ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 287/2009 Tribunalul Sibiu a admis acțiunea formulată de reclamanta Universitatea Babeș Bolyai în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 912.268 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. nr. 6225 Sibiu nr. top 1560/2, indexată cu indicele inflației la data plății. In considerentele sentinței s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu în proprietatea statului și fără acordarea de despăgubiri. Ulterior imobilul a fost înstrăinat deținătorilor de la acea dată. Cererea reclamantei vizează îmbogățirea statului fără justă cauză, deoarece imobilul nu se mai poate restitui în natură, iar statul s-a îmbogățit în detrimentul reclamantei, astfel încât reclamanta trebuie să primească o justă despăgubire.

Pârâtul a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei, excepție care a fost respinsă de instanță întrucât acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe acelea ale Legii nr. 10/2001. Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la valoarea de circulație a imobilului conform concluziilor expertizei tehnice efectuată în cauză. Pentru că prin sentință s-a omis motivarea detaliată a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, prin încheierea din 13 aprilie 2009 Tribunalul Sibiu a admis cererea formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. și a dispus completarea considerentelor cu această motivare, respectiv, că termenul de prescripție începe să curgă de la data ultimului demers întreprins de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului sau acordarea de despăgubiri.

Cum reclamanta a inițiat mai multe litigii în acest scop, cererea nu este prescrisă. Împotriva acestei încheieri a declarat apel pârâtul, susținând nelegalitatea ei, întrucât complinește unele lipsuri grave ale sentinței din moment ce dispozitivul nu face nici o referire la respingerea excepției. Pârâtul a declarat apel și împotriva sentinței arătând că Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitate de parte în litigiu, ci de reprezentant al Statului Român, astfel că nu poate fi obligat la plata despăgubirilor. De asemenea, instanța nu a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune.

In motivarea acestei critici a învederat că termenul de prescripție a început să curgă la 19 mai 2005, dată la care a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 883/2003 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a constatat că Statul Român este răspunzător pentru vânzarea imobilului deoarece preluarea s-a realizat fără titlu și față de care acțiunea înregistrată la 30 mai 2008 este prescrisă. Prin decizia civilă nr. 205 A din 16 octombrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelurile ca nefondate. In motivarea deciziei s-a reținut că încheierea din 13 aprilie 2009 a fost dată cu respectarea legii. S-a mai reținut că prin acțiune reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întreaga procedură realizându-se față de acest pârât, iar faptul că instanța a reținut calitatea de pârât a Ministerului Finanțelor Publice constituie o eroare materială ce se poate remedia pe calea unei cereri în temeiul art. 281 C. civ.

și nu pe calea prezentului apel. Critica privitoare la prescripția dreptului material la acțiune a fost respinsă cu motivarea că în anul 2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și, în pofida demersurilor întreprinse, nici până la data promovării prezentei acțiuni aceasta nu a beneficiat de o despăgubire care să compenseze pierderea proprietății asupra imobilului. Este evident că reclamanta are un bun în sensul definit de art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, iar aplicarea dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă este incompatibilă cu dreptul la respectarea proprietății garantat de textul legal din CEDO.

Această privare de proprietate impune obligația statului de a despăgubi reclamanta, întrucât fără plata unei sume rezonabile raportată la valoarea imobilului, ea constituie o încălcare excesivă a dreptului de proprietate și o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și exigențele de ordin general. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Sibiu, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând excepția prescripției dreptului material la acțiune. Recursul nu este fondat. In mod corect, instanța de apel și-a întemeiat decizia pe dispozițiile cuprinse în art.1 Protocolul 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale și aceasta, deoarece art. 20 alin. (2) din Constituție, stabilește prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România este parte.

Trebuie precizat că, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Statul Român a ratificat această convenție, si deci, are forță obligatorie. Potrivit acestor dispoziții, așa cum au fost ele interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă si prealabilă despăgubire. În speță, se constată că printr-o hotărâre irevocabilă, reclamantei i s-a consolidat retroactiv dreptul de proprietate deoarece preluarea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil, dar în același timp imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât el a făcut obiectul unor acte de înstrăinare. În această situație, reclamantei trebuie să i se recunoască de către instanțele de judecată că are un bun, însă, nu poate beneficia de el și, deci, Statul care a lipsit-o pe reclamantă de bunul său, urmează a fi obligat la plata despăgubirilor.

Nu se poate considera că dreptul reclamantei la despăgubiri pentru bunul de care a fost lipsită este prescris potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ignorând faptul că despăgubirile, în această situație urmează cursul acțiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării. De asemenea, în practica CEDO s-a stabilit că dreptul la despăgubire face parte integrantă din dreptul de proprietate și orice deposedare a proprietarului de bunul său implică o obligație corelativă de dezdăunare a titularului dreptului. Astfel, în cauza Davidescu contra României, Instanța Europeană a statuat că atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporționate și incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul 1, Prin urmare, acest articol a fost încălcat.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul. In temeiul art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat să plătească intimatei suma de 4420 lei cheltuieli de judecată dovedite cu facturile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Sibiu împotriva deciziei nr. 152 A din 16 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 4420 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă Universitatea Babeș Bolyai. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2010.