ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5383/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 70/A din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.N.L.R. SA împotriva sentinței civile nr. 306 din 4 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. S-a reținut că prima instanță a avut în mod corect în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii când a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Toate înscrisurile depuse în copie au fost vizate pentru conformitate cu originalul iar partea putea să solicite prezentarea originalelor, însă nu a înțeles să conteste legalitatea acestora nici în fața primei instanțe care a administrat proba cu înscrisuri, nici în fața instanței de apel. Din dovezile administrate rezultă că strada pe care este situat imobilul în litigiu a purtat în timp diverse denumiri. Faptul că este vorba de unul și același imobil este dovedit de identificarea cadastrală, care nu a făcut obiectul vreunei dezbateri în cauza de față. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâta C.N.L.R. SA a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici: Instanța de apel a făcut greșita aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a ignorat necesitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Etapa necontencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001 are caracter obligatoriu. Numai în situația în care se constată un refuz nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate este aplicabilă Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. pentru că, deși la dosarul cauzei s-a depus adresa nr. 920009-0324 din 30 ianuarie 2009 eliberată de Primăria Timișoara, din care rezultă adresa și nr. poștal corecte ale imobilului în litigiu, instanța de apel a înțeles să nu ia în seamă această clarificare și a procedat la obligarea pârâtei la retrocedarea unui imobil care nu mai poartă în prezent nr. 18 pe Bd.

T. din Timișoara. Instanța de apel avea îndatorirea de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, ceea ce însemna identificarea corectă a imobilului a cărui restituire se cere. 2.2.

Analiza făcută de instanța de recurs Recursul nu este întemeiat, și va fi respins pentru următoarele considerente: Instanțele de fond au respectat dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, prin Decizia nr. XX/2007 în sensul că, î n aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, i nstanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În speță, așa cum rezultă din Dispoziția nr. 1380 din 27 aprilie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, pentru restituirea imobilului în litigiu a fost înaintată notificarea nr. 3 din 1 august 2001. Prin aceeași dispoziție, dosarul privind imobilul în litigiu a fost transmis spre competentă soluționare către RA L.N., sucursala Timiș. De vreme ce, până la 9 iunie 2008, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, nu a fost emisă decizie/dispoziție asupra notificării, înseamnă că se poate vorbi de un refuz nejustificat al pârâtei de a răspunde notificării. Întrucât, în respectarea deciziei enunțate, instanțele au analizat fondul raportului juridic litigios, nu au fost încălcate prevederile art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ. care stabilesc obligativitatea pentru instanțe a dezlegării date prin decizia asupra recursului în interesul legii, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Nu poate fi primită critica privitoare la nesocotirea principiului rolului activ al judecătorului. În etapa recursului, în care critica vizează numai nelegalitatea hotărârii, s-ar fi putut invoca, eventual, faptul că instanțele de fond nu au ordonat dovezi pentru a lămuri aspectele privitoare la adresa imobilului. Împrejurarea că instanțele au dat o anumită interpretare înscrisurilor administrate vizează temeinicia hotărârii, care nu poate fi cercetată în această etapă. Față de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au aplicat corect dispozițiile procedurale incidente în cauză, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA împotriva deciziei civile nr. 70/A din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.