ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 161/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 22626/3/2006, reclamantul L.G.

a chemat în judecată pe pârâta SNP P. SA, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate rezilierea contractului de închiriere din 22 aprilie 1998 pentru nerespectarea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 4 și art. 6 lit. b) și d) din contract, respectiv neplata chiriei în cuantumul și la termenele prevăzute în contract și folosirea unor suprafețe de teren mult mai mari decât cele închiriate, să constate rezilierea contractului de închiriere din 22 aprilie 1998 pentru aceleași motive ca în precedent, să oblige pârâta la plata chiriilor restante corect calculate în conformitate cu prevederile contractuale până la data rezilierii contractelor de închiriere din 22 aprilie 1998 și din 22 aprilie 1998, să fie obligată pârâta la recondiționarea și restituirea către reclamantă a terenurilor închiriate prin contractele menționate, în stare de folosință avută anterior încheierii, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională (23 octombrie 2007) prin care a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare - cumpărare din 2 octombrie 2002 pentru suprafața de teren ce reprezintă un drum de exploatare la sonde, aceasta nefiind proprietatea vânzătoarei T.Z., ci a Consiliului Local Oituz. Pârâta a solicitat (25 septembrie 2007) introducerea în cauză a Consiliului Local Oituz, în baza art. 57 C. proc. civ., în calitate de administrator al drumului de exploatare, bun ce alcătuiește domeniul public/privat al comunei Oituz. Prin sentința comercială nr. 8170 din 3 iulie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției pentru pretențiile aferente anului 2002 și a respins acest capăt de cerere ca prescris.

Totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul L.G. în contradictoriu cu SC P. SA pentru restul cererilor și cererea reconvențională formulată de pârâtă neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel numai reclamantul - pârât L.G., solicitând schimbarea acesteia ca nelegală și netemeinică. Prin decizia comercială nr. 197 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul, a desființat în parte sentința comercială și a trimis cauza spre rejudecare numai în privința cererii principale.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut în privința cererii principale că instanța de fond nu s-a preocupat de a da o calificare corectă raporturilor juridice stabilite între părți și nu a soluționat toate capetele de cerere, respectiv rezilierea contractelor pentru motivul depășirii suprafeței de teren ce face obiectul locațiunii prevăzute de art. 6 lit. b) din contractele de închiriere neputându-se susține că acestea au fost soluționate implicit prin soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii, chiar instanța de fond precizând că o atare pronunțare ar depăși cadrul procesual, deși instanța era învestită după cum nu a răspuns argumentelor invocate de către reclamant și concluziilor rezultate din probele administrate în cursul judecății, înlăturând concluziile expertului fără a motiva de ce acestea nu sunt pertinente.

Așa fiind, instanța de fond a încălcat obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia redactarea hotărârii trebuia să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, scopul motivării fiind acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță, în sensul celor de mai sus obligând și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. care prevede că pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, instanța trebuie să procedeze la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 294 alin. (1), art. 295 alin. (1) și a art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., motive de recurs pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, în primul rând, soluția de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare este greșită față de ipotezele limitativ prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., niciuna dintre acestea nefiind incidentă în speță, instanța de fond pronunțându-se doar parțial, pe excepția prescripției în ceea ce privește pretențiile aferente anului 2002, pentru restul capetelor de cerere, aceasta pronunțându-se pe fond, cu legala citare a tuturor părților implicate. Pe de altă parte, instanța de apel avea obligația potrivit principiului disponibilității și în conformitate cu art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. că soluționeze apelul în limitele învestirii sale prin motivele de apel și cu respectarea cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată. Ori, raportat la cererile deduse judecății și soluția pronunțată de instanța de fond, reclamanta a formulat critici doar cu privire la încălcarea principiului continuității, la aspecte care nu au făcut obiectul judecății precum contractul de locațiune din 5 noiembrie 1996. În fine, pe fond, după expunerea largă a situației de fapt și de drept a arătat că soluția instanței de fond cu privire la respingerea acțiunii ca neîntemeiată este temeinic argumentată și motivată, nefiind reală constatarea instanței de apel potrivit căreia prima instanță ar fi analizat selectiv probele, concluzionând că apelul trebuia judecat pe fond și respins, ca nefondat.

Intimatul - reclamant L.G. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul se găsește fondat. Potrivit principiilor reeșite din interpretarea dispozițiilor care reglementează judecata apelului, instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate, deci, poate judeca doar atât cât i s-a cerut verificând sentința sub aspectul temeiniciei și legalității ei pe fond, în limitele învestirii primei instanțe, tot legea stabilind cazurile în care această instanță poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, respectiv, nepronunțarea pe fond, necitarea legală și încălcarea competenței materiale.

Ori, instanța de apel care a pronunțat hotărârea apelată a invocat ca temeiuri pentru desființare primei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare faptul că prima instanță nu ar fi lămurit toate aspectele pentru stabilirea conținutului raportului juridic, și nu a arătat de ce a respins anumite probe, respectiv că nu s-ar fi pronunțat pe fond în ceea ce privește anumite capete de cerere atunci când a arătat că nu a fost învestită. Primele două aspecte nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece analizând drepturile și obligațiile părților cu raportare la contractele ce au făcut obiectul judecății, instanța s-a pronunțat pe fond, denaturarea conținutului acestora putând face obiectul analizei în apel, față de caracterul devolutiv al acestei căi de atac ca și netemeinicia hotărârii din perspectiva înlăturării unora dintre probe fără o motivare convingătoare, în cauză neputându-se reține lipsa motivării echivalentă cu o nepronunțare.

Cât privește cererea în rezilierea contractelor pentru motivul folosirii unor suprafețe ce exced obiectului acestor contracte se constată că instanța s-a pronunțat și cu privire la acest motiv de reziliere, pe fond, iar ceea ce nu a judecat este cererea în plata daunelor pentru aceste suprafețe, cu privire la care a reținut legal că nu se poate pronunța față de limitele învestirii instanței, limite care obligă și instanța de apel, față de principiul disponibilității părților, în acest sens încălcându-se și dispozițiile art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, este nelegală toate criticile încadrate corect în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. nu și ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind întemeiate astfel că, aplicând dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa hotărârea și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC O.P. SA București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 197 din 13 aprilie 2009, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe în vederea judecății apelului pe fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.