ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1138/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1138/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de fașă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2010, pronunțată în Dosarul

nr. 1585/2/2010 (446/2010), Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 300 alin. (1) C. proc. pen.

a constatat regularitatea actului de sesizare a instanței și, pe cale de

consecință, a respins cererea de restituire a cauzei la procuror pentru

refacerea actului de sesizare a instanței.

În baza art. 300

2

rap. la art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului T.S.

A menținut starea de arest preventiv a

inculpatului T.S.

A respins ca nefondate, cererile de

revocare și înlocuire a măsurii arestării preventive, precum și cererea de

liberare provizorie sub control judiciar.

Pentru a hotărî astfel a reținut următoarele:

Deliberând cu privire la excepțiile

invocate până la punerea în discuția părților a regularității actului de

sesizare și, reiterate ulterior, cu privire la neregularitatea actului de

sesizare al instanței, Curtea de Apel București a reținut că s-a invocat

neregularitatea sesizării instanței având ca temei modalitatea în care au fost

administrate probele în cursul urmăririi penale, respectiv: actele efectuate

după data admiterii, de către D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați a denunțului

făcut de către martorul denunțător C.G., fiind făcute cu încălcarea

prevederilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că inculpatul T.S. a

fost determinat să săvârșească ori să continue săvârșirea infracțiunii de către

martorul denunțător și investigatorul sub acoperire, sunt lovite de nulitate

relativă potrivit dispozițiilor art. 199 alin. (4) C. proc. pen., nerespectarea

dispozițiilor art. 915 pct. 5 C. proc. pen. privind durata totală a

interceptărilor telefonice și în mediu ambiental precum și a modalității de

realizare, în timp și spațiu, a unor interceptări în mediu ambiental, cu

referire la interceptarea ambientală din cadrul Penitenciarului Galați care s-a

realizat fără autorizarea comandantului Penitenciarului.

Curtea de Apel București, a constatat că în

conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. (2) și (4) C. proc. pen., instanța

se desesizează și trimite cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale

în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau

după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau

inculpatului și asistarea acestuia de către un apărător. împotriva hotărârii de

desesizare se poate face recurs de procuror sau persoana ale cărei interese au

fost vătămate prin hotărâre.

În conformitate cu prevederile art. 62

și art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de

urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate

aspectele cauza, pe bază de probe, iar mijloacele de probă obținute ilegal nu

pot fi folosite în procesul penal.

Potrivit dispozițiilor art. 300 C. proc. pen.

instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare,

regularitatea actului de sesizare, iar când constată ca sesizarea nu este făcută

potrivit legii și neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie

organului de urmărire penală în vederea refacerii actului de sesizare.

Din interpretarea analitică prevederilor legale

susmenționate, rezultă că numai nerespectarea dispozițiilor privind sesizarea

instanței de judecată constituie temei de restituire a cauzei la procuror.

Aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de probă obținute de procuror în

cursul urmăririi penale, pe care s-a întemeiat soluția de trimitere în judecată,

este atributul exclusiv al instanței de judecată învestită cu soluționarea

cauzei, care se pronunță însă, prin hotărâre, după efectuarea cercetării

judecătorești și după dezbateri.

Curtea de Apel București, analizând

rechizitoriul nr. 82/P/2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați a constatat că

acesta respectă, prin formă și conținut, toate cerințele legale (cuprinde

elementele prevăzute de art. 263 C. proc. pen. privind persoana inculpaților,

faptele reținute în sarcina lor, încadrare juridică, probele pe care se

întemeiază învinuirea, dispoziția de trimitere în judecată, numele persoanelor

ce urmează a fi citate în instanță), inclusiv mențiunea „verificat sub aspectul

legalității și temeiniciei", în conformitate cu dispozițiile art. 264 alin.

(3) C. proc. pen., în interpretarea dată acestor dispoziții legale de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008.

În consecință, apreciind că nu sunt aspecte de

neregularitate care să impună refacerea actului de sesizare de către procuror,

Curtea, în baza art. 300 alin. (1) C. proc. pen. a constatat regularitatea

actului de sesizarea a instanței și, în consecință, a dispus respingerea

cererii de trimitere a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi

penale.

Deliberând asupra legalității și

temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului T.S., în conformitate

cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 82/P/2009 al

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. - Serviciul

Teritorial Galați a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv,

inculpatul T.S. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

și învinuita B.I.A., în stare de libertate, pentru comiterea infracțiunilor de

complicitate la infracțiunea de trafic de influență (împreună cu inc. T.S.),

faptă prev. de art. 26 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și complicitate la

infracțiunea de cumpărare de influență (împreună cu C.G.), faptă prev. de art. 26

rap. la art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,

reținându-se că: în perioada mai-noiembrie 2009, în calitate de avocat în

cadrul Baroului București, inculpatul T.S., a pretins sume de bani de la

martora denunțătoare C.G. pentru a interveni pe lângă judecătorii care

soluționează Dosarul nr. 1012/121/2008 al Curții de Apel Galați, în care

martora denunțătoare are calitatea de inculpată, în scopul liberării sale din

starea de arest preventiv, a acceptat, în același scop, promisiunea oferirii

sumei de 30.000 euro transmisă de martora denunțătoare prin intermediul

învinuitei B.I.A., inculpatul primind în două tranșe sumele de 1.000 lei RON și

2.150 lei RON (echivalentul sumei de 500 euro), de la investigatorul sub

acoperire P.N., iar la data de 05 noiembrie 2009 a fost prins în flagrant în

momentul în care a primit suma de 5.000 euro de la investigatorul sub acoperire

P.N.

În aceiași perioadă, învinuita B.I.A.,

cunoscând înțelegerea ilicită dintre inculpatul T.S. și martora denunțătoare

C.G., i-a comunicat acestuia că martora denunțătoare are disponibilă suma de

30.000 euro, pentru a interveni pe lângă judecătorii care soluționează Dosarul nr.

1012/121/2008, în care martora denunțătoare C.G. are calitatea de inculpată în

scopul obținerii liberării sale din starea de arest preventiv, iar, ulterior,

i-a comunicat inculpatului că a verificat și a constatat că martora denunțătoare

are cu certitudine disponibilă suma de 30.000 euro pentru a obține liberarea sa

din starea de arest preventiv, întărindu-i, în acest mod convingerea

inculpatului T.S. că denunțătoarea dispune de suma de bani pretinsă.

Inculpatul T.S. a fost arestat

preventiv în baza mandatului nr. 3/U din 06 noiembrie 2009, emis de Curtea de

Apel Galați.

Potrivit dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. instanța este datoare să verifice, din oficiu, în situația în

care inculpații sunt arestați, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 160

b

C. proc. pen., în sensul că verifică periodic dar nu mai târziu de 60 de zile,

legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că arestarea

preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau mai există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și

punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun, în continuare, privare de

libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate,

dispune, prin încheiere motivată menținerea arestării preventive.

Curtea de Apel București, analizând

actele și lucrările dosarului a constatat că măsura arestării preventive a

inculpatului T.S. a fost luată și menținută cu respectarea dispozițiilor legale

iar temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu s-au schimbat și

impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, conform dispozițiilor

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Astfel, Curtea a reținut că, din

probele administrate în cauză rezultă suficiente indicii temeinice care să

conducă la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele prevăzute

de legea penală pentru care este cercetat, relevante în acest sens fiind:

denunțul și declarațiile martorei denunțătoare C.G., declarațiile martorilor

A.C. și R.A., declarațiile inculpatei B.I.A., procesele-verbale de transcriere

a interceptărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental dintre

inculpatul T.S., dintre inculpat și investigatorul sub acoperire, dintre cei

doi inculpați, dintre inculpata B.I.A. și martora denunțătoare C.G., procesele

verbale întocmite de investigatorul sub acoperire P.N., procesul verbal de

prindere în flagrant, suporturile digitale conținând înregistrările audio-video

a dialogurilor din mediu ambiental.

Referitor la condiția privind existența în

cauză a probelor din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar

prezenta un pericol social concret pentru ordine publică, Curtea a constatat că

și acesta este îndeplinit.

Astfel, s-a reținut că inculpatul este

cercetat pentru comiterea unei infracțiuni ce prezintă un grad de pericol

social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de

pedepse stabilite de legiuitor, dar și din modalitățile și împrejurările

concrete de săvârșire a faptei, relațiile sociale care au fost afectate, scopul

urmărit de inculpat.

Având în vedere natura și gravitatea faptei

reținute a fi săvârșită de inculpat (trafic de influență), modalitatea concretă

de comitere a faptei raportat și la activitatea pe care acesta o desfășura în

cadrul sistemului judiciar (avocat în cadrul Baroului București), cunoștințele

profesionale de care acesta a uzat în alt scop decât cel legal și profesional,

sumele de bani pretinse, scopul urmărit și nu în ultimul rând, rezultatul

produs - impactul negativ asupra imparțialității sistemului judiciar, ca

serviciu public, dar și asupra credibilității corpului avocaților din

perspectiva rolului pe care aceștia îl au în înfăptuirea actului de justiție,

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite, în continuare, dispozițiile art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

Toate aceste împrejurări a justificat

susținerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol social

concret pentru ordinea publică.

Pentru considerentele expuse, Curtea de

Apel București a reținut că pentru buna desfășurare a procesului penal, în

scopul administrării tuturor probelor și pentru lămurirea cauzei sub toate

aspectele în vederea aflării adevărului se impune menținerea măsurii arestării

preventive a inculpatului T.S., conform dispozițiilor art. 136 C. proc. pen.

Toate datele ce caracterizează persoana

inculpatului (nu este cunoscut cu antecedente penale, are în îngrijire un copil

minor, a făcut o cerere de autosuspendare din barou), nu pot fi privite separat

de natura și gravitatea faptei sale iar invocarea lor nu poate să conducă la

punerea sa în libertate.

Pentru aceste considerente, în baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., instanța a menținut

măsura arestării preventive față de inculpatul T.S.

În subsidiar, s-a solicitat de inculpat, prin

apărători aleși, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de

a nu părăsi localitatea.

Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.

proc. pen., măsura arestării preventive se înlocuiește cu o altă măsură

preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Curtea a constatat că, până în prezent,

nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a

inculpatului și, față de cele reținute anterior, Curtea a respins cererea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea, ca nefondată.

Cu privire la cererea de liberare provizorie

sub control judiciar formulata de inculpatul T.S., prin apărători aleși, depusă

în ședința din 16 martie 2010 și însușită de acesta, Curtea a reținut

următoarele:

Curtea a constatat că sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiilor art. 160

2

pct.

1 C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care

inculpatul este cercetat, nu depășește 18 ani.

Pe fondul cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, inculpatul a invocat faptul că este nevinovat și este deși a

acționat ca un avocat diligent care se ocupă de interesele clientului, a fost

victima unei provocări grosolane din partea denunțătoarei și organelor de

anchetă, fiind victima unei înscenări.

Acesta a arătat că nu mai sunt temeiuri

care să justifice menținerea arestării sale preventive, fiind arestat de 4 luni

și nu sunt elemente care să probeze că ar prezenta un pericol social. In opinia

sa, măsura arestării preventive a fost dispusă în cauză de un magistrat

imparțial, dat fiind că magistratul judecător care a dispus arestarea sa a

făcut parte din completul cu privire la care existau suspiciuni privind fapte

de corupție și care judeca dosarul martorei denunțătoare.

Potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în

cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa ce nu depășește 18 ani.

Curtea, a mai reținut că inculpatul este

cercetat pentru comiterea unei infracțiuni ce prezintă un grad de pericol

social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de

pedepse stabilite de legiuitor (de la 2 la 10 ani), dar și din modalitățile și

împrejurările concrete de săvârșire a faptei.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt

îndeplinite, dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitoare la

pericolul social concret pe care îl prezintă inculpatul, având în vedere tocmai

natura și gravitatea faptei reținute a fi săvârșită de inculpat (trafic de

influență), modalitatea concretă de comitere a faptei, rolul acestuia în

activitatea judiciară, sumele de bani pretinse, scopul urmărit și nu în ultimul

rând, rezultatul produs - impactul social negativ și crearea unei stări de

nesiguranță în rândul publicului de neîncredere în instituțiile publice și cei

care oferă servicii publice, cum este cazul corpului avocaților.

Susținerile inculpatului privind temerea sub

care magistratul ar fi dispus arestarea sa preventivă, având în vedere

suspiciunile care existau asupra acestuia cu privire la comiterea unor fapte de

corupție, care în opinia sa, au influențat imparțialitatea judecătorului, nu

pot fi primite de Curte având în vedere că măsura arestării preventive dispusă

într-o cauză, este supusă controlului judiciar, în condițiile exercitării

căilor legale de atac, drept procesual de care inculpatul T.S. a uzat, măsura

arestării fiind prelungită și menținută de instanțele de fond și de control

judiciar.

Curtea, a mai reținut și faptul că

inculpatul T.S. a mai formulat alte două cereri de liberare provizorie sub

control judiciar la instanța învestită, inițial, cu judecarea cauzei, cereri

soluționate prin sentința penală nr. 219/F din 18 noiembrie 2009 a Curții de

Apel Galați, definitivă prin Decizia penală nr. 3963 din 26 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și încheierea din 07 decembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Galați în Dosar nr. 1711/44/2009, definitivă prin

Decizia penală nr. 4288 din 23 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Față de considerentele expuse, Curtea

de Apel București a constatat că până în prezent nu s-au schimbat temeiurile

care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, și pentru motivele

expuse anterior, Curtea a respins cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul T.S., ca nefondată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul T.S., care prin motivele orale expuse de apărătorul ales în fața

Înaltei Curți și cuprinse în practicaua prezentei decizii, a solicitat

aplicarea dispozițiilor art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen. și să se

constate că s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive

raportat la faptul că s-a terminat cercetarea penală și s-a început cercetarea

judecătorească prin administrarea probelor.

A doua critică pe care a adus-o încheierii de

ședință din data de 16 martie 2010 s-a întemeiat pe dispozițiile art. 160

9

C. proc. pen. solicitând ca Înalta Curte să analizeze conținutul acestei cereri

să se constate că este întemeiată atât sub aspect formal cât și pe fond. Deși

s-au mai respins alte două cereri privind eliberarea provizorie sub control

judiciar acest aspect nu implică în mod obligatoriu și respingerea acesteia din

urmă și, pe cale de consecință, a solicitat admiterea cererii, casarea

încheierii de ședință din data de 16 martie 2010 și să se dispună eliberarea

provizorie sub control judiciar a inculpatului, fixând obligațiile pe care

Înalta Curte le va aprecia și pentru ca procedura judiciară să se desfășoare

fără nici un impediment din partea inculpatului.

Analizând recursul raportat la criticile

invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Inculpatul T.S., a solicitat liberarea sa

provizorie sub control judiciar(a treia cerere), la data de 16 martie 2010, în

fața Curții de Apel București, apreciind că sunt întrunite toate condițiile cerute

de lege pentru admiterea cererii, motive care au fost reiterate și în cererea

de recurs.

În motivarea cererii s-a relevat, pe de

o parte, faptul că sunt îndeplinite condițiile legale pentru liberarea

provizorie sub control judiciar, în sensul că maximul special al pedepsei

prevăzut pentru infracțiunea reținută în sarcina sa - trafic de influență -

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

este de maxim 10 ani închisoare, deci inferior limitei de 18 ani prevăzută de

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. și că nu există date

că inculpatul ar urmării influențarea unui martor sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin distrugerea mijloacelor de probă.

Totodată, s-a apreciat ca scopul masurilor

preventive poate fi realizat si prin liberarea provizorie sub control judiciar,

neexistând riscul ca lăsarea inculpatului în libertate să influențeze buna

desfășurare a procesului penal sau ca acesta să se sustragă de la judecată sau

de la executarea pedepsei.

Pe de altă parte, sub aspectul temeiniciei

cererii s-a relevat că, deși principalul argument avut în vedere la momentul

arestării preventive a fost acela că inculpatul ar prezenta un pericol concret

pentru ordinea publică - în contextul în care fapta pentru care este cercetat

prezintă un grad ridicat de pericol social - până la acest moment nu au fost

decelate probe evidente din care să rezulte pericolul concret pe care l-ar

prezenta inculpatul pentru ordinea publică, în condițiile în care, presupusa

faptă ce i se impută a fi fost comisă în intervalul mai-noiembrie 2009.

Inculpatul a mai învederat faptul că scopul

măsurilor preventive poate fi realizat si prin liberarea provizorie sub control

judiciar, cu atât mai mult cu cât acesta nu a mai avut tangențe cu legea

penală, a arătat respect fata de valorile sociale si morale si a avut un

comportament adecvat în societate si în familie.

Recursul inculpatului este fondat pentru

motivele ce vor fi expuse în continuare.

Analizând recursul și cererea de

liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului prin prisma actelor si

lucrărilor Dosarului nr. 82/P/2009 al - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați, Înalta Curte retine

următoarele:

Inculpatul este cercetat penal pentru

săvârșirea unei infracțiuni de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1)

C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În cauză cercetările au început în cursul

anului 2009 de către organele de urmărire penala ale D.N.A. - Serviciul

Teritorial Galați.

Prin Ordonanța nr. 4 din 6 noiembrie

2009 emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați s-a dispus reținerea

inculpatului T.S. pe o durată de 24 de ore de la 06 noiembrie 2009, ora 09,00

până la 07 noiembrie 2009, ora 09,00 din care s-a scăzut durata măsurii administrative

a conducerii la sediul D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați de 13 ore.

În cauză au fost efectuate cercetări,

inculpatul T.S. fiind audiat în calitate de făptuitor/învinuit la data de 3

decembrie 2009 și 6 noiembrie 2009.

La data de 06 noiembrie 2009 procurorul

de caz a dispus reținerea inculpatului T.S., ca ulterior, prin încheierea

penală din 06 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

penală, în Dosarul nr. 1599/44/2009 s-a dispus luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului pe o durată de 28 de zile, cu începere de la 06

noiembrie 2009 și până la 04 decembrie 2009 inclusiv, și a fost emis mandatul

de arestare preventivă din 06 noiembrie 2009.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2009

pronunțată în Dosarul nr. 1667/44/2009, Curtea de Apel Galați, secția penală, a

prelungit măsura arestării preventive a inculpatului T.S. până la data de 01

ianuarie 2010 inclusiv.

Examinând motivele de recurs ale recurentului

inculpat T.S. și prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează liberarea

provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că aceasta întrunește

cerințele textului legal. În concret, maximul special al pedepselor, stabilit

de legiuitor pentru fapta reținută în sarcina inculpatului este de 10 ani

închisoare, iar în cauză nu există date din care să rezulte că inculpatul ar

încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți,

martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Așa fiind, este de subliniat ca de la momentul

luării măsurii preventive si până în prezent nu au survenit modificări sub

aspectele anterior relevate, respectiv acuzarea nu a făcut dovada faptului că

inculpatul ar intenționa să fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, de

la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă sa

zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea

unei părți, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea

mijloacelor materiale de proba.

În consecință, urmează a se constata ca cererea

de liberare provizorie sub control judiciar, dedusă judecății întrunește toate

cerințele legale pentru a fi admisă.

Evident, s-ar putea replica faptul că,

în raport de gravitatea faptei aflată în curs de judecată cererea de liberare

provizorie ar fi neîntemeiată.

În opinia Înaltei Curți însă, o asemenea apreciere este eronată

deoarece ar institui o prevalentă de nedorit a unor criterii subiective asupra

celor obiective, reprezentate de cerințele textului legal incident.

Așa fiind, în acord cu jurisprudența C.E.D.O.,

dar si cu practica instanțelor naționale, Înalta Curte consideră că măsura

arestării preventive este o măsură de excepție si că aceasta trebuie luată doar

în situația în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în

dispozițiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speței (cauza W.

contra Germaniei).

Pe de alta parte, astfel cum s-a statuat

constant în practica instanțelor, gradul de pericol social al faptei

investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică,

acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce

nu se regăsesc în dosarul cauzei.

Totodată, în raport de datele concrete ale

cauzei nu s-ar mai putea aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de

reacție a autorităților judiciare în condițiile în care riposta acestora

survine la mai bine de 4 luni de la înregistrarea lucrării penale.

De altfel, soluția preconizată de Înalta Curte

este în consonanță si cu dispozițiile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., potrivit

cărora „orice persoană arestată sau deținută. are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere", dar si cu jurisprudența instanței

europene.

Astfel, în mai multe cauze C.E.D.O. a arătat că

avantajele pe care le prezintă detenția preventivă nu pot fi negate (împiedică

persoana suspectă sa fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică

săvârșirea unor noi infracțiuni), dar că aceasta are si o serie de

inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumției de nevinovăție,

producând o ruptură în mediul familial si profesional, putând constitui uneori

un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să

mărturisească.

În cauza N. contra Austriei, C.E.D.O. a

decis că temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este

suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale

inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, daca

are cazier etc.

Or, în speță, prin documentele depuse

în probațiune este dovedit cărecurentul a realizat venituri din activități

licite, este căsătorit, este avocat, chiar dacă și-a depus cerere de suspendare

din profesie, acesta beneficiind de stabilitate locativă, familială si

profesională.

Pe de altă parte, în cauza L. contra

Italiei, C.E.D.O. a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei

detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete

ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsura există indicii certe cu privire la

un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție,

să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de

libertate.

Înalta Curte, mai are în vedere că Declarația

Drepturilor Omului și Cetățeanului a afirmat încă din 1789 că unul din cele mai

importante drepturi este dreptul la libertate și la siguranță, enunțat la art. 5

al Convenției, drept care se poate defini, în ansamblul său, ca acela de a nu

fi privat de libertate, cu excepția unor situații excepționale și de a nu fi

arestat, deținut în mod arbitrar.

Curtea reamintește că lista excepțiilor la

dreptul la libertate care figurează in art. 5 § 1 din Convenție prezintă un

caracter exhaustiv si ca numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul

acestei prevederi, să se asigure că nimeni nu este lipsit in mod arbitrar de

libertatea sa.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru

motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat

suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva

Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca

acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (W. împotriva

Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi

infracțiuni (M. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.

10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (L. împotriva Franței, Hotărârea din 26

iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, și H. împotriva Olandei, nr. 43.701/04, 5

iulie 2007).

Pericolul de împiedicare a bunei

desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de

autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (B. împotriva Moldovei, nr.

9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este și cazul tulburării ordinii

publice; dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5

al Convenției în aceste circumstanțe excepționale si în măsura în care dreptul

intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant si

suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea

în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (L., citată

anterior, § 51).

Astfel cum a mai arătat C.E.D.O. în cauza N. împotriva

Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a

doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune între

trimiterea in judecată într-un termen rezonabil și o punere în libertate

provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată

nevinovată, iar prevederea analizată are, în esență, ca obiect să impună

punerea în libertate provizorie imediat ce menținerea în arest încetează a mai

fi rezonabilă.

Așadar, continuarea detenției nu se mai

justifică intr-o speță dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o

veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de

nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite la

art. 5 din Convenție (M. împotriva Regatului Unit, nr. 543/ 03, §§ 41-42, C.E.D.O.

2006).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al

duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6

noiembrie 2007). în această privință, art. 5 § 3 din Convenție nu poate fi

interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiționat o arestare

preventivă, în măsura în care aceasta nu depășește o anumită durată. Orice

menținere în arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o scurtă durată,

trebuie justificată în mod convingător de către autorități (Chichkov împotriva

Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, C.E.D.O. 2003-1, si Musuc împotriva Moldovei, nr.

42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).

Pe de alta parte, argumentele pro si contra

punerii in libertate nu trebuie sa fie generale si abstracte, iar pericolul de

împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod

abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice.

Înalta Curte observă că în hotărârile

referitoare la respingerea cererilor de liberare provizorie sub control

judiciar a inculpatului și a celorlalte două până la formularea prezentei,

respectiv cereri soluționate prin sentința penală nr. 219/ F din 18 noiembrie 2009

a Curții de Apel Galați, definitivă prin Decizia penală nr. 3963 din 26

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și încheierea din 07

decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați în Dosar nr. 1711/44/2009,

definitivă prin Decizia penală nr. 4288 din 23 decembrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, până la data de 23 martie 2010 instanțele interne au

statuat că se impunea menținerea în arest a inculpatului T.S., cu motivarea că

acele condiții prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen. continuau sa fie

valabile, menționând că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol

pentru ordinea publică.

Înalta Curte reține că, chiar și în absența

unei jurisprudențe naționale care să fie în mod constant coerentă în materie,

instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care

trebuie avute în vedere în analiza existenței "pericolului pentru ordinea

publică", printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor

comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea

în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia. Or, trebuie

menționat că, în speță, hotărârea Curții de Apel București care l-a menținut pe

inculpat în stare de detenție în perioada în discuție nu a oferit motive

concrete pentru a susține acest argument al "pericolului pentru ordinea

publică" și pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

necesitatea de a menține inculpatul în detenție. Această hotărâre s-a limitat,

în esență, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip.

Înalta Curte constată că instanța de fond,

Curtea de Apel București nu a precizat modul concret în care s-ar aplica aceste

prevederi în cazul inculpatului și nu a analizat motivele invocate de către

acesta, imediat după punerea sa în detenție referitor la profilul său personal

și la situația sa familială, în timp ce art. 136 C. proc. pen. prevede că

astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea

celei mai potrivite măsuri provizorii. în această privință, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului reamintește că, potrivit art. 5 § 3 din Convenție,

autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării

preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește

prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret

împiedicarea adusă de inculpat la buna desfășurare a urmăririi penale sau a

invoca riscul ca el să nu se prezinte în instanță, instanța de fond nu a

analizat în speță posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative

prevăzute în dreptul intern.

Scurta referire, în încheierea de

ședință a Curții de Apel București din 16 martie 2009 că inculpatul este

cercetat pentru comiterea unei infracțiuni ce prezintă un grad de pericol

social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de pedepse

stabilite de legiuitor (de la 2 la 10 ani), dar și din modalitățile și

împrejurările concrete de săvârșire a faptei, apreciind că sunt îndeplinite,

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitoare la pericolul social

concret pe care îl prezintă inculpatul, având în vedere tocmai natura și

gravitatea faptei reținute a fi săvârșită de inculpat (trafic de influență),

modalitatea concretă de comitere a faptei, rolul acestuia în activitatea

judiciară, sumele de bani pretinse, scopul urmărit și nu în ultimul rând

rezultatul produs - impactul social negativ și crearea unei stări de

nesiguranță în rândul publicului de neîncredere în instituțiile publice și cei

care oferă servicii publice, cum este cazul corpului avocaților, constatând că

până în prezent nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea

preventivă a inculpatului, nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior,

întrucât este capabilă să genereze si mai multe întrebări decât răspunsuri în

ceea ce privește rolul acestor elemente în pretinsa existență a unui pericol

pentru ordinea publică în speță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

reamintește că a statuat deja că este de datoria instanțelor interne să ofere

în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea

publică ar fi efectiv amenințată dacă acuzatul ar fi lăsat liber. De asemenea,

instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție atunci când

analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat,

trebuie reamintit faptul că menținerea în detenție nu ar putea fi folosită

pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se

în mod esențial si abstract pe gravitatea faptei comise.

Având în vedere considerentele de mai

sus, Înalta Curtea constată că nu s-au prezentat fapte concrete în ceea ce

privește riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului și

prin faptul că nu s-a ținut cont de măsurile alternative, precum si prin faptul

că motivarea s-a sprijinit în principal pe gravitatea faptei comise și nu s-a

analizat individual situația inculpatului, Curtea de Apel București nu a oferit

motive relevante si suficiente pentru a justifica necesitatea de a-l menține în

arest preventiv pe inculpatul T.S.

Stabilirea dacă într-un anumit caz,

durata arestării preventive a depășit sau nu o durata rezonabilă, cade în

primul rând în sarcina autorităților naționale. In acest scop, acestea trebuie

să ia în considerare toate faptele pro și contra existenței unui interes public

care să justifice, în raport de prezumția de nevinovăție, o derogare de la

regula respectării libertății individuale și să le menționeze în hotărârile

lor.

Existența suspiciunii rezonabile că persoana

arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru validitatea

detenției prelungite, dar, după trecerea unei perioade de timp, aceasta nu mai

este suficientă, instanțele trebuind să stabilească dacă celelalte motive

invocate de către autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de

libertate.

Pentru a justifica refuzul punerii în libertate

a inculpatului T.S., Curtea de Apel București a precizat că punerea sa în

libertate ar fi perturbat grav ordinea publică, însă, tulburarea ordinii

publice nu ar putea rezulta din simpla săvârșire a unei infracțiuni.

Pericolul unei asemenea tulburări, care

este echivalentă cu tulburarea opiniei publice în urma eliberării unui suspect,

nu poate rezulta doar din gravitatea infracțiunii ori din acuzațiile aduse

persoanei. Pentru a se stabili dacă există un asemenea pericol, este necesar a

se lua în considerare și alți factori, precum atitudinea si comportamentul

celui acuzat după eliberare; acest aspect nu a fost avut în vedere de către

instanța de fond.

Înalta Curte este de acord că, datorită

gravității și reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni pot da

naștere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puțin

pentru o anumită perioada. Totuși, acest motiv poate fi privit ca fiind

întemeiat și suficient doar dacă este întemeiat pe aspecte de fapt care duc la

concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea

publică. Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv

amenințată, menținerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.

În cazul de față, aceste condiții nu sunt

îndeplinite. Curtea de Apel București, prin încheierea din 16 martie 2009, a

invocat nevoia menținerii privării de libertate a inculpatului T.S. dintr-un

punct de vedere abstract, luând în considerare doar gravitatea infracțiunii,

astfel că înalta Curte, constată că cel puțin din data de 23 martie 2010,

detenția în discuție a inculpatului T.S. a încetat să fie bazată pe motive

suficiente și relevante.

Curtea de Apel București, prin urmare

trebuia să precizeze, într-o modalitate mult mai clară și exactă, dar și mai

puțin stereotipă, motivele pentru care a considerat că se impune menținerea

arestării preventive a inculpatului T.S.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte constată că

recursul inculpatului este fondat.

Așa fiind, va casa, în parte, încheierea atacată și

rejudecând, în baza dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen. va admite

cererea formulată de inculpatul T.S. și va dispune liberarea provizorie sub

control judiciar a acestuia. Pe timpul liberării provizorii sub control

judiciar inculpatul va respecta obligațiile prevăzute de art. 160

2

alin.

(3) C. proc. pen., respectiv:

a) să nu depășească limita teritorială a municipiului

București;

b) să se prezinte la instanța de judecată ori

de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliție de la

secția de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform

programului de supraveghere stabilit;

d) să nu schimbe locuința fără încuviințarea

instanței.

Va atrage atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 160

2

alin. (3)

2

C. proc. pen.

referitoare la respectarea obligațiilor stabilite.

Va dispune punerea de îndată în

libertate a inculpatului T.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă

din 6 noiembrie 2009 emis de Curtea de Apel Galați, dacă nu este arestat în

altă cauză.

Va menține celelalte dispoziții ale

încheierii atacate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în

sarcina statului, iar suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial pentru

apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din

fondul M.J.L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul

T.S. împotriva încheierii de ședință din 16 martie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

în Dosarul nr. 1585/2/2010 (446/2010).

Casează, în parte, încheierea atacată

și,rejudecând, în baza art. 160

2

C. proc. pen., admite cererea

formulată de inculpatul T.S. și dispune liberarea provizorie sub control

judiciar a acestuia.

Pe timpul liberării provizorii sub

control judiciar inculpatul va respecta obligațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., respectiv:

a) să nu depășească limita teritorială a

municipiului București;

b) să se prezinte la instanța de

judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliție

de la secția de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul,

conform programului de supraveghere stabilit;

d) să nu schimbe locuința fără încuviințarea

instanței.

Atrage atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 160

2

alin. (3)

2

C. proc. pen.

referitoare la respectarea obligațiilor stabilite.

Dispune punerea de îndată în libertate a

inculpatului T.S. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 6

noiembrie 2009 emis de Curtea de Apel Galați, dacă nu este arestat în altă

cauză.

Menține celelalte dispoziții ale

încheierii atacate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului, iar suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea

din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 23 martie 2010.