ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3963/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția penală, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.S. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galați a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.S. pe o durată de 28 de zile cu începere de la 6 noiembrie 2009 la 4 decembrie 2009 . Inculpatul T.S. a formulat în faza de urmărire penală, în baza art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., cerere de liberare provizorie sub control judiciar, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

În esență, inculpatul prin apărător a solicitat să se constate că nu sunt indicii din care să rezulte săvârșirea faptei pentru care s-a dispus arestarea preventivă, că nu sunt indicii din care să rezulte că lăsat în libertate ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, în condițiile în care apreciază că urmărirea penală ar fi finalizată și că, având în vedere faptul că este avocat, are o familie închegată, cu trei copii minori în întreținere, lăsarea sa în libertate sub control judiciar nu ar prezenta nici un pericol atât pentru comunitate, cât și pentru bunul mers al procesului penal, inculpatul asumându-și îndeplinirea tuturor măsurilor ce se vor dispune de către instanța de judecată, fiind conștient de sancțiunea revocării, în cazul nerespectării acestor măsuri.

Analizând cererea, instanța de fond a constatat că M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați a solicitat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.S., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 247 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în sarcina acestuia reținându-se că, în calitate de avocat în cadrul Baroului București, a pretins sume de bani de la martora denunțătoare C.G., pentru a interveni pe lângă judecătorii care soluționează Dosarul penal nr. 1012/121/2008 al Curții de Apel Galați, în care martora denunțătoare are calitatea de inculpată, în scopul obținerii liberării sale din starea de arest preventiv.

Inculpatul a primit în două tranșe sumele de 1000 RON și 500 euro de la investigatorul sub acoperire P.N., în scopul mai sus menționat. Ulterior, prin intermediul numitei B.I.A. a pretins de la martora denunțătoare C.G. suma de 30.000 euro, în același scop. Astfel, inculpatul T.S. a pretins direct de la martora denunțătoare suma de 5 000 euro, cerându-i ca suma de 10.000 euro să o aibă pregătită pentru momentul când va fi liberată. La data de 5 noiembrie 2009 inculpatul T.S. a fost prins în flagrant, în momentul în care a primit suma de 5000 euro de la investigatorul sub acoperire P.N. În raport de această situație de fapt, s-a apreciat că la dosarul de urmărire penală sunt probe și indicii temeinice, din care rezultă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de trafic de influență și pe cale de consecință a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile liberării prev. de art. 160 2 pct. 1 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prev. de lege pentru infracțiunea inculpatului nu depășește 18 ani, situație în care a analizat pe fond cererea formulată de inculpat, reținând următoarele: Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură facultativă, așa cum rezultă din sintagma „se poate acorda", folosită atât în art. 160 2 cât și în art. 160 4 C. proc. pen. Aceasta înseamnă că cererea de liberare provizorie poate fi respinsă nu numai atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea liberării, ci și în cazul în care cererea de liberare provizorie este neîntemeiată, organul judiciar apreciind ca nepotrivită (neoportună) lăsarea în libertate a celui în cauză - deși, formal, nu există interdicții la acordarea liberării.

Beneficiul liberării provizorii nu este, așadar, un drept al condamnatului, ci doar o vocație a acestuia. Organul judiciar este cel care - după ce constată îndeplinirea condițiilor - apreciază, în fiecare caz în parte, dacă este sau nu oportună acordarea acesteia. Cât privește criteriile ce urmează să stea la baza aprecierii sale, legea nu le indică, dar nici nu le limitează. Ele pot fi atât externe faptei inculpatului (de exemplu, inculpatul s-a ascuns multă vreme anterior arestării, încercând să se sustragă tragerii la răspundere penală), dar și strâns legate de faptă, caracterizând gradul ei de pericol social concret, și de persoana inculpatului. Luarea în considerare a unor asemenea criterii nu numai că nu adaugă la lege - atâta vreme cât legea nu prevede limitări, dar, dimpotrivă, servește la corecta aplicare a legii, în litera și spiritul ei.

Deci, instanța de judecată analizează cererea formulată de inculpat în lumina celor mai sus-menționate și nu numai în baza dispozițiilor art. 160 2 pct. 2 C. proc. pen., în care se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului și, în consecință, va analiza cererea formulată de inculpat și în raport de oportunitatea ei în acest stadiu procesual, precum și în raport de gradul de pericol social al faptelor reținute în sarcina inculpatului. În acest context, instanța de fond a constatat că infracțiunea reținută în acest moment în sarcina inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, în special raportat la calitatea de care s-a folosit inculpatul - avocat.

S-a apreciat că pericolul social ridicat al faptei reținute în sarcina inculpatului mai rezultă și din faptul că această faptă a adus atingere credibilității de care trebuie să se bucure organele de urmărire penală și de justiție, precum și credibilității de care trebuie să se bucure corpul avocaților, în calitatea lor de participanți activi la înfăptuirea actului de justiție. Instanța de fond a constatat că, mai concret, prin fapta sa, inculpatul a adus un „blam" atât asupra corpului magistraților judecători, asupra obiectivitătii lor în soluționarea diferitelor cauze, cât și asupra avocaților, onestității și îndeplinirii profesiei de avocat, cu bună credință.

Prin definiție, conform jurisprudenței în materie, pericolul concret pentru ordinea publică este înțeles ca o „reacție colectivă față de infracțiunea săvârșită care, prin rezonanța ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare, de dezaprobare, de temere și de insecuritate socială, stimulează temerea că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de accentuat pericol social și poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare". Datele ce caracterizează persoana inculpatului: fără antecedente penale, cu o familie integrată în societate, ar putea duce la concluzia că lăsarea lui în libertate nu ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică dar, din datele ce caracterizează faptele reținute în acest moment în sarcina inculpatului, așa cum au fost expuse în situația de fapt menționată mai sus, rezultă că lăsarea inculpatului în libertate creează o stare de pericol, de insecuritate pentru cetățeni.

Mai concret, în rândul societății, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-ar crea un sentiment de neîncredere în actul de justiție, în sensul că s-ar induce falsa impresie că anumite categorii socio-profesionale (în speță, calitatea de avocat) ar putea săvârși diferite fapte de natură penală, deoarece legea sau instanța de judecată ar da dovadă de mai multă clemență față de această categorie socio-profesională, în raport de alte persoane care ar săvârși fapte similare și pentru care s-ar menține starea de arest. Astfel, s-ar crea falsa impresie că simpla calitate de avocat sau altă funcție care are legătură cu înfăptuirea actului de justiție, ar fi o acoperire pentru o persoană care în acest fel ar putea să săvârșească diferite fapte penale, conștient fiind că datorită calității sale s-ar da dovadă de clementă în luarea unor măsuri coercitive, cum este cazul arestării preventive.

Fapta reținută în sarcina inculpatului, de a căuta obținerea de foloase materiale prin traficarea influenței pe care a lăsat să se înțeleagă că o are asupra completului de judecată, pentru a îl determina să pronunțe o hotărâre favorabilă martorei denunțătoare, constituie o faptă cu un grad ridicat de pericol social, care impune menținerea stării de arest a inculpatului. Cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri, instanța de fond a analizat-o în raport de momentul procesual și de impactul asupra participanților la procesul penal, constatând următoarele: Nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului la acest moment procesual, când cauza se găsește în faza de urmărire penală, ancheta urmând a fi finalizată, nu din perspectiva posibilității ca inculpatul, lăsat în libertate, să încerce denaturarea adevărului, ci din prisma persoanelor, părților implicate în această cauză.

Mai concret, ce idee și-ar face despre actul de justiție martorul denunțător, care a trecut în final peste orice temere și a hotărât să denunțe activitatea infracțională a inculpatului, dacă ar afla că acesta a fost pus în libertate. Chiar dacă nu sunt la acest moment indicii că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, dar numai simpla punere în libertate a acestuia ar însemna pentru martora denunțătoare o stare de temere, de panică și neîncredere în actul de justiție, chiar dacă instanța, cu ocazia punerii inculpatului în libertate sub control judiciar, ar interzice ca acesta să ia legătura cu anumite persoane.

S-a reținut că celelalte motive invocate de inculpat prin apărător referitoare la nevinovăția sa și la faptul că urmărirea penală ar fi finalizată, exced cadrului procesual, deoarece există o hotărâre de arestare preventivă care a analizat aceste indicii, vinovăția sau nevinovăția inculpatului neputând fi analizate cu ocazia soluționării cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Împotriva hotărârii instanței de fond, în termen legal a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea sentinței și pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, susținând în esență că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale. Examinând hotărârea instanței de fond, sub aspectul motivelor de recurs invocate și din oficiu sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică. Potrivit art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, iar în baza alin. (2) al aceluiași text, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte.

Liberarea provizorie este unul din mijloacele de realizare a scopului măsurilor preventive, care constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei (art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.). Acordarea liberării provizorii este facultativă, este atributul instanței și lăsată la aprecierea acesteia, ceea ce înseamnă că cererea poate fi respinsă nu numai în situația în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, ci și în situația în care instanța apreciază că punerea inculpatului în libertate nu este oportună. Faptul că cererea îndeplinește formal condițiile de admisibilitate în principiu nu conferă inculpatului un drept absolut de a fi liberat provizoriu, ci doar o vocație la aceasta.

Astfel, procedura liberării provizorii presupune mai multe etape de verificare, instanța urmând a se pronunța în final asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată în raport cu motivul pentru care inculpatul a fost privat de libertate. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că mod corect instanța de fond a respins cererea de liberare provizorie a inculpatului, având în vedere că starea de arest preventiv corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 136 C. proc.

pen., iar lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, în raport de natura și gradul de pericol social al infracțiunii pretins săvârșite, ce nu poate fi disociat de rezonanța negativă a unor astfel de fapte în rândul comunității, căreia i se poate induce convingerea că există posibilitatea eludării unei sancțiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în înfăptuirea justiției. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva sentinței penale nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.S. împotriva sentinței penale nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 noiembrie 2009.