ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4863/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 1 februarie 2007, reclamanții

B.E.D.B., B.C.M.I., B.A.J. și B.G. au chemat în judecată C.N.L.R. SA și

Primăria Târgu-Mureș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligate pârâtele la restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a unor

încăperi și a terenului aferent din imobilul situat în Târgu Mureș, județul

Mureș.

Prin

sentința civilă nr. 19 din 10 ianuarie 2008, Tribunalul Mureș și-a declinat

competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, cu motivarea că

sediul unității deținătoare, C.N.L.R. SA, este în București.

Prin

sentința civilă nr. 305 din 4 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV a civilă,

a admis cererea reclamanților și a obligat pe pârâta C.N.L.R. SA. să restituie

reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Târgu

Mureș, județul Mureș, constând în spațiul XI încăperile 16 și 17 și terenul

aferent; a respins cererea formulată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

Târgu Mureș, reținându-se lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât.

Pe baza

probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut că este întemeiată

acțiunea formulată de reclamanți, aceștia dovedindu-și calitatea de persoane

îndreptățite la restituire, precum și faptul preluării abuzive a imobilului de

către stat.

Împotriva

hotărârii respective, în termenul legal de 15 de la comunicare, a declarat apel

pârâta C.N.L.R. SA, arătând că instanța de fond era datoare să pună în vedere

reclamanților să clarifice erorile materiale strecurate în certificatul de

moștenitor nr. 30/2003, în baza art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.,

deoarece susținerea că actele sunt valabile, de vreme ce nu au fost anulate, nu

este suficientă.

Totodată,

instanța trebuia să lămurească modul în care imobilul a trecut în proprietatea

statului și identitatea persoanei de la care imobilul a fost preluat și că era

necesară depunerea unor copii legalizate de pe actele de proprietate.

De

asemenea, cererea este prematură deoarece C.N.L.R. a fost chemată în judecată

înainte de a fi investită cu soluționarea notificării, care i-a fost înaintată

de Primăria Târgu Mureș după soluționarea acesteia, în parte, astfel că C.N.L.R.

SA nu se află în situația de a fi refuzat să răspundă la notificarea părții interesate.

Prin

decizia civilă nr. 6A din 5 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanta C.N.L.R.

SA împotriva sentinței civile nr. 305 din 4 martie 2009 pronunțată de Tribunalul

Municipiului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimații-reclamanți B.E.D.B., B.C.M.I., B.A.J. și B.G.H. și intimatul

Municipiul Târgu - Mureș.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele

de apel formulate de către pârât, întrucât prima instanță nu a încălcat

prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., în condițiile în care

probele și dovezile suplimentare solicitate de pârâtă nu erau utile

soluționării cauzei.

Aceasta

întrucât calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea în

natură, în ceea ce privește imobilul situat în Municipiul Târgu - Mureș, a fost

stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1385/2005 a

Tribunalului Mureș rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 41

din 24 martie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș și decizia civilă nr. 10378/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Prin

hotărârea respectivă, s-a dispus restituirea, către aceiași reclamanți, a

imobilului arătat mai sus, cu excepția spațiilor locative care nu se găseau în detenția

persoanei notificate, ci în posesia C.N.L.R. SA, spații solicitate în prezenta

cauză.

În al

doilea rând, s-a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că nu este

prematură cererea formulată de către reclamantă, întrucât etapa administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, ci are drept scop

rezolvarea rapidă a cererilor, pe cât posibil fără intervenția judiciară, iar

în cauză, scopul etapei administrative nu mai poate fi atins, după 8 ani de la

depunerea notificării.

S-a

concluzionat sub acest aspect ca niciun drept al unității deținătoare nu a fost

încălcat prin rezolvarea cererii de către instanță, iar pe de altă parte,

aceasta avea posibilitatea să se apere în fața instanței de fond sub toate

aspectele.

Împotriva

deciziei respective, la data de 15 februarie 2010, în termen legal, a declarat

recurs pârâta C.N.L.R. criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea

acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei

instanțe care să fie schimbată în tot, prin respingerea cererii formulate de

reclamanți, în principal, ca prematur introdusă, iar în subsidiar, ca

neîntemeiată.

Prin

motivele de recurs depuse odată cu cererea, pârâta a criticat decizia recurată

sub două aspecte, referitor la prematuritatea cererii introductive și la

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

În

dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut faptul că, în mod greșit,

instanța de apel a soluționat motivul având ca obiect prematuritatea cererii

introductive.

Aceasta

întrucât cererea de chemare în judecată a pârâtei a fost depusă la Tribunalul Mureș pe data de 9 iulie 2007, cu câteva luni înainte de investirea acesteia cu

soluționarea notificării, respectiv pe data de 12 decembrie 2007.

Pentru

acest aspect cererea a fost prematur formulată, întrucât dispozițiile art. 25

din Legea nr. 10/2001 prevăd termenul legal de 60 de zile de la primirea

notificării sau a depunerii actelor doveditoare, termen în care unitatea

deținătoare trebuie să emită decizie sau dispoziție, precum și faptul că s-a

făcut o greșită aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, etapa necontencioasă prevăzută de drept

act normativ, având un caracter obligatoriu.

În

dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, s-a susținut că au fost

încălcate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de

apel avea îndatorirea, în baza exercitării rolului activ, de a clarifica

chestiunile legate de inexactitățile din certificatul de moștenitor nr. 30/2003;

de anul nașterii petentei; de identitatea persoanei de la care a fost preluat imobilul,

de moștenirea de pe urma bunicii paterne, sau de pe urma bunicii materne.

Sub acest

aspect, a învederat faptul că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu

sunt necesare aceste clarificări și nici nu a pus în vedere intimaților să

procedeze la lămurirea aspectelor invocate.

În

drept, pârâta a invocat în susținerea recursului prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Analizând

recursul declarat de pârâtă prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat și-l va

respinge, avându-se în vedere considerentele ce se vor succede.

În

primul rând, este neîntemeiat motivul de recurs formulat de pârâtă referitor la

soluția dată de instanța de apel cu privire la prematuritatea cererii

introductive.

Astfel,

pornind de la obiectul acțiunii civile, înseamnă că o altă condiție pentru

exercitarea acțiunii și dobândirea calității de parte în procesul civil, este

reprezentată de „drept” care, pentru a putea fi valorificat pe cale de acțiune,

trebuie să respecte anumite cerințe, printre care se numără aceea ca – dreptul

să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau condiție suspensivă.

Dacă

dreptul nu este actual, lipsa acestei condiții poate fi invocată prin intermediul

excepției de prematuritate.

Raportată

la datele speței, această excepție de prematuritate a fost soluționată corect

de către instanța de apel, întrucât nu se poate susține faptul că acțiunea

formulată de reclamanți trebuia respinsă ca prematur introdusă, câtă vreme

dreptul acestora, de a solicita măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001,

de la unitatea deținătoare a imobilului aflat în litigiu, există și este

actual.

Pe de

altă parte, nu le poate fi imputat reclamanților faptul că Dispoziția nr. 158

din 12 februarie 2004 emisă de Primăria Municipiului Târgu - Mureș ca urmare a

notificării înregistrate sub nr. 5257 din 19 februarie 2002, a ajuns cu întârziere în posesia recurentei-pârâte C.N.L.R. SA.

Prin

prevederile art. 3 din Dispoziția nr. 158 din 12 februarie 2004 Primăria Târgu -

Mureș a respins cererea de restituire în natură a spațiului ocupat de L.N., din

imobilul situat în str. B., urmând ca notificarea împreună cu documentele

aferente să fie comunicate L.N.

Dispoziția

respectivă a fost contestată în instanță de către reclamanți sub toate

aspectele, inclusiv în ceea ce privește conținutul art. 3, pronunțându-se în

acest sens sentința civilă nr. 1385 din 28 octombrie 2005 a Tribunalului Mureș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 41A din 24 martie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 10378 din 14 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Odată

închis ciclul procesual prin care s-a menținut dispozițiile art. 3 din Dispoziția

nr. 158 din 2 februarie 2004, Primăria Târgu Mureș avea obligația să înainteze

notificarea reclamanților, împreună cu documentele aferente, către C.N.L.R. SA.,

lucru care nu s-a realizat decât foarte târziu, în cadrul dosarului nr.

3339/2007 al Tribunalului Mureș al cărui obiect l-a constituit cererea reclamanților

către această pârâtă de a le restitui în natură spațiul nr. XI, încăperile 16

și 17 din imobilul situat în municipiul Târgu - Mureș.

Prin

urmare, reclamanții au fost pe deplin îndreptățiți să solicite direct în

instanță de la pârâtă, în calitatea sa de unitate deținătoare, restituirea în

natură a părții din imobilul aflat în posesia acesteia, fără să mai aștepte

vreme îndelungată emiterea unei dispoziții sau decizii de către unitatea deținătoare.

De

altfel, unitatea deținătoare avea posibilitatea să emită dispoziție sau

decizie, chiar pe parcursul derulării litigiului dintre părți, lucru care nu s-a

realizat, ceea ce explică conduita recurentei-pârâte, scopul acesteia fiind

acela de a întârzia pe cât posibil emiterea unei decizii sau finalizarea

procesului.

În consecință,

instanța de apel a făcut, sub acest aspect, o corectă aplicare a Deciziei nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Este

neîntemeiat și celălalt motiv de recurs având ca obiect încălcarea de către

instanța de apel a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ce

reglementează rolul activ al judecătorului.

Nu au

fost încălcate aceste dispoziții legale, întrucât toate chestiunile legate de inexactitățile

din certificatul de moștenitor nr. 30/2001, de anul moștenirii petentei, de

identitatea persoanei de la care a fost preluat imobilul, de moștenirea de pe

urma bunicii paterne sau materne – fuseseră clarificate cu putere de lucru judecat

prin sentința civilă nr. 1385 din 28 octombrie 2005 a Tribunalului Mureș, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 41A din 24 martie

23006 a Curții de Apel Târgu Mure și decizia civilă nr. 10378 din 14 decembrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Prin

hotărârea respectivă, s-a tranșat cu putere de lucru judecat faptul că de la

antecesoarea reclamantei B.G.B., s-a preluat de către stat, în baza Decretului-lege

nr. 92/1950, imobilul situat în str. B., compus din 18 apartamente și imobilul

situat pe aceeași stradă la nr. 3, format din 4 apartamente, precum și faptul

că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire.

Față de

cele arătate, se constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, art.

304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA se privește ca fiind nefondat și

se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta C.N.L.R. SA împotriva deciziei civile nr. 6/A din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 octombrie 2010.