ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 243/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă înregistrată, la data de 27 mai 2003, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta C.E. a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. BUCUREȘTI la plata sumei de 29.920 Euro reprezentând echivalentul a 546.829.710 lei la cursul de la data de 17 mai 2000, sumă ce constituie depunerile reclamantei la F.N.I. conform adeziunilor nr. 4003 002 7600 din 12 noiembrie 1999 și nr. 4010200671 din 6 iulie 1999. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozitivul Legii nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării unităților de fond de către F.N.I.

Prin sentința comercială nr. 1122 din data de 9 martie 2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâtă vizând insuficienta timbrare a cererii, lipsa calității procesual active și a calității procesual pasive și pe fond a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă. Tribunalul a reținut că în raport de prevederile Legii nr. 333/2001 și ale art. 942 C. civ., părțile au calitate procesual activă și respectiv pasivă, în cauză, iar în raport de valoarea pretențiilor formulate, reclamanta a timbrat legal cererea.

Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune instanța a apreciat că, urmare prăbușirii fondului național de investiții, investitorii aveau la îndemână, pentru plata valorii titlurilor deținute, acțiune în justiție, cu acest obiect, acțiune pentru care termenul de prescripție a început să curgă la 10 zile de la data declarării publice și efective a încetării plăților respectiv 14 mai 2000, termenul de prescripție extinctivă fiind împlinit la 24 mai 2003. În raport de aceste momente ale termenului de prescripție, instanța a constatat că acțiunea reclamantei înregistrată pe rolul tribunalului la data de 27 mai 2003 este formulată în afara termenului legal de prescripție. Prin decizia comercială nr. 121 din data de 13 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, instanța de control judiciar constatând că momentul prăbușirii F.N.I.

și încetării plăților localizat în timp la data de 24 mai 2000 marchează începutul cursului termenului de prescripție prin nașterea dreptului la acțiune al reclamantei, dată în raport de care acțiunea este formulată după împlinirea termenului de 3 ani. În contra acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în termen legal invocând aplicarea greșită a legii motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 124 din 12 ianuarie 2007, a admis recursul reclamantei, a modificat decizia recurată, a admis apelul împotriva sentinței apelate pe care a schimbat-o în parte în sensul respingerii și a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a trimis cauza spre soluționare în fond aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului București, secția comercială.

În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele: - potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întreruperea prescripției operează prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescria, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; - în cauză, conform celor consemnate în procesul verbal încheiat la 14 martie 2003 F.N.I., în calitate de debitor garantat, recunoaște datoria ce o are față de creditoarea C.E.

reprezentând contravaloarea celor 5289 unități de fond subscrise la F.N.I.; - prin urmare Curtea de apel nu putea să înlăture efectul pe care dispozițiile legale susmenționate îl atribuie unei asemenea recunoașteri; - convocarea la conciliere, în sine, nu întrerupe cursul prescripției, dar în măsura în care, cu ocazia concilierii, debitorul recunoaște datoria, această recunoaștere trebuie să își producă efectele juridice recunoscute de lege, nu numai sub aspectul întreruperii prescripției, dar și în ce privesc celelalte consecințe decurgând din faptul recunoașterii; - cum, după întrerupere începe să curgă, o nouă prescripție potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acțiunea formulată de reclamanta, la data de 27 mai 2003, se înscrie în termenul general de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 14174 din 19 decembrie 2008, a respins acțiunea, ca nefondată, instanța de fond reținând, în esență, că deși reclamanta a probat că a renunțat la calitatea de parte civilă în procesul penal, din certificatul eliberat de Curtea de Apel București reiese că i-au fost acordate despăgubiri prin două hotărâri judecătorești în care a figurat ca parte civilă, însă nu se poate determina faptul încasărilor. Pe fondul cauzei instanța de fond a apreciat că, întrucât cererea precizatoare a fost tardiv depusă, cererea astfel cum a fost formulată inițial privind obligarea pârâtei la plata unei sume în Euro este neîntemeiată neexistând niciun temei legal pentru acordarea de despăgubiri într-o monedă străină.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 259 din 29 mai 2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința atacată iar pe fond a admis acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească 54.682,971 lei reprezentând contravaloarea a 5289 unități de fond subscrise de reclamantă la F.N.I., ia act că reclamanta apelantă își rezervă dreptul de a recupera cheltuielile pe cale separată. În pronunțarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut nelegalitatea hotărârii apelate sub aspectul nedovedirii de către reclamantă a neîncasării despăgubirilor civile din procesul penal, sub aspectul neacordării despăgubirii într-o monedă străină.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că solicitarea apelantei reclamante din notele scrise de a se acorda și cheltuielile de judecată de la fond nu poate fi analizată întrucât chestiunea nu a fost ridicată în fața instanței de fond. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta C.E. cât și pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate. Recurenta – reclamantă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304.9 C. proc. civ., și vizează interpretarea și aplicarea eronată a clauzei cuprinsă la art. 1.1 din contractul de fidejusiune – cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999 în raport de art. 969 C. proc. civ. Mai precizează recurenta – reclamantă că instanța de apel ar fi trebuit să acorde și actualizarea sumei acordate cu rata inflației sau dobânda legală.

Recurenta – reclamantă formulează critici și sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată precizând faptul că ele au făcut obiectul dezbaterilor în apel. Recurenta – reclamantă conchide în sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate iar, pe fond, admiterea acțiunii ca fiind legală și temeinică, obligarea pârâtei la plata sumei de 29.920 E în echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, această sumă subscrisă de reclamantă la cumpărarea unităților de fond. Recurenta – pârâtă A.V.A.S. București își subsumează criticile motivelor de modificarea reglementate de art. 304 punctele 6 și 9 C. proc. civ., vizând în esență următoarele: - acordarea de către instanța de control judiciar a sumei de 54.682,971 lei reprezentând contravaloarea a 5289 unități de fond subscrise și nu a sumei de 29.920 Euro astfel cum a solicitat reclamanta prin acțiune.

- soluționarea eronată de către instanța de apel a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și cea a lipsei calității procesuale active invocate. Recurenta – pârâtă invocă, de asemenea, excepția prematurității acțiunii în raport de art. 720 1 C. proc. civ. Recurenta – pârâtă conchide în sensul că solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta. În ceea ce privește recursul reclamantei se constată că prin clauza înscrisă la art. 1.1 din contractul de fidejusiune – cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999 s-a stabilit garantarea valorii de răscumpărare a titlurilor de participare din ziua depunerii cererii de răscumpărare în caz de imposibilitate de plată cauzată de riscurile la care sunt supuse fondurile de investiții.

Instanța de control judiciar a dat o corectă interpretare acestei clauze în raport de voința reală a părților la momentul încheierii contractului acordând în virtutea principiului pacta sunt servanda valoarea titlurilor de participare din ziua de 17 mai 2000, data formulării cererii de răscumpărare și data la care suma cerută cu titlu de despăgubiri a fost convertită din Euro în lei la cursul zilei. Faptul că instanța de apel nu a procedat la actualizarea sumei cu indicele de inflație sau cu dobânda legală nu îi poate fi imputat întrucât nu a fost solicitată de parte, acest aspect urmând a fi oricum rezolvat în cadrul executării.

În ceea ce privește critica privind cheltuielile de judecată, aceasta se dovedește a fi nefondată întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată făcute în cadrul acestei etape procesuale în sensul reținerii faptului că apelanta reclamantă își rezervă dreptul de a recupera cheltuielile pe cale separată, cheltuielile de judecată solicitate la instanța de fond nefăcând obiectul judecății acesteia, aspect corect sesizat de instanța de apel. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București acesta urmează a fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică, cea circumscrisă motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., este lipsită de substanță fiind un simplu enunț, neargumentat, astfel că nu poate fi examinat. Excepțiile lipsei calității procesuale active și cea a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă au fost soluționate prin sentința nr. 1122 din 9 martie 2005 devenită irevocabilă, sub aspectul soluției date celor două excepții, prin decizia nr. 124 din 12 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, astfel că dezlegarea dată de instanța de fond evocatelor excepții a intrat în puterea de lucru judecat nemaiputând forma obiectul unui examen de legalitate. În ceea ce privește excepția de prematuritate a acțiunii invocată de recurentă în raport de art. 720 1 C. proc.

civ., aceasta nu poate fi analizată întrucât este invocată direct în recurs, nefăcând astfel obiect de analiză al instanței de control judiciar în raport de principiul „non omisso medio”. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub raportul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 259 din 29 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.