ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 365/2010

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 3271 din 27 august 2004, Primarul General al Municipiului București a respins cererea de restituire în natură, a terenului în suprafață de 513,09 mp, situat în București, formulată de notificatorul I.F. și a stabilit ca valoare echivalentă a imobilului, suma de 968.000.000 lei – echivalentul a 28.893 dolari SUA, în limita căreia se vor stabili măsurile reparatorii. Prin acțiunea formulată la 3 noiembrie 2004, ulterior precizată, F.I.

a solicitat instanței – în contradictoriu cu Statul Român și Primăria Municipiului București – să constate dreptul de proprietate pe care-l deține asupra terenului în legătură cu care a formulat notificarea, să anuleze dispoziția Primarului General nr. 3271 din 27 august 2004, să oblige pârâtele, în solidar, la restituirea în natură a imobilului expropriat abuziv, la repararea daunelor produse prin nefolosirea timp de 40 de ani a acestuia (estimate la 12.216.500.000 ROL) precum și la plata unei sume echivalente cu valoarea de piață a imobilului (respectiv 12.216.500.000 ROL) cu titlu de despăgubiri morale. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 286 din 28 februarie 2006, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe capătul de cerere vizând anularea dispoziției nr. 3271/2004.

A respins contestația formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată contestația formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București. A anulat, ca netimbrate, capetele 4 și 5 din cererea precizatoare, formulată de contestator în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins, ca inadmisibile, capetele 2 și 3 din cererea precizatoare formulată de contestator în contradictoriu cu ambii pârâți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă în capătul de cerere vizând anularea dispoziției nr. 3271/2004, întrucât nu este deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificărilor formulate în temeiul acestei legi și să emită dispoziția de restituire în natură sau în echivalent. Cât privește, contestația formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, instanța fondului a apreciat-o ca neîntemeiată, cererea de restituire în natură a terenului fiind corect respinsă, în condițiile în care acesta este afectat în prezent de blocuri, spații verzi, trotuare și străzi, astfel cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară, depus la dosar.

Capetele 2 și 3 din cerere, reține instanța, sunt inadmisibile, avându-se în vedere că în cadrul procesual instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se analizează doar legalitatea deciziei emise în baza acestui act normativ. În temeiul Legii nr. 146/1997, au fost anulate, ca netimbrate, capetele de cerere privind pretențiile formulate în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Apelul declarat de contestator a fost admis prin decizia nr. 730/A din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, care desființând sentința, a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că instanța, fără a motiva această opțiune, a dat prioritate unei expertize extrajudiciare, în contra expertizei efectuată în cauză, care a stabilit și valoarea echivalentă a despăgubirilor cuvenite pentru imobilul notificat. Tot astfel, se mai reține, în mod nelegal instanța fondului a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere nr. 2 și 3 din cererea precizatoare vizând constatarea exproprierii imobilului în baza unui act normativ nepublicat precum și constatarea calității sale de proprietar, pe toată perioada de la expropriere și până în prezent, în condițiile în care oricum, aceste capete de cerere sunt chestiuni prejudiciale stabilite și de Legea nr. 10/2001, prin art. 2, iar instanța fondului trebuia să se pronunțe, asupra lor, în acord cu prevederile art. 17 C. proc.

civ. De asemenea, se mai arată, instanța a omis să se pronunțe asupra excepției neconstituționalității Decretului Consiliului de Stat nr. 552/1964, având în vedere faptul că acest act normativ nu mai este în vigoare. Cadrului procesual prevăzut de art. 17 C. proc. civ. i se circumscriu și cele două cereri vizând despăgubirea reclamantului pentru lipsa de folosință a imobilului și daunele morale cauzate de suferința și umilințele pricinuite prin exproprierea abuzivă, cereri care în mod greșit au fost anulate ca netimbrate, în condițiile în care sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - instanța de apel, desființând sentința atacată și trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe, nu a motivat de ce nu a menținut dispoziția acesteia prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. - în mod greșit, capetele de cerere 2 și 3 din contestație, au fost calificate ca accesorii sau incidentale, potrivit art. 17 C. proc. civ., întrucât nu decurg și nu sunt o consecință a cererii principale, aceea de anulare parțială a dispoziției atacate. În mod corect și în acord cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, prima instanță a respins ca inadmisibile cele două capetele de cerere.

- cât privește, omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate a Decretului Consiliului de Stat nr. 552/1964, aceasta nu a fost investită cu o astfel de cerere, reclamantul solicitând doar sesizarea Curții Constituționale. - referitor la cererile vizând despăgubirea reclamantului pentru lipsa de folosință a imobilului și acordarea daunelor morale cauzate de suferința și umilințele pricinuite prin expropriere, greșit s-a considerat că acestea ar fi scutite de taxa de timbru, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și nici cele ale art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Instanța de control judiciar a reținut judicios că tribunalul, calificând greșit unele cereri ca inadmisibile, anulând ca netimbrate alte cereri care sunt scutite prin lege de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, fundamentându-și soluția pe concluziile unei expertize extrajudiciare – în contra expertizei dispusă și efectuată în cauză – și omițând a se pronunța asupra unei excepții de neconstituționalitate a unui act normativ abrogat, a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, situație ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza 1, C. proc. civ., potrivit căruia, într-un atare caz, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Soluția legislativă a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 219/2005, în vederea salvgardării principiului dublului grad de jurisdicție, avându-se în vedere toate împrejurările ce decurg din admiterea unor excepții de fond sau chiar de formă, ce împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii, situație în care hotărârea primei instanțe este desființată în tot, judecata reluându-se. Nefondat este și motivul de recurs vizând greșita infirmare a calificării dată de către prima instanță capetelor 2 și 3 din contestația precizată, ca fiind inadmisibile. Astfel, cum cadrul procesual este circumscris dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 10/2001 – celelalte petite ale acțiunii (ce au aceeași finalitate, respectiv aproprierea bunului) urmează regimul cererilor accesorii ce se grefează în mod firesc pe cererea principală și care potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc.

civ., sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Greșit reține recurentul și faptul că prima instanță nu ar fi fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a Decretului Consiliului de Stat nr. 552/1964. Astfel, prin chiar cuprinsul cererii introductive [f. 2, alin. (2) – dosar fond] reclamantul invocă excepția de neconstituționalitate a acestui act normativ care, fiind abrogat, nu mai poate face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională – ce se pronunță numai în legătură cu conformitatea cu legea fundamentală, a actelor normative, în vigoare – fiind în căderea instanței sesizate să dispună și asupra acestui capăt de cerere.

În fine, în mod corect și în acord cu dispozițiile art. 15 lit. r) – dosar fond)al, Înalta Curte v din Legea nr. 146/1997, s-a stabilit de către instanța de apel că ultimile petite ale acțiunii, vizând despăgubirea reclamantului, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, în condițiile în care textul face referire și la cererile accesorii și incidentale. Așa fiind, în considerarea argumentelor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 730/A din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.