ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2383/2009

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentința comercială nr. 10217 din 06 octombrie 2008, a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei D.L. în contradictoriu cu F.N.I. și A.V.A.S. Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta D.L. a chemat în judecată pârâții F.N.I., SC S.I. SA, A.V.A.S. pentru a fi obligați la plata sumei de 16.595.200 lei vechi actualizată cu coeficientul de inflație de la 24 mai 2000 și până la data plății. A susținut că a cumpărat 160 de unități de fond la F.N.I., iar la data de 24 mai 2000, când fondul și-a încetat activitatea, valoarea acestora era de 103.720 lei / unitate de fond.

Deoarece nu a primit contravaloarea unităților de fond, reclamanta a susținut că pârâții pot fi obligați la plată, atât societatea care a administrat fondul, cât și fondul însuși și A.V.A.S., în calitate de succesor în drepturi și obligații al C.E.C. fidejusor al SC S.I. SA. Reclamanta a mai susținut că s-a constituit parte civilă în cauză cu nr. 24632/3/2006 de pe rolul Curții de Apel București, dar s-a retras din procesul penal, astfel că împotriva sa nu operează prescripția extinctivă. Reclamanta a susținut că dreptul său la acțiune s-a născut atunci când a fost evident că F.N.I., administrat de SC S.I. SA nu va mai răscumpăra și nu va mai plăti acele unități de fond pe care le-a cumpărat.

Este notoriu că data la care refuzul a fost evident o constituie data închiderii ghișeelor la care investitorii F.N.I. cumpărau unități de fond și prezentau spre răscumpărare aceste unități, respectiv data de 24 mai 2000. Reclamanta a formulat plângere penală în luna imediat următoare, efectul întreruptiv de prescripție producându -se astfel până la soluționarea cauzei penale. În hotărârea de primă instanță se reține că reclamanta a renunțat la calea penală de valorificare a drepturilor sale, iar renunțarea la judecată șterge toate efectele actelor întreruptive de prescripție, încât termenul de prescripție s-a calculat, în cauza de față, de la data de 24 mai 2000. În conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție pentru acțiunile evaluabile în bani, precum cea de față, este de 3 ani și a expirat, pentru prezenta acțiune la data de 24 mai 2003. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.L.

Prin decizia comercială nr. 132 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, apelul a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prin renunțarea la judecata în procesul penal, rezultă că s-a renunțat atât la soluționarea laturii penale, cât și a celei civile din cadrul procesului penal. Posibilitatea de a se adresa unei instanțe civile pentru soluționarea acțiunii civile dintr-un proces penal intervine doar în anumite situații expres prevazute de dispozițiile codului de procedura penala, respectiv, atunci când, în cadrul procesului penal a rămas nesoluționată acțiunea civilă din anumite considerente. Însă, toate situațiile au în vedere continuarea unui proces penal și nu renunțarea la judecata.

Prin acest act de dispoziție înseamnă că partea a renunțat și la pretențiile civile aferente în urma renunțării la judecata procesului penal. Conform art. 16 din Decretul nr. 167/1956 recursul prescripției nu este întrerupt dacă acțiunea a fost respinsă sau s-a renunțat la drept. Întrucât prin plângerea penală, la care ulterior s-a renunțat, nu s-a întrerupt cursul prescripției, în mod legal instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție începea să curgă de la data de 24 mai 2000 iar până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, termenul de 3 ani era împlinit. De altfel, din cuprinsul cererii de apel, rezultă că re clamanta cunoștea că termenul de 3 ani era împlinit, însă se întreabă de ce a mai fost obligată la plata taxei de timbru.

Obligația de plată a taxei de timbru este o condiție legală, prealabilă pentru ca instanțele să poată analiza cererile de chemare în judecata conform articolului 20 din Legea nr. 146/1997 și se plătesc anticipat. Abia după achitarea acestor taxe legale instanțele pot trece la soluționarea cererilor de chemare în judecată și se vor pronunța în funcție de probele administrate în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând aplicarea corectă a art. 248 alin. (1), (2) și (3), art. 249, 253 alin. (1), art. 256 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Aceasta a susținut, în esență, că a înaintat, în termen legal, plângere penală împotriva F.N.I. la I.P.J.

Dâmbovița cu nr. 549 din 08 iunie 2000. Cauza penală nu s-a finalizat, nu din vina acesteia; tardivitatea și proasta organizare a procesului penal o conduce la certitudinea ca procesul nu se va rezolva; prin retragerea plângerii acesteia (din procesul penal) considera că devine posibilă continuarea și admiterea acțiunii pentru recuperarea pagubei prin instanța civilă; invocarea împlinirii termenului prescripției extinctive conform Decretului nr. 167/1954 nu-și are aplicare în cazul de față întrucât prin plângerea penală la I.G.P. Dâmbovița nr. 544 din 08 iunie 2000 și dosarul penal nr. 260/P/2006 a arătat tot interesul pentru recuperarea pagubei.

Reclamanta apreciază că prin introducerea plângerii penale împotriva F.N.I., plângere formulată în termen legal, s-a întrerupt termenul de prescripție, chiar dacă ulterior a renunțat la plângerea penală, întrucât dispozițiile codului de procedură penală permit continuarea laturii civile a procesului penal în fața unei instanțe civile. Analizând decizia atacată prin prisma criticii formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: În mod legal a fost respinsă acțiunea și apelul formulat de reclamanta D.L. deoarece dreptul material la acțiune al recurentei-reclamante este prescris potrivit art. 3 alin. (1) raportat la art. 7 din Decretul nr. 1167/1958. Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune, având un abject patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, care potrivit art. 7 din decret începe să curgă de la data când se naște dreptul material la acțiune.

Dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut, la data de 24 mai 2000, data la care F.N.I. administrat de S.I. SA, a intrat în încetare de plăți. Față de data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris, întrucât termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1957 a început să curgă de la data de 24 mai 2000 si s-a împlinit la 24 mai 2003. Mai mult, recurenta recunoaște că a formulat acțiune civilă abia în data de 30 iunie 2008 și deci acțiunea este prescrisă. Prin obligarea la plata taxei judiciare de timbru nu se poate considera că instanța a considerat că poate judeca pe fond cauza.

După cum corect a reținut și Curtea de Apel „obligația de plată a taxei de timbru este o condiție legală, prealabilă pentru că instanțele să poată analiza cererile de chemare în judecată conform art. 20 din Legea nr. 146/1997 și se plătesc anticipat.” Având în vedere dispozițiile imperative ale Decretului nr. 167/1958, rezultă că în mod corect s-a dispus admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, care este o excepție de ordine publică. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta D.L. împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.L. împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 octombrie 2009.