ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 161/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la

22 iunie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

22626/3/2006, reclamantul L.G. a chemat în judecată pe pârâta SNP P. SA,

solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate rezilierea

contractului de închiriere din 22 aprilie 1998 pentru nerespectarea

obligațiilor contractuale prevăzute de art. 4 și art. 6 lit. b) și d) din

contract, respectiv neplata chiriei în cuantumul și la termenele prevăzute în

contract și folosirea unor suprafețe de teren mult mai mari decât cele

închiriate, să constate rezilierea contractului de închiriere din 22 aprilie

1998 pentru aceleași motive ca în precedent, să oblige pârâta la plata

chiriilor restante corect calculate în conformitate cu prevederile contractuale

până la data rezilierii contractelor de închiriere din 22 aprilie 1998 și din 22

aprilie 1998, să fie obligată pârâta la recondiționarea și restituirea către

reclamantă a terenurilor închiriate prin contractele menționate, în stare de

folosință avută anterior încheierii, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat

întâmpinare și cerere reconvențională (23 octombrie 2007) prin care a solicitat

constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare - cumpărare din

2 octombrie 2002 pentru suprafața de teren ce reprezintă un drum de exploatare

la sonde, aceasta nefiind proprietatea vânzătoarei T.Z., ci a Consiliului Local

Oituz.

Pârâta a solicitat (25

septembrie 2007) introducerea în cauză a Consiliului Local Oituz, în baza art. 57

C. proc. civ., în calitate de administrator al drumului de exploatare, bun ce

alcătuiește domeniul public/privat al comunei Oituz.

Prin sentința comercială nr.

8170 din 3 iulie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția prescripției pentru pretențiile aferente anului 2002 și a respins

acest capăt de cerere ca prescris. Totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamantul L.G. în contradictoriu cu SC P. SA pentru restul

cererilor și cererea reconvențională formulată de pârâtă neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel numai reclamantul - pârât L.G., solicitând schimbarea acesteia ca

nelegală și netemeinică.

Prin decizia comercială nr. 197

din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

apelul, a desființat în parte sentința comercială și a trimis cauza spre

rejudecare numai în privința cererii principale.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut în privința cererii principale că instanța de fond nu s-a preocupat

de a da o calificare corectă raporturilor juridice stabilite între părți și nu

a soluționat toate capetele de cerere, respectiv rezilierea contractelor pentru

motivul depășirii suprafeței de teren ce face obiectul locațiunii prevăzute de art.

6 lit. b) din contractele de închiriere neputându-se susține că acestea au fost

soluționate implicit prin soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii,

chiar instanța de fond precizând că o atare pronunțare ar depăși cadrul

procesual, deși instanța era învestită după cum nu a răspuns argumentelor invocate

de către reclamant și concluziilor rezultate din probele administrate în cursul

judecății, înlăturând concluziile expertului fără a motiva de ce acestea nu

sunt pertinente.

Așa fiind, instanța de fond

a încălcat obligația stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit

căreia redactarea hotărârii trebuia să arate motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, scopul motivării fiind acela de a fundamenta

și explica măsurile adoptate de instanță, în sensul celor de mai sus obligând

și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. care prevede că pentru a se

asigura dreptul la un proces echitabil, instanța trebuie să procedeze la un

examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale

părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 294 alin.

(1), art. 295 alin. (1) și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., motive de recurs

pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând,

soluția de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare este greșită față de

ipotezele limitativ prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., niciuna

dintre acestea nefiind incidentă în speță, instanța de fond pronunțându-se doar

parțial, pe excepția prescripției în ceea ce privește pretențiile aferente

anului 2002, pentru restul capetelor de cerere, aceasta pronunțându-se pe fond,

cu legala citare a tuturor părților implicate.

Pe de altă parte, instanța

de apel avea obligația potrivit principiului disponibilității și în

conformitate cu art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. că

soluționeze apelul în limitele învestirii sale prin motivele de apel și cu

respectarea cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în

judecată.

Ori, raportat la cererile

deduse judecății și soluția pronunțată de instanța de fond, reclamanta a

formulat critici doar cu privire la încălcarea principiului continuității, la

aspecte care nu au făcut obiectul judecății precum contractul de locațiune din 5

noiembrie 1996.

În fine, pe fond, după

expunerea largă a situației de fapt și de drept a arătat că soluția instanței

de fond cu privire la respingerea acțiunii ca neîntemeiată este temeinic

argumentată și motivată, nefiind reală constatarea instanței de apel potrivit

căreia prima instanță ar fi analizat selectiv probele, concluzionând că apelul

trebuia judecat pe fond și respins, ca nefondat.

Intimatul - reclamant L.G. a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește fondat.

Potrivit principiilor

reeșite din interpretarea dispozițiilor care reglementează judecata apelului,

instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în

limitele criticilor formulate, deci, poate judeca doar atât cât i s-a cerut

verificând sentința sub aspectul temeiniciei și legalității ei pe fond, în

limitele învestirii primei instanțe, tot legea stabilind cazurile în care

această instanță poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe, respectiv, nepronunțarea pe fond, necitarea legală și încălcarea

competenței materiale.

Ori, instanța de apel care a

pronunțat hotărârea apelată a invocat ca temeiuri pentru desființare primei

hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare faptul că prima instanță nu ar fi

lămurit toate aspectele pentru stabilirea conținutului raportului juridic, și

nu a arătat de ce a respins anumite probe, respectiv că nu s-ar fi pronunțat pe

fond în ceea ce privește anumite capete de cerere atunci când a arătat că nu a

fost învestită.

Primele două aspecte nu se

circumscriu cazurilor prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece

analizând drepturile și obligațiile părților cu raportare la contractele ce au

făcut obiectul judecății, instanța s-a pronunțat pe fond, denaturarea

conținutului acestora putând face obiectul analizei în apel, față de caracterul

devolutiv al acestei căi de atac ca și netemeinicia hotărârii din perspectiva

înlăturării unora dintre probe fără o motivare convingătoare, în cauză

neputându-se reține lipsa motivării echivalentă cu o nepronunțare.

Cât privește cererea în

rezilierea contractelor pentru motivul folosirii unor suprafețe ce exced

obiectului acestor contracte se constată că instanța s-a pronunțat și cu

privire la acest motiv de reziliere, pe fond, iar ceea ce nu a judecat este

cererea în plata daunelor pentru aceste suprafețe, cu privire la care a reținut

legal că nu se poate pronunța față de limitele învestirii instanței, limite

care obligă și instanța de apel, față de principiul disponibilității părților,

în acest sens încălcându-se și dispozițiile art. 294 alin. (1) și art. 295 alin.

(1) C. proc. civ.

Așa fiind, trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond, este nelegală toate criticile încadrate

corect în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. nu și ale art. 304 pct.

7 C. proc. civ., fiind întemeiate astfel că, aplicând dispozițiile art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va

casa hotărârea și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC O.P. SA București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 197

din 13 aprilie 2009, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe în

vederea judecății apelului pe fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2010.