului sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

Relevant este ca bunul acordat în compensare să facă parte din

proprietatea privată a entității învestite cu soluționarea notificării și să

poată fi atribuit persoanei îndreptățite, și anume să fie liber în sensul Legii

nr. 10/2001, iar nu, în mod obligatoriu, să fie menționat în lista întocmită de

Primar, cu atât mai mult cu cât, în foarte multe cazuri, asemenea liste de

bunuri disponibile nu sunt întocmite sau afișate lunar, în condițiile art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, deși, faptic, asemenea bunuri există.

Î

n speță, reținându-se, în urma expertizei efectuate în cauză, de expert L.V.,

că terenul înscris în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, în suprafață

de 260 mp, aparține domeniului privat al municipiului Deva, este liber de

construcții sau alte amenajări de utilitate publică și corespunde, ca

funcționalitate, bonitate și sferă de amplasament, cu cel preluat de stat, în

mod corect, s-a dispus acordarea acestui bun, în compensare, către reclamant,

prin hotărârea primei instanțe, confirmată de Curtea de Apel.

pârâtului referitoare la greșita stabilire, în sarcina sa, a obligației de

plată a cheltuielilor de judecată, în primă instanță, susținerile recurentului

sunt corecte, dar nu pot conduce la admiterea recursului pentru acest argument.

Astfel, anterior soluționării apelului declarat de pârât împotriva

hotărârii primei instanțe, s-a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale

strecurate în hotărârea respectivă, prin încheierea pronunțată în camera de

consiliu la data de 8 ianuarie 2009, de Tribunalul Hunedoara, și, în

consecință, printre altele, s-a rectificat sentința, în sensul trecerii în

cuprinsul său a sintagmei „Fără cheltuieli de judecată".

Ca urmare a soluției date prin încheierea menționată, rămasă irevocabilă

prin neapelare, pârâtul nu mai datorează cheltuieli de judecată în dosarul de

fond (ca, de altfel, nici în celelalte faze procesuale), astfel încât nu mai

prezintă relevanță că motivul de apel legat de acest aspect nu a fost cercetat

de Curte.

Recurentul nu mai justifică interes în formularea unei asemenea critici

nici în recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia

atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor

legale în materie, examinate în precedent, iar lipsa analizării criticii

privind cheltuielile de judecată este nerelevantă, astfel încât, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat,

nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Primarul municipiului Deva împotriva deciziei nr. 113 A din 11 iunie 2009 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie

2010.