ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7877/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7877/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 5 octombrie 2007, reclamantul S.C. a chemat în

judecată pe pârâții Primarul municipiului Timișoara, Consiliul local Timiș și

Municipiul Timișoara – prin primar, solicitând pronunțarea unei hotărâri în

care să se dispună restituirea în natură a imobilului teren liber situat în

Timișoara, în suprafață de 1141 mp și acordarea de măsuri compensatorii, prin

compensare cu un alt bun în același echivalent bănesc, pentru imobilul

construcție situat la aceeași adresă.

În motivarea acțiunii s-au arătat

următoarele:

Pentru imobilul ce a aparținut

autorilor săi, preluat nelegal în baza Decretului nr. 223/1974 de Statul Român,

a formulat notificarea înregistrată sub nr. 5369 din 22 noiembrie 2005 în temeiul

Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005; până la momentul

sesizării instanței nu a primit niciun răspuns cu privire la notificarea

formulată.

Cu privire la construcție a cerut

măsuri reparatorii prin echivalent întrucât aceasta este imposibil de restituit

în natură, fiind înstrăinată către foștii chiriași.

La data de 8 februarie 2008

reclamantul a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată,

respectiv art. 480 C. civ. iar, ulterior, a completat cadrul procesual chemând

în judecată în calitate de pârâți SC A.D.P. SA, O.N.R. și O.M. – ultimii doi

deținători ai imobilului.

Prin sentința civilă nr. 3170/PI din

3 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș secția civilă s-a respins

acțiunea pentru următoarele motive:

Reclamantul a avut posibilitatea

oferită de Legea nr. 10/2001 să facă demersurile necesare pentru restituirea

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, însă acesta nu a depus

notificare în termenul legal.

Legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001, a înlocuit normele de drept comun instituind o procedură

administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești,

pe care reclamantul nu a respectat-o.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței primei instanțe a fost admis prin decizia civilă nr. 40/A

din 4 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara secția civilă,

dispunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceeași instanță pentru următoarele motive:

Prin cererea de chemare în judecată

precizată reclamantul a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 480 C. civ.

Pentru a respinge ca inadmisibilă

cererea, prima instanță a avut în vedere că reclamantul a avut la îndemână

calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, cale care a suprimat posibilitatea

introducerii acțiunii în revendicare de drept comun.

Pronunțându-se asupra

admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008

că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială – Legea

nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, iar prioritatea poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Cum în cauză reclamantul este

succesor al foștilor proprietari tabulari ai terenului, acesta este privat de

dreptul de proprietate fără vreo posibilitate de a beneficia de prerogativele

recunoscute de dispozițiile art. 480 C. civ. și, nu i se poate refuza

posibilitatea de a se adresa instanței de judecată pe calea dreptului comun.

Astfel, acțiunea reclamantului este,

contrar celor reținute de prima instanță, admisibilă, impunându-se cercetarea

pretențiilor formulate de acesta; cum reclamantul a înțeles să formuleze o

cerere întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu a mai sesizat instanța

cu o cerere întemeiată pe dispozițiile legii speciale, tardivitatea notificării

adresate persoanei deținătoare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este

nerelevantă și nu constituie temei de respingere a cererii de chemare în

judecată, în cauză procedura de control judiciar a modului în care persoana

notificată a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, nefiind urmată.

Nu se constituie nici temei de

reținere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată nici

apariția Legii nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, câtă

vreme cererea reclamantului a fost înregistrată la 5 octombrie 2007;

dispozițiile legii noi nu au putut fi reținute ca incidente decât cu încălcarea

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție și ale art. 1 C. civ.

Cu privire la excepția autorității

de lucru judecat invocată de pârâții - persoane fizice, nici aceasta nu constituie

ca temei de reținere a incidenței dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, prin sentința civilă nr. 17459

din 14 decembrie 1994 Judecătoria Timișoara s-a pronunțat asupra valabilității

contractului prin care foștii chiriași au dobândit dreptul de proprietate

asupra construcțiilor de pe terenul înscris în C.F. 2109 Timișoara, pe când, în

cauza de față, reclamantul a avut în vedere terenul înscris în aceeași carte

funciară.

Raportând cererea precizată a

reclamantului la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt

și juridică a terenului, s-a observat că apelantul-reclamant este îndreptățit

la 11/12 părți din terenul liber evidențiat în cartea funciară, conform

precizării formulate, raportat la conținutul cărții funciare.

Astfel, dreptul de proprietate

asupra terenului evidențiat în C.F. 2108 Timișoara nu mai este înscris pe

numele statului în integralitatea sa, acesta fiind în stare de coproprietate cu

pârâții O.

Practica judecătorească invocată de

cumpărătorii construcțiilor nu se constituie în temei de dobândire a dreptului

de proprietate asupra terenului evidențiat în C.F. 2108 Timișoara, un act de

autoritate în acest sens nefiind emis.

La data sesizării instanței de către

reclamant pârâții persoane fizice aveau în proprietate doar cota de 1/12 parte

din terenul revendicat de reclamant.

Chiar din conținutul deciziei dată

în interesul legii invocată de apelant a rezultat aptitudinea persoanei

interesate de a formula o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

doar în situația în care nu se aduce atingere dreptului de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Or, dreptul de proprietate al

pârâților cumpărători asupra construcțiilor și cotei de 1/12 parte din teren ar

fi afectat din punct de vedere al atributelor stabilite de art. 480 C. civ.

dacă aceștia nu ar fi putut să exercite normala folosință a dreptului de

proprietate asupra construcțiilor de pe teren, respectiv dacă nu li s-ar fi

recunoscut în aceleași condiții ca și până la promovarea prezentei cereri de

chemare în judecată folosința terenului aferent construcțiilor.

Curtea a reținut că reclamantul are

aptitudinea de a obține restituirea dreptului de proprietate asupra terenului

rămas în proprietatea statului, în măsura în care restituirea nu încalcă

limitele exercitării de către pârâți-persoane fizice a folosinței terenului

aferent construcțiilor cumpărate, deosebit de cota de proprietate înscrisă pe

numele acestora.

Deși prima instanță a respins ca

inadmisibilă acțiunea reclamantului, a încuviințat efectuarea unei expertize

topografice; raportul de expertiză nu delimitează terenul aferent

construcțiilor cumpărate de pârâți, astfel că se impunea refacerea acestuia de

către același expert sa de un alt specialist.

Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara,

prin primar au formulat recurs împotriva deciziei de apel, criticând-o pentru

următoarele motive:

a) Cu privire la revendicarea

imobilului prin compararea titlurilor, cererea este inadmisibilă întrucât

reclamantul nu a uzat de procedura specială de revendicare în baza Legii nr. 10/2001,

procedura administrativă fiind prioritară în fața procedurii judecătorești.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială,

a suprimat acțiunea pe calea dreptului comun conform principiului

specialia

generalibus derogant,

neputându-se opta între legea specială și cea de

drept comun; în acest sens fiind și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În același sens s-a pronunțat și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008, precum și Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XXXIII din 9

iunie 2008.

În acest context, notificarea făcută

în temeiul Legii nr. 10/2001 este tardivă.

b) Prin Legea nr. 1/2009 de

completare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat în sensul că imobilele trecute în

proprietatea statului care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 nu se

restituie în natură, ci doar în echivalent.

Totodată, prin art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 1/2009 se introduce un nou aliniat în completarea art. 7 din Legea

nr. 10/2001, care prevede în mod explicit că nu se restituie în natură

terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

criticat decizia de apel pentru următoarele motive:

a) Cererea de chemare în judecată

este inadmisibilă în condițiile în care cererea adresată Primarului

Municipiului Timișoara este întemeiată de reclamant pe dispozițiile Legii nr. 247/2005

iar acțiunea de față s-a întemeiat inițial pe dispozițiile art. 25-27 din Legea

nr. 10/2001, urmând ca ulterior, prin precizarea depusă la 11 ianuarie 2008 la

mai mult de 1 an de la data introducerii acțiunii, să se indice dispozițiile

art. 480 C. civ.

Cererea putea fi soluționată numai

pe calea Legii nr. 10/2001, cu respectarea dispozițiilor acesteia.

Or, reclamantul nu a respectat

termenul de notificare prevăzut de această lege, iar acesta nu a suferit nicio

modificare prin Legea nr. 247/2005.

b) Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001

dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură poate fi atacată în

termen de 30 de zile de la comunicare, termen nerespectat de reclamant; refuzul

este datat 26 februarie 2007 iar cererea a fost introdusă la data de 5

octombrie 2007.

c) Reclamantul invocă în susținerea

cererii sale preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, ignorând

faptul că acest aspect a fost clarificat irevocabil prin sentința civilă nr. 17459

din 14 decembrie 1999 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 16643/1993.

d) Art. 43 din Legea nr. 247/2005

modifică art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că dacă imobilul a

fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățită are dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

întregului imobil, teren și construcții.

În aceste condiții, reclamanții nu

pot solicita restituirea în natură a terenului care le-a fost vândut în baza

Legii nr. 112/1995.

e) Reclamantul susține că admiterea

acțiunii sale nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Or, din înscrierile din C.F. nr. 2108

Timișoara rezultă că dețin o cotă de 11/12 parte din construcții prin cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995 și, cota de 1/12 asupra întregului imobil (teren și

construcție) prin cumpărare cotei de la numita S.M.M.M., în baza contractului

autentificat sub nr. 4094 din 8 august 2000.

În situația înstrăinării către

chiriași a apartamentelor, anexelor gospodărești și garajelor aferente, dreptul

de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent construcției, în

virtutea legii (art. 33 din H.G. nr. 11/1997 coroborat cu art. 26 din Legea nr.

112/1995).

În același sens sunt și dispozițiile

Legii nr. 1/2009 care modifică și completează dispozițiile Legii nr. 10/2001.

f) Instanța de apel reține că în

cauză s-a efectuat o expertiză topografică, doar că prin aceasta nu s-a

delimitat terenul aferent construcțiilor ai căror proprietari sunt, impunându-se

refacerea acestei probe.

Obiectul acestei expertize a fost

însă acela de stabilire a valorii terenului în litigiu, dar din planșa nr. 2

(planul de amplasament) se poate observa cu ușurință că imobilul recurenților

constând din casă, anexe și garaj, este amplasat pe ambele numere topografice,

respectiv pe top nr. 4961 și 4962.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în

considerarea celor ce succed:

Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara.

a) Într-adevăr, după cum rețin și

recurenții și s-a statuat și prin decizia în interesul legii nr. XXXIII/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului

specialia generalibus derogant

, chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială.

Numai că la soluționarea cauzei în

apel s-au avut în vedere dispozițiile integrale ale deciziei în interesul

legii, făcându-se referire la cele care sunt în sensul că dacă sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., aceasta din

urmă are prioritate.

Modul de aplicare a deciziei în

interesul legii sub acest aspect la situația particulară în speță nu a fost

criticată în recurs, ceea ce înseamnă că acest raționament al instanței de apel

se bucură de putere de lucru judecat.

b) Prin decizia de apel s-a exclus

posibilitatea restituirii în natură a terenului înstrăinat către chiriași,

acceptându-se posibilitatea restituirii terenului rămas în proprietatea

statului, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere cu privire la acesta din

urmă dispozițiile relevate.

și O.M.

a) Precizarea cererii de chemare în

judecată nu s-a făcut tardiv pentru a se reține încălcarea art. 132 alin. (1) C.

proc. civ.

Acțiunea a fost înregistrată pe

rolul instanței la data de 5 octombrie 2007. La primul termen din 23 noiembrie 2007

cauza s-a amânat pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului

contestatorului, iar la cel de-al doilea s-a admis cererea de amânare formulată

de acesta, motivată de imposibilitatea de deplasare datorată condițiilor meteo

defavorabile. La următorul termen, din 8 februarie 2008, s-a depus cererea

precizatoare a acțiunii.

Cu privire la nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, urmează a fi avute în vedere argumentele

reținute mai sus relativ la prima critică din celălalt recurs formulat în

cauză.

b) d). Pe lângă faptul că instanța

de apel a reținut că acțiunea este susținută în drept pe normele dreptului

comun, urmează a fi avute în vedere și limitele de rejudecare dispuse de

instanța de apel.

c) Aspectul invocat în cadrul

acestei critici a constituit o apărare în dosarul de apel, pe calea

întâmpinării.

În soluționarea acesteia instanța de

apel a reținut că nu se poate reține excepția autorității de lucru judecat

invocată de pârâții persoane fizice, cu motivarea că prin sentința anterioară

instanța s-a pronunțat asupra valabilității contractului prin care aceștia au

dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, pe când, în cauza de față,

obiectul cererii vizează terenul.

Modul de soluționare a acestei

apărări de către instanța de apel nu a fost criticat, argumentându-se

nelegalitatea acestuia din perspectiva art. 304 C. proc. civ., recurenții

limitându-se să reia apărarea din apel.

e) În ceea ce privește această

critică de recurs, se constată că prin decizia de apel s-a recunoscut dreptul

de proprietate al pârâților-recurenți asupra construcției și cotei de 1/12 din

teren.

Prin decizie s-au subliniat efectele

deciziei în interesul legii nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, în ceea ce privește pe recurenți, în sensul că

cererea reclamantului nu poate aduce atingere dreptului de proprietate al acestora

ori securității raporturilor juridice.

În acest context, s-au și fixat

limitele de rejudecare a cauzei de către instanța de apel.

f) Ultima critică de recurs

presupune analiza probei cu expertiză tehnică imobiliară, lucru care nu este

posibil în fața instanței de recurs, necircumscriindu-se dispozițiilor art. 304

C. proc. civ.

Constatând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâții O.N.R. și O.M.

și Primarul municipiului Timișoara, Consiliul local al municipiului Timișoara

și Municipiul Timișoara împotriva deciziei nr. 40A din 4 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

2 octombrie 2009.