ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 243/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 243/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă

înregistrată, la data de 27 mai 2003, pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, reclamanta C.E. a solicitat obligarea

pârâtei A.V.A.S. BUCUREȘTI la plata sumei de 29.920 Euro reprezentând

echivalentul a 546.829.710 lei la cursul de la data de 17 mai 2000, sumă

ce constituie depunerile reclamantei la F.N.I. conform adeziunilor nr. 4003 002

7600 din 12 noiembrie 1999 și nr. 4010200671 din 6 iulie 1999.

Reclamanta și-a întemeiat

cererea pe dispozitivul Legii nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea

consecințelor încetării răscumpărării unităților

de fond de către F.N.I.

Prin sentința comercială nr.

1122 din data de 9 martie 2005, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de

pârâtă vizând insuficienta timbrare a cererii, lipsa calității procesual

active și a calității procesual pasive și pe fond a respins

acțiunea reclamantei ca prescrisă.

Tribunalul a reținut că în

raport de prevederile Legii nr. 333/2001 și ale art. 942 C. civ.,

părțile au calitate procesual activă și respectiv

pasivă, în cauză, iar în raport de valoarea pretențiilor

formulate, reclamanta a timbrat legal cererea.

Cu privire la prescripția

dreptului material la acțiune instanța a apreciat că, urmare prăbușirii

fondului național de investiții, investitorii aveau la îndemână,

pentru plata valorii titlurilor deținute, acțiune în justiție,

cu acest obiect, acțiune pentru care termenul de prescripție a

început să curgă la 10 zile de la data declarării publice și

efective a încetării plăților respectiv 14 mai 2000, termenul de

prescripție extinctivă fiind împlinit la 24 mai 2003.

În raport de aceste momente ale

termenului de prescripție, instanța a constatat că acțiunea

reclamantei înregistrată pe rolul tribunalului la data de 27 mai 2003 este

formulată în afara termenului legal de prescripție.

Prin decizia comercială nr. 121

din data de 13 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, instanța de control

judiciar constatând că momentul prăbușirii F.N.I. și

încetării plăților localizat în timp la data de 24 mai 2000

marchează începutul cursului termenului de prescripție prin nașterea

dreptului la acțiune al reclamantei, dată în raport de care

acțiunea este formulată după împlinirea termenului de 3 ani.

În contra acestei decizii reclamanta

a declarat recurs, în termen legal invocând aplicarea greșită a legii

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce

privește soluționarea excepției prescripției dreptului

material la acțiune.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 124 din 12

ianuarie 2007, a admis recursul reclamantei, a modificat decizia recurată,

a admis apelul împotriva sentinței apelate pe care a schimbat-o în parte

în sensul respingerii și a excepției prescripției dreptului

material la acțiune și a trimis cauza spre soluționare în fond

aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului București, secția

comercială.

În pronunțarea acestei decizii,

Înalta Curte a reținut următoarele:

- potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)

din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă,

întreruperea prescripției operează prin recunoașterea dreptului

a cărui acțiune se prescria, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția;

- în cauză, conform celor

consemnate în procesul verbal încheiat la 14 martie 2003 F.N.I., în calitate de

debitor garantat, recunoaște datoria ce o are față de

creditoarea C.E. reprezentând contravaloarea celor 5289 unități de

fond subscrise la F.N.I.;

- prin urmare Curtea de apel nu

putea să înlăture efectul pe care dispozițiile legale

susmenționate îl atribuie unei asemenea recunoașteri;

- convocarea la conciliere, în sine,

nu întrerupe cursul prescripției, dar în măsura în care, cu ocazia

concilierii, debitorul recunoaște datoria, această recunoaștere trebuie

să își producă efectele juridice recunoscute de lege, nu numai

sub aspectul întreruperii prescripției, dar și în ce privesc

celelalte consecințe decurgând din faptul recunoașterii;

- cum, după întrerupere începe

să curgă, o nouă prescripție potrivit art. 17 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, rezultă că acțiunea formulată de

reclamanta, la data de 27 mai 2003, se înscrie în termenul general de

prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința nr. 14174 din 19 decembrie 2008, a

respins acțiunea, ca nefondată, instanța de fond reținând,

în esență, că deși reclamanta a probat că a

renunțat la calitatea de parte civilă în procesul penal, din

certificatul eliberat de Curtea de Apel București reiese că i-au fost

acordate despăgubiri prin două hotărâri judecătorești

în care a figurat ca parte civilă, însă nu se poate determina faptul

încasărilor.

Pe fondul cauzei instanța de

fond a apreciat că, întrucât cererea precizatoare a fost tardiv

depusă, cererea astfel cum a fost formulată inițial privind

obligarea pârâtei la plata unei sume în Euro este neîntemeiată neexistând

niciun temei legal pentru acordarea de despăgubiri într-o monedă

străină.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta C.E., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia nr. 259 din 29 mai 2009, a admis apelul

reclamantei, a schimbat în tot sentința atacată iar pe fond a admis

acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească 54.682,971

lei reprezentând contravaloarea a 5289 unități de fond subscrise de

reclamantă la F.N.I., ia act că reclamanta apelantă își

rezervă dreptul de a recupera cheltuielile pe cale separată.

În pronunțarea acestei decizii

instanța de control judiciar a reținut nelegalitatea hotărârii

apelate sub aspectul nedovedirii de către reclamantă a

neîncasării despăgubirilor civile din procesul penal, sub aspectul

neacordării despăgubirii într-o monedă străină.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că

solicitarea apelantei reclamante din notele scrise de a se acorda și

cheltuielile de judecată de la fond nu poate fi analizată întrucât

chestiunea nu a fost ridicată în fața instanței de fond.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât reclamanta C.E. cât și pârâta A.V.A.S., criticând-o

pentru nelegalitate.

Recurenta – reclamantă își

subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304.9 C.

proc. civ., și vizează interpretarea și aplicarea eronată a

clauzei cuprinsă la art. 1.1 din contractul de fidejusiune – cauțiune

nr. 2205 din 6 decembrie 1999 în raport de art. 969 C. proc. civ.

Mai precizează recurenta –

reclamantă că instanța de apel ar fi trebuit să acorde

și actualizarea sumei acordate cu rata inflației sau dobânda

legală.

Recurenta – reclamantă

formulează critici și sub aspectul neacordării cheltuielilor de

judecată precizând faptul că ele au făcut obiectul dezbaterilor

în apel.

Recurenta – reclamantă conchide

în sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate iar, pe

fond, admiterea acțiunii ca fiind legală și temeinică,

obligarea pârâtei la plata sumei de 29.920 E în echivalentul în lei la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plății, această sumă

subscrisă de reclamantă la cumpărarea unităților de

fond.

Recurenta – pârâtă A.V.A.S. București

își subsumează criticile motivelor de modificarea reglementate de art.

304 punctele 6 și 9 C. proc. civ., vizând în esență

următoarele:

- acordarea de către

instanța de control judiciar a sumei de 54.682,971 lei reprezentând

contravaloarea a 5289 unități de fond subscrise și nu a sumei de

29.920 Euro astfel cum a solicitat reclamanta prin acțiune.

- soluționarea eronată de

către instanța de apel a excepțiilor lipsei calității

procesuale pasive și cea a lipsei calității procesuale active

invocate.

Recurenta – pârâtă invocă,

de asemenea, excepția prematurității acțiunii în raport de art.

720

1

C. proc. civ.

Recurenta – pârâtă conchide în

sensul că solicită admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.

Înalta Curte, analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

În ceea ce privește recursul

reclamantei se constată că prin clauza înscrisă la art. 1.1 din

contractul de fidejusiune – cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999 s-a

stabilit garantarea valorii de răscumpărare a titlurilor de

participare din ziua depunerii cererii de răscumpărare în caz de

imposibilitate de plată cauzată de riscurile la care sunt supuse

fondurile de investiții. Instanța de control judiciar a dat o

corectă interpretare acestei clauze în raport de voința reală a

părților la momentul încheierii contractului acordând în virtutea

principiului pacta sunt servanda valoarea titlurilor de participare din ziua de

17 mai 2000, data formulării cererii de răscumpărare și

data la care suma cerută cu titlu de despăgubiri a fost

convertită din Euro în lei la cursul zilei.

Faptul că instanța de apel

nu a procedat la actualizarea sumei cu indicele de inflație sau cu dobânda

legală nu îi poate fi imputat întrucât nu a fost solicitată de parte,

acest aspect urmând a fi oricum rezolvat în cadrul executării.

În ceea ce privește critica

privind cheltuielile de judecată, aceasta se dovedește a fi

nefondată întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra

cheltuielilor de judecată făcute în cadrul acestei etape procesuale

în sensul reținerii faptului că apelanta reclamantă își

rezervă dreptul de a recupera cheltuielile pe cale separată,

cheltuielile de judecată solicitate la instanța de fond nefăcând

obiectul judecății acesteia, aspect corect sesizat de instanța

de apel.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. București acesta urmează a fi respins, ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică, cea

circumscrisă motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., este lipsită de substanță fiind un simplu

enunț, neargumentat, astfel că nu poate fi examinat.

Excepțiile lipsei

calității procesuale active și cea a lipsei calității

procesuale pasive invocate de pârâtă au fost soluționate prin

sentința nr. 1122 din 9 martie 2005 devenită irevocabilă, sub

aspectul soluției date celor două excepții, prin decizia nr. 124

din 12 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială, astfel că dezlegarea dată

de instanța de fond evocatelor excepții a intrat în puterea de lucru

judecat nemaiputând forma obiectul unui examen de legalitate.

În ceea ce privește

excepția de prematuritate a acțiunii invocată de recurentă

în raport de art. 720

1

C. proc. civ., aceasta nu poate fi

analizată întrucât este invocată direct în recurs, nefăcând

astfel obiect de analiză al instanței de control judiciar în raport

de principiul „non omisso medio”.

În considerarea celor ce preced,

Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub raportul criticilor

formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 259 din 29 mai 2009 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2010.