ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 287/2009 Tribunalul Sibiu

a admis acțiunea formulată de reclamanta Universitatea Babeș Bolyai în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să

plătească reclamantei suma de 912.268 lei cu titlu de despăgubiri pentru

imobilul înscris în C.F. nr. 6225 Sibiu nr. top 1560/2, indexată cu indicele

inflației la data plății.

In considerentele sentinței s-a

reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu în proprietatea

statului și fără acordarea de despăgubiri. Ulterior imobilul a fost înstrăinat

deținătorilor de la acea dată. Cererea reclamantei vizează îmbogățirea statului

fără justă cauză, deoarece imobilul nu se mai poate restitui în natură, iar

statul s-a îmbogățit în detrimentul reclamantei, astfel încât reclamanta trebuie

să primească o justă despăgubire.

Pârâtul a invocat lipsa calității

procesuale active a reclamantei, excepție care a fost respinsă de instanță

întrucât acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

și nu pe acelea ale Legii nr. 10/2001.

Cuantumul despăgubirilor a fost

stabilit la valoarea de circulație a imobilului conform concluziilor expertizei

tehnice efectuată în cauză.

Pentru că prin sentință s-a omis

motivarea detaliată a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune,

invocată de pârât, prin încheierea din 13 aprilie 2009 Tribunalul Sibiu a admis

cererea formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.

și a dispus completarea considerentelor cu această motivare, respectiv, că

termenul de prescripție începe să curgă de la data ultimului demers întreprins

de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului sau acordarea de

despăgubiri. Cum reclamanta a inițiat mai multe litigii în acest scop, cererea

nu este prescrisă.

Împotriva acestei încheieri a

declarat apel pârâtul, susținând nelegalitatea ei, întrucât complinește unele

lipsuri grave ale sentinței din moment ce dispozitivul nu face nici o referire

la respingerea excepției.

Pârâtul a declarat apel și împotriva

sentinței arătând că Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitate de parte

în litigiu, ci de reprezentant al Statului Român, astfel că nu poate fi obligat

la plata despăgubirilor. De asemenea, instanța nu a analizat excepția

prescripției dreptului la acțiune. In motivarea acestei critici a învederat că

termenul de prescripție a început să curgă la 19 mai 2005, dată la care a rămas

irevocabilă sentința civilă nr. 883/2003 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a

constatat că Statul Român este răspunzător pentru vânzarea imobilului deoarece

preluarea s-a realizat fără titlu și față de care acțiunea înregistrată la 30

mai 2008 este prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 205 A din 16

octombrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelurile ca nefondate.

In motivarea deciziei s-a reținut că

încheierea din 13 aprilie 2009 a fost dată cu respectarea legii.

S-a mai reținut că prin acțiune

reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, întreaga procedură realizându-se față de acest pârât, iar faptul că

instanța a reținut calitatea de pârât a Ministerului Finanțelor Publice

constituie o eroare materială ce se poate remedia pe calea unei cereri în

temeiul art. 281 C. civ. și nu pe calea prezentului apel.

Critica privitoare la prescripția

dreptului material la acțiune a fost respinsă cu motivarea că în anul 2001,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă reclamantei i s-a recunoscut dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu și, în pofida demersurilor

întreprinse, nici până la data promovării prezentei acțiuni aceasta nu a

beneficiat de o despăgubire care să compenseze pierderea proprietății asupra

imobilului.

Este evident că reclamanta are un

bun în sensul definit de art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, iar aplicarea

dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă este incompatibilă cu

dreptul la respectarea proprietății garantat de textul legal din CEDO.

Această privare de proprietate impune

obligația statului de a despăgubi reclamanta, întrucât fără plata unei sume

rezonabile raportată la valoarea imobilului, ea constituie o încălcare excesivă

a dreptului de proprietate și o rupere a echilibrului între necesitatea

protecției acestui drept și exigențele de ordin general.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Sibiu, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reiterând excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Recursul nu este fondat.

In mod corect, instanța de apel și-a

întemeiat decizia pe dispozițiile cuprinse în art.1 Protocolul 1 la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale și aceasta,

deoarece art. 20 alin. (2) din Constituție, stabilește prioritatea în fața

legislației naționale a convențiilor la care România este parte.

Trebuie precizat că, prin Legea nr.

30 din 18 mai 1994, Statul Român a ratificat această convenție, si deci, are

forță obligatorie. Potrivit acestor dispoziții, așa cum au fost ele

interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu

poate fi lipsit de bunurile sale, decât pentru cauză de utilitate publică și cu

o dreaptă si prealabilă despăgubire.

În speță, se constată că printr-o

hotărâre irevocabilă, reclamantei i s-a consolidat retroactiv dreptul de

proprietate deoarece preluarea imobilului în proprietatea statului s-a realizat

fără titlu valabil, dar în același timp imobilul nu poate fi restituit în

natură, întrucât el a făcut obiectul unor acte de înstrăinare.

În această situație, reclamantei trebuie

să i se recunoască de către instanțele de judecată că are un bun, însă, nu

poate beneficia de el și, deci, Statul care a lipsit-o pe reclamantă de bunul său,

urmează a fi obligat la plata despăgubirilor.

Nu se poate considera că dreptul

reclamantei la despăgubiri pentru bunul de care a fost lipsită este prescris

potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ignorând

faptul că despăgubirile, în această situație urmează cursul acțiunii

imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării.

De asemenea, în practica CEDO s-a

stabilit că dreptul la despăgubire face parte integrantă din dreptul de

proprietate și orice deposedare a proprietarului de bunul său implică o

obligație corelativă de dezdăunare a titularului dreptului. Astfel, în cauza

Davidescu contra României, Instanța Europeană a statuat că atingerea adusă

dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, combinată

cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat suportarea de către acesta a unei

sarcini disproporționate și incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor,

garantat de art. 1 din Protocolul 1, Prin urmare, acest articol a fost

încălcat.

În raport de aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul.

In temeiul art. 274 C. proc. civ.

recurentul va fi obligat să plătească intimatei suma de 4420 lei cheltuieli de judecată

dovedite cu facturile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Sibiu împotriva deciziei nr. 152 A din 16 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă recurentul la plata sumei de

4420 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă Universitatea Babeș

Bolyai.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie

2010.